Wikisource rowikisource https://ro.wikisource.org/wiki/Pagina_principal%C4%83 MediaWiki 1.45.0-wmf.6 first-letter Media Special Discuție Utilizator Discuție Utilizator Wikisource Discuție Wikisource Fișier Discuție Fișier MediaWiki Discuție MediaWiki Format Discuție Format Ajutor Discuție Ajutor Categorie Discuție Categorie Autor Discuție Autor Pagină Discuție Pagină Index Discuție Index TimedText TimedText talk Modul Discuție Modul 104 31454 143980 110187 2025-06-19T07:06:07Z Monedula 18856 typos 143980 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Monedula" />{{rh|||NAȚIILE}}</noinclude>centrale și a Perului. Pentru Statele-Unite însă nu există decât o singură artă, acea artă stilisată pe care o găsești din Alaska și pănă la granița Mexicului. Ce fac acești bieți oameni cu orice li cade în mână, e de necrezut. Și Americanii au recunoscut un lucru pe care-l spuneam eu cu convingere și durere: ce păcat că această civilisație, cu astfel de începuturi, a fost tăiată brusc! Ce n’ar fi ieșit din mânile Indianului! Dar viața lui istorică s’a curmat, el a fost redus la o viață animalică, și e de mirare cum a păstrat încă iubirea de artă, necesitatea aceasta ineluctabilă pe care o are și țeranul nostru cel mai nenorocit de a crea necontenit artă. Cine cunoaște anume sate din Gorj știe că sânt case înaintea cărora te sperii și te întrebi dacă este cu putință să locuiască acolo o ființă omenească, dar ușa se deschide și în prag apare o fată îmbrăcată în cele mai minunate veșminte, atâta gust pentru artă supraviețuind în miseria cea mai absolută. Și se poate iarăși întâmpla ca lipsa de gust să continue și în bogăția cea mai revărsată. E un lucru care se poate oriunde, și la noi ca și în America. Aceasta este deci rasa întăiu. Este încă în general visibilă etnografic, nu în America-de-Nord, ci în Mexic. Mexicul tot e frământat cu această rasă roșie. N’aș zice că defectele Mexicanilor vin de la dânsa, pe care o cred demnă pănă la sfârșit, pănă la ultimul tablou din ultimul act al tragediei, pe când din nenorocire la unii din albi o viață politică de care să ne ferească Dumnezeu, dar sântem pe același drum, a distrus orice urmă de mândrie și de demnitate omenească. Așa încât nu rasa roșie e aceia care a adus această stare, cum nici la ceilalți, nici la minunata noastră rasă albă, ci vicisitudinile istorice în stare să discrediteze orice rasă. O rasă trăind foarte liniștită mai ales în regiunea sudică, prin insule, regiune caldă, cu oameni puțini, moleșiți, războinici une ori, dar nu tocmai de temut, pe când, în Nord, Indienii erau răi, bănuitori, gata de ceartă, înșelători<noinclude>{{rh|||''197''}} <references/></noinclude> swl1n68qqpfvmkz4ch0zqsfobvkr992 0 47299 143972 143876 2025-06-18T15:18:17Z TiberiuFr25 11409 143972 wikitext text/x-wiki {{titlu | titlu = Sub trei dictaturi | autor = Lucrețiu Pătrășcanu | traducător = | secțiune = Capitolul 5: Dictatura regală se consolidează | anterior = [[../Capitolul 4/]] | următor = [[../Capitolul 6/]] | an = 1945 | note = }} <pages index="Sub trei dictaturi (Lucrețiu Pătrășcanu, 1945).pdf" include="133-149" /> jd56ev5hgpqnt1b83t1ksf1tng503fc 104 47328 143959 2025-06-18T13:23:38Z TiberiuFr25 11409 /* Proofread */ ([[:ro:WP:DVN|corectat automat]]) 143959 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" /></noinclude>a Poloniei, o victorie tot atât de rapidă împotriva Franței și Angliei apăreau puțin probabile. In orice caz, o asemenea eventualitate nu se plasa într’un viitor prea apropiat. {{dhr}} {{C|{{mai mare|''Atitudinea Franței, Angliei și Uniunii Sovietice față de România''}}}} {{dhr}} Mai erau apoi aliații: Franța și Anglia. Dar dacă o intervenție germană nu era de temut, surprizele puteau veni cu atât mai puțin dela adversarii celui de al III-lea Reich. Franța și Anglia aveau încă strânse raporturi de amiciție cu România, iar cea din urmă, prin garanțiile date cu câteva luni numai înainte de începerea ostilităților, dovedea interesul deosebit pe care îl purta menținerii statu-lui quo în Balcani. In același timp, legăturile guvernelor din Londra și Paris cu dictatura regală erau dintre cele mai bune, din chiar momentul instaurării noului regim. Nu numai că în capitalele celor două țări nu se schițase vreo reacțiune potrivnică loviturii de stat din Fevruarie 1938, dar presa oficioasă din cele două țări salutase călduros întorsătura luată de evenimentele din România, socotind regimul personal al regelui Carol al II-lea drept o garanție că amestecul Germaniei aici va găsi în viitor o mai puternică și consecventă opoziție. Rămânea U.R.S.S.-ul. Eliberarea Poloniei răsăritene de către Armata Roșie prelungise hotarul comun al României cu marea republică dela Răsărit. Dar atitudinea luată, dela început, de către guvernul sovietic față de războiul început, politica sa pacifică, necontenit subliniată, neamestecul ei în afacerile interne ale țărilor limitrofe — toate acestea constituiau temeinice motive pentru ca dictatura din România să nu aștepte vreo intervenție de peste Nistru. Ceva mai mult: Regele și oamenii politici care îl înconjurau și-au permis în tot cursul iernii anulai 1939/40 o politică de permanentă provocare, de fățișă dușmănie împotriva Uniunii Sovietice.<noinclude>{{rh|136||}}</noinclude> 455z86dlblm2ghkttet7vqfd74z6od7 104 47329 143960 2025-06-18T13:27:52Z TiberiuFr25 11409 /* Proofread */ ([[:ro:WP:DVN|corectat automat]]) 143960 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" /></noinclude>Asupra acestui punct, de altfel, vom avea ocazia să revenim. In această situație internațională, care apărea deopotrivă de favorabilă României și dictaturii, regele Carol și sprijinitorii regimului lui personal se pregăteau, a doua zi după isbucnirea celui de al doilea războiu imperialist, să folosească din plin neutralitatea adoptată de România. Inaintea ochilor le flutura imagina anilor binecuvântați ai celeilalte neutralități, din 1914—1916, când pentru guvernanții și oamenii lor de afaceri au curs adevărate râuri de lapte și miere… Optimismul afișat însă, cu destulă desinvoltură, de guvernanții omnipotenți de atunci a fost de scurtă durată. Incă odată se dovedea că înțelepciunea și darul prevederii nu constituesc atributele oamenilor fericiți… {{dhr}} {{C|{{mai mare|''Ce s’a urmărit prin asasinarea lui Armand Călinescu?''}}}} {{dhr}} In luna Septemvrie 1939, Armand Călinescu este asasinat. El deținea nu numai președinția consiliului de miniștri, ci și două dintre cele mai importante ministere — internele și armata. Era prin urmare adevăratul conducător politic și, în același timp, executorul dictaturii regale. Momentul în care fostul prim ministru cade victima complotului terorist gardist, nu a fost arbitrar ales. Imprejurările în care a avut loc acest asasinat dovedeau clar că nu se urmărise un simplu act de răzbunare personală pentru suprimarea lui Codreanu, ci planuri mult mai vaste. In adevăr, apropiind datele, vedem că dispariția lui Călinescu trebuia să coincidă în timp, după credința conducerii legionare teroriste, cu apropierea armatelor germane de granițele de nord ale țării. Prezența acestor trupe în imediata vecinătate a României a fost {{SIC|considetară|considerată}} de către noua conducere legionară drept un nimerit prilej pentru ca, în urma confuziei produse, printr’o lovitură insurecționară, să încerce o schimbare de regim în sens gardist. Astfel că focurile<noinclude>{{rh|||137}}</noinclude> syxb670im5cg1er12sgv15wf8m0g8vq 104 47330 143961 2025-06-18T14:01:45Z TiberiuFr25 11409 /* Proofread */ ([[:ro:WP:DVN|corectat automat]]) 143961 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" /></noinclude>trase la București trebuiau să constitue numai un semnal și să fie doar un început. Intreaga construcție însă, din punct de vedere teoretic, a unei posibile insurecții în toamna anului 1939, era dela început falsă și lipsită de o bază reală. Conducerea legionară se dovedea astfel, încă de pe atunci, incapabilă să aprecieze just realitățile politice din România. Ceea ce se va dovedi cu prisosință un an și jumătate mai târziu. Inainte însă de a păși mai departe in analiza noastră, trebue dela început să excludem una din explicațiile curente care s’au dat și atunci și mai târziu asasinării lui Armand Călinescu. Anume aceea de a fi fost inspirată și organizată din inițiativa directă a conducerii naziste germane. Explicația apărea în adevăr plauzibilă dat fiind că organizarea și executarea de asasinate politice în afara granițelor Reichului, dar din inițiativa conducătorilor lui, devenise o adevărată specialitate nazistă. Este destul să amintim suprimarea lui Dollfuss, cancelarul Austriei. Totuși, de astădată, explicația nu era justă. Este adevărat, că naziștii germani acordaseră încă din timpul lui Codreanu un larg sprijin mișcării legionare, iar după începutul represiunii în primăvara anului 1938, o numeroasă emigrație gardistă își găsise în Reich adăpost, subsidii și încurajare. Mai mult, prin intermediul acestei emigrații din care s’au recrutat în urmă noii conducători ai Legiunii, forurile naziste au păstrat legătura cu organizațiile din țară, cu acele cadre rămase în libertate, care făceau parte, în special, din grupările teroriste ale „Gărzii”. De ce dar, apare neverosimilă participarea acestor foruri — adevărate pepiniere de criminali și asasini de profesie — la suprimarea lui Armand Călinescu? Pentru simplul și bunul motiv că, în momentul în care s’a produs, Germania era în imposibilitate să provoace sau să susțină în mod efectiv o schimbare de regim in România, în sensul intereselor ei imediate. Singura explicație justă este că acest<noinclude>{{rh|138||}}</noinclude> 9deenhgyq3sf0eg8sgalgsg6sqqpbfk 104 47331 143962 2025-06-18T14:05:42Z TiberiuFr25 11409 /* Proofread */ ([[:ro:WP:DVN|corectat automat]]) 143962 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" /></noinclude>asasinat a fost opera conducătorilor gardiști, care aveau răspunderea mișcării. {{dhr}} {{C|{{mai mare|''False premize''}}}} {{dhr}} Evenimentele externe și stările interne, judecate superficial, puteau să apară, în adevăr, favorabile unei răsturnări a regimului carlist, printr’o lovitură insurecționară. In cercurile guvernamentale, până sus de tot, rapida înaintare a trupelor germane în Polonia născuse o atmosferă de adevărată panică. In rândurile armatei și a aparatului de de stat — sprijinul organizat al dictaturii — apăruseră semne de dezorientare și intimidare. Nu era oare de așteptat ca, Reichul devenind vecin cu România, Hitler să inițieze și deci să sprijine o înlocuire a regimului atunci existent, cu unul legionar? Era doar îndeobște cunoscut că presa și organizațiile partidului nazist duseseră o vie campanie cu ocazia suprimării lui Codreanu, iar regele Carol și dictatura lui fuseseră atacate cu destulă violență. De aceea subordonarea României Reichului nazist, pe calea unor schimbări interne — metodă deja folosită în Austria și în Cehoslovacia — apărea multora ca o certitudine. Dată fiind puterea militară de care tocmai atunci dădea o impresionantă dovadă Germania și slăbiciunea regimului personal al lui Carol al II-lea, se putea naște credința că o asemenea încercare nici măcar nu comporta prea mari riscuri. Conducătorii legionari erau predispuși cu atât mai mult să judece astfel lucrurile, cu cut o asemenea judecata corespundea propriilor lor dorințe. O singură lovitură de forță — iar asasinarea lui Călinescu putea fi astfel interpretată — și toți adversarii regimului, toți acei nemulțumiți de roadele guvernării personale, atât de numeroși în toate straturile populare, urmau să se ridice stihinic și să doboare dictatura. Armatele germane urmau să sprijine, cu forță militară, o<noinclude>{{rh|||139}}</noinclude> 5vl04s3tcac41yp37qaedc8p71yehk6 104 47332 143963 2025-06-18T14:09:05Z TiberiuFr25 11409 /* Proofread */ ([[:ro:WP:DVN|corectat automat]]) 143963 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" /></noinclude>astfel de mișcare, în momentul în care atingeau granița bucovineană. Dar așteptările conducerii legionare s’au dovedit, imediat, deșarte. Iar premisele dela care porniseră, cu totul false. In ziua de 26 Septemvrie 1939, dealungul graniței bucovinene nu se găseau așteptatele trupe hitleriste, ci Armata Roșie. Nu cel de al III-lea Reich, ci Uniunea Sovietică devenise astfel vecină cu România și în această parte a țării. Intervenția Uniunii Sovietice în Polonia, iată primul fapt nou produs. Dacă destrămarea Poloniei și înaintarea trupelor sovietice n’ar fi urmat un tempo atât de precipitat, este mai mult ca probabil ca în situația creată — care era cu totul deosebită decât cea scontată — asasinarea lui Călinescu ar fi fost amânată. Timpul prea scurt n’a permis însă o schimbare a celor hotărâte, date fiind intensele pregătiri care stăteau la baza unei întreprinderi de acest fel. Atentatorii au deschis focul, deși gloanțele lor urmau să răsune în pustiu. Dar presupunând că nu Armata Roșie, ci trupele germane s’ar fi găsit în ziua de 26 Septemvrie 1939 la granițele României, totuși nu erau mai puțin lipsite de temeiu așteptările conducătorilor legionari. Nu numai aprecierea situației internaționale, dar și a celei interne era nejustă. In primul rând, pentru că mișcarea legionară — așa cum vom arăta pe larg, mai departe — încetase, din multiple cauze, să mai reprezinte încă din cea de a doua jumătate a anului 1938 o forță. Popularitatea „Gărzii” aparținea trecutului. Din sutele de mii de voturi, din încrederea arătată de o mare parte a masselor țărănești și chiar a unor categorii muncitorești, rămăsese abia un ecou, din ce în ce mai slab, a ceea ce fusese odată puternica și populara Legiune. In al doilea rând, intervenise o relativă, restrânsă și foarte labilă, dar cu toate astea o consolidare a dictaturii regale. Dacă noua conducere păcătuia grav supraprețuindu-și propriile forte, nu păcătui mai puțin grav subprețuindu-le<noinclude>{{rh|140||}}</noinclude> ku4rrftvs2rg0cpgzdqe0x78cmr6dvd 104 47333 143964 2025-06-18T14:12:31Z TiberiuFr25 11409 /* Proofread */ ([[:ro:WP:DVN|corectat automat]]) 143964 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" /></noinclude>pe cele ale adversarului. Pentru o mișcare politică, ambele erori, care în cazul de față se completau, nu-i {{SIC|puteai|puteau}} fi decât funeste. Ceea ce s’a și întâmplat, în realitate. In aceste condiții, asasinarea lui Călinescu a rămas un gest izolat, incapabil să electrizeze massele și, spontan, să le împingă la luarea unei atitudini revoluționare față de dictatura regală. Dar ceva mai mult. Rezultatul imediat al acestui asasinat a fost tocmai contrariul celui pe care îl așteptau conducătorii legionari. In masse — cu rare excepții — s’a născut, ca reacțiune, un puternic curent anti-gardist. Aceasta nu din devotament pentru dictatura regală sau din simpatie pentru cel ucis. Reacțiunea mulțimii apărea foarte explicabilă: în gestul terorist gardist ea vedea mâna Germaniei și o încercare din partea conducătorilor ei, să subjuge pe această cale, România. Numai felul în care dictatura a organizat și a dus la îndeplinire cea de a doua represiune anti-legionară, asasinând în massă zeci de închiși, străini cu totul de atentat, împușcând apoi alte zeci de oameni care nu aveau nici o legătură cu Garda și cădeau victime doar unor uri personale, a anihilat, în mare parte, reacțiunea anti-legionară născută în massele populare. In jurul legiunii s’a creat, în schimb, din nou o atmosferă de martiraj, care a ușurat munca agitatorică și propagandistică a celor rămași în libertate. Decimarea cadrelor legionare nu a contribuit nici măcar la slăbirea reală a mișcării. Cauzele descompunerii ei erau cu mult mai adânci și, în cea mai mare parte, independente de activitatea celor care guvernau și de măsurile lor polițiste și teroriste. In schimb, a doua represiune anti-gardistă a contribuit și mai mult ca ura și disprețul față de rege și de dictatura lui să crească și să se adâncească, slăbindu-i poziția în fața masselor populare. Dar ne grăbim să adăugăm: ''represiunea anti-gardistă, în conținutul ei, n’a fost „o greșală” a dictaturii regale, ci se blasa pe singura linie a posibilităților ei de a combate mișcarea legionară.'' {{nop}}<noinclude>{{rh|||141}}</noinclude> j3lnbm34q5wjq1zw19pzjjjq9a0szly 104 47334 143965 2025-06-18T14:16:03Z TiberiuFr25 11409 /* Proofread */ ([[:ro:WP:DVN|corectat automat]]) 143965 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" /></noinclude>{{dhr}} {{C|{{mai mare|''Pentruce o represiune polițistă și nu una politică?''}}}} {{dhr}} Este aici locul să cercetăm pentru ce represiunile anti-legionare, din timpul dictaturii regale, s’au desfășurat pe o linie, căreia aproape nimeni nu i-a putut da o explicație justă. Cauzele care au împiedicat pe rege și pe oamenii care îl înconjurau să combată mișcarea legionară ''politicește'' și nu doar prin simple măsuri polițienești, s’o demaște printr’o largă campanie de presă, arătând adevăratele scopuri și interesele pe care le serveau conducătorii ei, sunt multiple. Aceste cauze nu aveau un caracter întâmplător, ci erau strâns legate de însăși esența regimului dictatorial. Putea oare dictatura regală să se situeze, în combaterea Gărzii, pe un teren ideologic sau programatic? Desigur că nu, deoarece în întreaga activitate pe care o desfășoară {{SIC|dictura|dictatura}} în politica internă, nu făcea altceva decât încerca să realizeze programul legionar, pe care îl copia cu fidelitate. Suprimarea regimului constituțional, desființarea partidelor politice și a tuturor libertăților publice, distrugerea organizațiilor muncitorești, liber constituite, sugrumarea presei de stânga și încercarea de a transforma România într’un stat totalitar — toate acestea erau doar articole de dogmă legionară. Nici rasismul, ca concepție și mijloc de ațâțare, și, apoi, de spoliere n’a fost ignorat sau neglijat, ci aplicat doar cu mai puțină consecvență. Antisemitismul a fost însă proclamat politică de stat și primele măsuri care tindeau să excludă pe evrei, nu numai din viața politică, dar și din cea economică au și fost luate sub dictatura lui Carol al II-lea. In politica externă, deasemenea, dictatura cu greu ar fi putut aduce acuzații Gărzii. Este adevărat că România a continuat și după Fevruarie 1938 să mențină legături cu Franța și Anglia. O îndemna la aceasta, după cum am văzut, interesele anumitor pături ale burgheziei române, dornice de a păstra neștirbite hotarele Ardealului. Dar acest lucru nu a împiedecat, totuși, ca politica externă românească<noinclude>{{rh|142||}}</noinclude> mnddvk282p2ithuv4ub8lfb2e5u0eru 104 47335 143966 2025-06-18T14:19:52Z TiberiuFr25 11409 /* Proofread */ ([[:ro:WP:DVN|corectat automat]]) 143966 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" /></noinclude>să se orienteze din ce în ce mai mult spre cel de al III-lea Reich. Fiind vorba de interesele imediate și nemijlocite ale dictaturii, care își căuta un suport în hitlerism, reprezentantul reacțiunii în Europa, apropierea de Berlin a constituit o preocupare permanentă, atât pentru regele Carol, cât și pentru acei care îl înconjurau. Și aceasta încă înainte de lovitura de stat. Astfel, rând pe rând, emisarii Germaniei au găsit o primire din ce în ce mai bună în țară. Acordul economic încheiat în primăvara anului 1939, despre care am vorbit, constituia doar un început. Slăbirea și paralizarea Micii Ințelegeri încă înainte de prăbușirea Cehoslovaciei, distanțarea delegațiilor României la „Liga Națiunilor” de curentele antigermane, sabotarea unei politici de securitate colectivă, o activă politică anti-sovietică — toate acestea constituiau tot atâtea puncte de contact cu Berlinul. In același timp, în țară, nu numai minoritatea germană, dar și direcții trimiși hitleriști în România se bucurau de un regim privilegiat, fapt nu o singură dată scos în evidență și subliniat de presa din străinătate. Cum ar fi fost posibilă atunci o demascare a Gărzi de Fier ca instrument al nazismului, când acest rol, cu mai multă sau mai puțină consecvență îl juca însuși regele și regimul lui? {{dhr}} {{C|{{mai mare|''Asemănări care constituiau tot atâtea piedici''}}}} {{dhr}} Apoi însăși geneza și ideologia regimului dictatorial, sub Carol al II-lea, constituiau cea mai mare piedică în calea unei atitudini ''politice'' față de „Gardă”. Nu din motive programatice, ideologice, a practicelor sau a întregii structuri reacționare a mișcării legionare s’a născut conflictul, care făcea necesară represiunea. Cu {{SIC|aceste toate|toate acestea}}, oamenii dela guvern erau complet de acord și nu printr’o eroare sau din naivitate regele încurajase atât de fățiș Garda și pe militanții ei. Ci în deplină cunoștiință, atât a scopurilor cât și a mijloacelor de activitate legionare. {{nop}}<noinclude>{{rh|||143}}</noinclude> 1wpds48zrtqgv84ia7bnr76cyqkdb9v 104 47336 143967 2025-06-18T14:26:41Z TiberiuFr25 11409 /* Proofread */ ([[:ro:WP:DVN|corectat automat]]) 143967 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" /></noinclude>Dar dacă represiunea a fost socotită necesară, s’a născut și întrebarea: care urma să fie punctul de plecare? Să fie combătută Garda pentru ceeace era ea în realitate sau, dimpotrivă, pentru ceea ce parvenise, prin demagogica ei propagandă, să reprezinte? Chestiunea pusă principial, acestea erau singurele puncte de vedere posibile, dela care se putea pleca în combaterea politică a mișcării legionare. Dar dictatura nu putea îmbrățișa nici pe unul nici pe celălalt. Să combată „Garda” ca mișcare reacționară, ar fi trebuit s’o facă în numele democrației sau, în orice caz, pe o platformă apropiată. Dar aceasta ar fi fost un non-sens și ar fi fost în contrazicere cu întreg regimul personal, inaugurat prin lovitura de stat. ''Căci nu trebuie să se uite că însăși dictatura lui Carol al II-lea nu era altceva decât expresia forțelor reacționare, care stătuseră ani de zile la spatele mișcării legionare și o sprijiniseră efectiv în toată epoca ei de creștere.'' Să demaște „Garda” pentru conținutul social pe care prin agitație și propagandă îl căpătase, chiar împotriva voinții celor care o conduceau? Lucrul n’ar fi dat niciun rezultat, util dictaturii. Nu numai pentrucă conducătorii legionari ar fi putut dovedi, fără multă greutate, similitudinea ideologică și politică între ceca ce doreau unii și realizaseră ceilalți, dar demascarea mișcării legionare în numele reacțiunii, a intereselor vârfurilor moșierimii și ale marii burghezii care se simțeau amenințate în pozițiile lor de massele aflate sub influența legionară, ar fi demascat de fapt dictatura regală și nu Garda. Regele voia doar ca el să înfățișeze pe adevăratul reprezentant al adevăratelor interese și năzuințe populare. Nu avea deci nici un interes ca printr’o campanie de presă sau prin procese răsunătoare să situeze în opinia publică „Garda”, într’o asemenea ipostază. La baza caracterului „popular” al dictaturii era doar aceeași demagogie, același arsenal de înșelătorii și mistificări de care se folosise și conducerea legionară în propaganda ei. Deci săgeata îm-<noinclude>{{rh|144||}}</noinclude> ksalxyi9ueiibjd109f997z31rs1ej2 104 47337 143968 2025-06-18T14:29:20Z TiberiuFr25 11409 /* Proofread */ ([[:ro:WP:DVN|corectat automat]]) 143968 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" /></noinclude>potriva conducătorilor gardiști s’ar fi întors împotriva celor care ar fi trimis-o. Garda nu putea fi politicește combătută și politicește desființată decât de un regim care, în interior, ar fi vorbit în numele unei democrații reale, reprezentând voința nemijlocită a masselor populare, iar pe teren extern s’ar fi opus oricărei conlucrări sau compromis cu Germania hitleristă. Un asemenea regim putea opune ideei de dictatură, reprezentat de „Garda de Fier”, dreptul masselor populare să se conducă prin reprezentanții lor, liber aleși. Demagogiei sociale îi putea opune realizări concrete și imediate, cu caracter în adevăr popular. Trădării naționale legionare îl putea opune, apărarea independenții poporului român și a popoarelor conlocuitoare, amenințate, deopotrivă, cu subjugarea de către cel de al III-lea Reich. Lupta dusă în acest fel împotriva mișcării legionare nu excludea măsurile represive, inclusiv pedeapsa capitală. Pentrucă și în ultimul caz șefii legionari, corupți și pervertiți, nu urmau să fie convinși, ci suprimați. Trecutul lor plin de crime și asasinate, precum și întreaga activitate desfășurată, chiar atunci când nu îmbrăca un caracter violent și ucigaș, îndreptățeau asemenea măsuri. Toată această operă de purificare socială și națională ar fi înlăturat câțiva indivizi, după ce însă rădăcinile sociale și politice ale legionarismului ar fi fost distruse, atât în realitatea vieții publice din România, cât și în conștiința și convingerile masselor, înșelate și orbite de o propagandă lipsită de orișice scrupule. Incăodată însă, toate aceste cai erau închise pentru oamenii dictaturii regale. In momentul în care s’a produs conflictul cu mișcarea legionară ei n’au putut recurge la alte mijloace decât cele mai simpliste, adică cele polițiste. ''Contrazicerea în care s’a găsit astfel dictatura regală oferă un plastic exemplu al anarhiei și lipsei de principii, a desagregării cane caracteriza viața politică a țării, în acel timp.'' {{nop}}<noinclude>{{rh|||145}}</noinclude> cq0ozhxcszm737vfkf2qeq484ib4wok 104 47338 143969 2025-06-18T15:07:20Z TiberiuFr25 11409 /* Proofread */ ([[:ro:WP:DVN|corectat automat]]) 143969 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" /></noinclude>{{dhr}} {{C|{{mai mare|''„Reformele” dictaturii''}}}} {{dhr}} Dacă represiunea anti-legionară, așa cum a fost concepută și pusă în practică, nu și-a atins scopul — și nu-și putea atinge scopul — ea dovedea totuși un lucru. Anume, că în toamna anului 1939, regimul în fruntea căruia se găsea regele Carol se simțea destul de consolidat încât să poată, liber pe mișcările lui, duce până la sfârșit măsurile represive pe care le-am văzut. Am arăta care era unul din punctele de sprijin ale acestei consolidări. Era repriza economică, continuată și după 1938. La aceasta trebuesc adăogate și unele măsuri, de astădată de natură politică și administrativă, pe care guvernele dictaturii le-au luat și care și ele, în anumită măsură, au contribuit să-i consolideze situația. Armata și aparatul de stat erau cele două forțe organizate pe care se sprijinea dictatura din România. Primele măsuri, de oarecare importanță, priveau aceste două corpuri constituite, în sensul „reîntineririi cadrelor lor”. Astfel, prin masive pensionări, puneri în disponibilitate, demisii mai mult sau mai puțin forțate o întreagă schimbare s’a făcut în cursul anilor 1938/1939, atât în corpul ofițeresc, cât și în principalele departamente administrative. Cel mai tipic exemplu îl oferă magistratura. Astfel 70% din totalul magistraților au fost schimbați din locurile lor prin avansări, transferări și numiri directe. Acest procentaj reprezenta un număr de 2.013 magistrați. Un număr de 552 tineri au fost numiți din nou, în magistratură. (Declarația lui V. Iamandi, din 26 Noemvrie 1938). Același lucru s’a petrecut — într’o proporție ridicată — în armată, unde elementele tinere au fost avansate, creindu-se totodată corpului ofițeresc noi privilegii materiale și morale. In învățământul primar au fost numiți 4.639 învățători fără posturi; în cel secundar au fost numiți 1.162 licențiați, din 2068 postulanți. („România” din 2 Iulie 1939). {{nop}}<noinclude>{{rh|146||}}</noinclude> c39iga11q8b69kptgdnd0m30fn6t0kb 104 47339 143970 2025-06-18T15:09:34Z TiberiuFr25 11409 /* Proofread */ ([[:ro:WP:DVN|corectat automat]]) 143970 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" /></noinclude>Toate aceste măsuri erau de natură nu numai să limiteze posibilitățile de agitație ale propagandiștilor legionari, (gardismul pătrunzând mai ales între elementele tinere din aparatul statului și armată), dar și să nască o oarecare solidaritate de interese între dictatură și acei cărora li se creia o situație neașteptată. O nouă lege administrativă, cu împărțirea teritoriului pe regiuni, a dat posibilitatea unei mai strânse administrări a diverselor provincii, constituind în același timp și un mijloc de mai sever control, din partea organelor dictaturii. In sfârșit, în aceeași ordine de idei, ar mai trebui amintite acele formații și organizații ca „F.R.N.” sau „Străjeria”, menite să constitue formațiunile de massă, la dispoziția dictaturii. In măsura în care se poate vorbi de o consolidare a regimului inaugurat prin lovitura de Stat din Fevruarie 1988, toate aceste momente trebuiesc luate în considerație. Că această stabilitate era deosebit de șubredă, că întreaga creație a regimului era subminată de puternice contraziceri și de profunde vicii congenitale, toate acestea urmau să le dovedească, în curând, evenimentele care se precipitau la granițele țării. Dictatura regală, în realitate falimentară înăuntru, s’a prăbușit la cea dintâiu comoție puternică pe care a trebuit s’o suporte.<noinclude>{{dhr}}{{sep|6em}}</noinclude> 4j1twziuyv8cxzmo8bfa8agbnfve8yy 104 47340 143971 2025-06-18T15:12:29Z TiberiuFr25 11409 /* Proofread */ ([[:ro:WP:DVN|corectat automat]]) 143971 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" /></noinclude>{{c/s}} {{Mai mare bloc/s}} CAPITOLUL VI PRĂBUȘIREA DICTATURII REGALE ''Forțele interne și dictatura'' {{mai mare bloc/e}}{{c/e}} In ziua de 4 Septemvrie 1940, regele Carol al II-lea este silit, sub amenințarea unui ''pronunciamento'' condus de generalul Antonescu, să renunțe la toate prerogativele pe care și le ocrotise prin Constituția din 27 Fevruarie 1938. Dictatura și regimul său personal luară astfel sfârșit. După două zile, ca urmare a schimbărilor intervenite în politica internă, i se impune abdicarea și expatrierea. Câteva zile numai după aceste evenimente, în locul dictaturii înlăturate este proclamat „statul național legionar”. „Garda de Fier” este recunoscută drept singura mișcare politică cu drept de existență legală. In noul guvern, miniștrii legionari, sunt în absolută majoritate; la departamentele încredințate unor specialiști, cunoscuți și ei pentru vechile legături cu mișcarea gardistă, sunt numiți subsecretari de stat, secretari generali, etc. numai legionari. Prin numirea unui ministru de interne legionar, conducerea mișcării pune mâna de fapt pe întregul aparat al statului, dar mai ales pe cel represiv. „La 14 Septemvrie — cităm din „[[Pe marginea prăpastiei]]” —<noinclude>{{rh|148||}}</noinclude> g1mkgx91mr7c9t3360u03jw2t9kfbjw 0 47341 143973 2025-06-18T15:19:21Z TiberiuFr25 11409 Pagină nouă: {{titlu | titlu = Sub trei dictaturi | autor = Lucrețiu Pătrășcanu | traducător = | secțiune = Capitolul 6: Prăbușirea dictaturii regale | anterior = [[../Capitolul 5/]] | următor = [[../Capitolul 7/]] | an = 1945 | note = }} <pages index="Sub trei dictaturi (Lucrețiu Pătrășcanu, 1945).pdf" include="150-180" /> {{ppb}} {{referințe mici}} 143973 wikitext text/x-wiki {{titlu | titlu = Sub trei dictaturi | autor = Lucrețiu Pătrășcanu | traducător = | secțiune = Capitolul 6: Prăbușirea dictaturii regale | anterior = [[../Capitolul 5/]] | următor = [[../Capitolul 7/]] | an = 1945 | note = }} <pages index="Sub trei dictaturi (Lucrețiu Pătrășcanu, 1945).pdf" include="150-180" /> {{ppb}} {{referințe mici}} 4cdtgie83spb4vf0fl1944s5eghep9m 104 47342 143974 2025-06-18T15:31:09Z TiberiuFr25 11409 /* Proofread */ ([[:ro:WP:DVN|corectat automat]]) 143974 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" /></noinclude>guvernul este constituit aproape exclusiv cu elemente legionare și statul este decretat național-legionar”. Ministerele armatei pe care le deținea generalul Antonescu și alți câțiva generali neînregimentați în Gardă, erau ultimele rezerve pe care burghezia românească și le păstra în noul guvern. Acest fapt însă nu schimba cu nimic caracterul totalitar pe care noua guvernare o imprima statului. Cu toate că nu toate ministerele au titulari legionari, dar prin importanța celor pe care le deținea și le controla mișcarea legionară, nu se poate vorbi de o dualitate în exercitarea puterii guvernamentale, ci de o totală omogenitate. Căci și în acele departamente în care miniștrii nu aparțineau, organizat, mișcării legionare, conducerea acestei mișcări, prin subsecretarii de stat sau secretarii generali, parvine să mențină activitatea lor, în completă dependență politică de directivele Centrului. In ziua de 16 Septemvrie 1940, începe guvernarea legionară în România. Cum s’a ajuns la aceste schimbări în aparatul de guvernare al țării? {{dhr}} {{C|{{mai mare|''Minciuna revoluției legionare''}}}} {{dhr}} Publiciștii legionari au căutat să înfățișeze cursul luat de evenimentele din Septemvrie 1940 drept urmarea unei revoluții, pregătite și conduse de „Gardă”. Statul național-legionar — chiar dacă nu în forma pură pe care o doreau conducătorii mișcării — era, totuși, produsul acestei revoluții, care a îmbrăcat caracterul unor manifestații populare de stradă, soldate cu morți și răniți. Inainte de a intra în cercetarea chestiunii dacă în adevăr se poate sau nu vorbi de o revoluție legionară în zilele dela începutul lui Septemvrie 1940, să stabilim, mai întâiu, căror cauze s’a datorat prăbușirea dictaturii regale. Astfel vom găsi și deslegarea „victoriei” legionare din acel timp. {{nop}}<noinclude>{{rh|||149}}</noinclude> dl616jhk2w4kavltz5o8qh6toqb80tm 104 47343 143975 2025-06-18T16:03:21Z TiberiuFr25 11409 /* Proofread */ ([[:ro:WP:DVN|corectat automat]]) 143975 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" /></noinclude>Baza dictaturii regale era, așa după cum am văzut, îngustă și nestabilă. Atât timp cât numai corpul ofițerese și birocrația statului — și acestea nu în totalitatea lor — constituiau singurele puncte de sprijin ale regimului carlist, nu se putea vorbi de o bază reală. In adevăr, în cei doi ani și jumătate de guvernare absolutistă, nici una din creațiile dictaturii, menite să le transforme în organizații populare, nu dovedise o vitalitate proprie și nu prinsese rădăcini în massă. Aderența populară față de „F.R.N.” cât și de „Gărzile Naționale” a rămas, tot timpul, doar formală, chiar în acea mică măsură în care nu exista obligativitatea și constrângerea înscrierii în aceste două organizații. „Partidul Națiunii” s’a născut, dela început, mort, deși era menit să fie organul politic oficial al dictaturii. Acele formațiuni înființate în scopul alimentării cultului regalității absolutiste n’au cunoscut nici ele o soartă mai bună. „Străjerea”, „Frontul Studențesc”, „O.N.E.F.”-ul, toate se mențineau în viață numai datorită caracterului oficial pe care îl aveau și masivelor fonduri pe care le mânuiau conducătorii acestor organizații, aleși dintre devotații regimului. Desființarea sindicatelor și înlocuirea lor cu bresle, organizarea timpului liber al muncitorilor prin „Muncă și Voe Bună”, coruperea și totala integrare în regimul dictatorial a celor mai mulți dintre conducătorii mișcării sindicale reformiste și a unor calificați exponenți ai partidului social-democrat, au avut, în ceea ce privește muncitorimea, un tot atât de mic succes. Aici, opoziția împotriva absolutismului și a tuturor măsurilor politice și sociale anti-democratice, dintre care cele mai multe cu caracter deschis fascist, s’a menținut vie, luând nu o singură dată forme de manifestări deschise. Parlamentul și alegerile din vara anului 1939 au fost o simplă parodie, care nu a înșelat pe nimeni. De altfel, ales numai de formă și exclusiv din oameni regimului, parlamentul<noinclude>{{rh|150||}}</noinclude> 8dm25csr2xt0whm2hkerybc6r09znkz 143977 143975 2025-06-18T16:16:27Z TiberiuFr25 11409 143977 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" /></noinclude>Baza dictaturii regale era, așa după cum am văzut, îngustă și nestabilă. Atât timp cât numai corpul ofițerese și birocrația statului — și acestea nu în totalitatea lor — constituiau singurele puncte de sprijin ale regimului carlist, nu se putea vorbi de o bază reală. In adevăr, în cei doi ani și jumătate de guvernare absolutistă, nici una din creațiile dictaturii, menite să le transforme în organizații populare, nu dovedise o vitalitate proprie și nu prinsese rădăcini în massă. Aderența populară față de „[[:w:Frontul Renașterii Naționale|F.R.N.]]” cât și de „Gărzile Naționale” a rămas, tot timpul, doar formală, chiar în acea mică măsură în care nu exista obligativitatea și constrângerea înscrierii în aceste două organizații. „[[:w:Partidul Națiunii|Partidul Națiunii]]” s’a născut, dela început, mort, deși era menit să fie organul politic oficial al dictaturii. Acele formațiuni înființate în scopul alimentării cultului regalității absolutiste n’au cunoscut nici ele o soartă mai bună. „[[:w:Straja Țării|Străjerea]]”, „Frontul Studențesc”, „O.N.E.F.”-ul, toate se mențineau în viață numai datorită caracterului oficial pe care îl aveau și masivelor fonduri pe care le mânuiau conducătorii acestor organizații, aleși dintre devotații regimului. Desființarea sindicatelor și înlocuirea lor cu bresle, organizarea timpului liber al muncitorilor prin „[[:w:Muncă și Voe Bună|Muncă și Voe Bună]]”, coruperea și totala integrare în regimul dictatorial a celor mai mulți dintre conducătorii mișcării sindicale reformiste și a unor calificați exponenți ai partidului social-democrat, au avut, în ceea ce privește muncitorimea, un tot atât de mic succes. Aici, opoziția împotriva absolutismului și a tuturor măsurilor politice și sociale anti-democratice, dintre care cele mai multe cu caracter deschis fascist, s’a menținut vie, luând nu o singură dată forme de manifestări deschise. Parlamentul și alegerile din vara anului 1939 au fost o simplă parodie, care nu a înșelat pe nimeni. De altfel, ales numai de formă și exclusiv din oameni regimului, parlamentul<noinclude>{{rh|150||}}</noinclude> qnh80ocguckeddz5tz7mcksyx7lle11 104 47344 143976 2025-06-18T16:06:53Z TiberiuFr25 11409 /* Proofread */ ([[:ro:WP:DVN|corectat automat]]) 143976 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" /></noinclude>n’a fost convocat decât sporadic, fără să poată da măcar o umbră de legitimitate loviturii de stat regale. El a putut doar să consacre stări de lucruri deja existente și considerate drept sacre. Astfel că atât activitatea dictaturii cât și a tuturor organizațiilor și mișcărilor înființate de ea și mai ales întreținute cu multă cheltuială din banul contribuabilului n’a parvenit să dea naștere și să însuflețească o „nouă mistică”. In schimb, ofereau atmosfera și, mai ales, creiau un cadru prielnic, în care s’au format și uneori s’au organizat curente și manifestațiuni anti dictatoriale. Este destul să amintim manifestația de stradă dela 1 Maiu 1939, în care muncitorimea, sub conducerea Partidului Comunist, a manifestat, în cadrul organizației „Muncă și Voe Bună” împotriva însăși a regimului. {{dhr}} {{C|{{mai mare|''Cauzele impopularității dictaturii regale''}}}} {{dhr}} Cu toate încercările și sforțările făcute de dictatură să câștige încrederea și simpatia masselor, politica practică nu putea face regimul decât urît, impopular, desprețuit. Inăsprirea cenzurii, răpirea tuturor libertăților publice, un regim odios de spionare și teroare polițistă, măsuri represive împotriva oricărei încercări de liberă manifestare, toate acestea ofereau numai o latură a activității guvernelor dictatoriale, care își găsea completarea în asasinatele și execuțiile fără judecată. Pe teren economic, încurajarea marii industrii și crearea pentru capitalul monopolist a unei situații privilegiate pe socoteala exclusivă a contribuabilului și a consumatorului sărac, scumpirea vieții, ca rezultat al politicei autarhice, standardul scoborît impus muncitorului, căruia i se răpise dreptul de grevă și putința unei activități sindicale proprii, toate acestea continuau să demaște adevăratul caracter al regimului dictatorial. La sate, sarcinile militare, cu lungile concentrări și nesfârșitele rechiziții, întroducerea muncii forțate<noinclude>{{rh|||151}}</noinclude> jtklchtontjs82mdjn55nb9yq05cohv 104 47345 143978 2025-06-18T16:20:17Z TiberiuFr25 11409 /* Proofread */ ([[:ro:WP:DVN|corectat automat]]) 143978 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" /></noinclude>prin generalizarea prestației în natură, mărirea impozitelor și a tuturor sarcinelor fiscale au dus la același rezultat, ca și în mediile muncitorești sau mic-burgheze, dela orașe. Mai era apoi corupția care cuprinsese de sus până jos, dar mai ales sus de tot, întregul organism de stat. Și până atunci venalitatea birocrației statului dăduse prilejuri la îndreptățite plângeri și reclamații. Sub dictatură regală însă corupția a atins adevărate culmi, chiar și pentru moralul scăzut al funcționărimii românești. Totuși, încercarea de a arăta această corupție drept una din cauzele principale ale atmosferii create în jurul dictaturii regale și chiar drept o cauză a prăbușirii ei, ni se pare o exagerare prin nimic justificată. Mai întâiu pentrucă corupția — chiar de proporțiile de atunci — nu era un produs specific regimului din România. Toate dictaturile fasciste au cunoscut această excrescență, rezultat al omnipotenții unei minorități sustrase oricărui control public. Cu cât deținătorii puterii formează o castă mai puțin numeroasă și mai închisă, cu atât corupția face ravagii în aparatul statului. Calitățile „morale” ale dictatorilor interesează foarte puțin. Incoruptibili sau adevărați cavaleri de industrie, nu dictatorii impun austeritatea moravurilor sau încurajează prevaricațiunea. Cangrena, este în sistem și nu în conștiința oamenilor; aceștia sunt în mai mare măsură corupți de regim, decât ei, la rândul lor, îl pot demoraliza și corupe. Politica externă a regelui Carol al II-lea nu-i putea mări nici ea numărul partizanilor interni. Hitlerismul, dela început, a născut în România neîncrederea, dublată de ură. O apropiere de Germania nazistă era o politică nepopulară atât în mediile orășenești, cât și în cele țărănești. Aici se păstrau încă vii amintirile din timpul războiului și a ocupației din 1916—18, iar politica de cuceriri pe care o ducea noul Reich în Europa nu făcea decât să reactualizeze temerile față de tendințele imperialiste ale Germaniei vechi. In lumea politică burgheză, politica de duplicitate a dictaturii, care marca un<noinclude>{{rh|152||}}</noinclude> sit5e8aji730ypc98s9iy0djjpf3te2 104 47346 143979 2025-06-18T19:23:18Z TiberiuFr25 11409 /* Proofread */ ([[:ro:WP:DVN|corectat automat]]) 143979 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" /></noinclude>servilism din ce în ce mai pronunțat față de Berlinul nazist întărea curentele opoziționiste, mai ales în acele pături care erau angajate față de capitalul franco-englez. Deci nici din punct de vedere extern nu era cu putință o coalizare de forțe interne în jurul regimului personal al lui Carol al II-lea. {{dhr}} {{c|{{mai mare|''Slăbiciunea adversarilor dictaturii regale''}}}} {{dhr}} Nici slăbiciunea organizațiilor nou create, nici necesitatea în care se găsea dictatura să-și caute singurul suport în organele statului, nici impopularitatea politicei practicate nu puteau ele singure în mod automat, să ducă la prăbușirea ei. Lipsa de trăinicie și de vitalitate, precum și inexistența unei reale forțe combative nu puteau apărea la suprafață, în toată realitatea lor, atâta timp cât adversarii dictaturii nu erau în stare, în mod organizat, deci consecvent, și temeinic, să înceapă o luptă împotrivă-i. Am arătat întrucât politica pseudo democrației românești, cu oportunismul, cedările și inconsecvența el, a ușurat lovitura de stat și, indirect, a făcut posibilă înscăunarea noului regim. In cursul celor doi ani, până la izbucnirea crizei din Iunie 1940, nu s’a ridicat din sânul opoziției burgheze nici un partid și nici o grupare nu a încercat organizarea și canalizarea curentelor anti-dictatoriale. Inițiativa pornită în această direcție și cu un asemenea obiectiv de către Partidul Comunist a rămas izolată și nu a găsit nicăeri, în blocul anti-carlist format din conducătorii național-țărăniști, liberali și social-democrați, înțelegere sau sprijin efectiv. Coalizarea tuturor forțelor anti-dictatoriale nu s’a putut face, din spirit oportunist și din lipsa de curaj a celor care se aflau în fruntea partidelor de opoziție. Mai mult, cu rare excepții, cei mai mulți dintre acești conducători erau într’o veșnică căutare a unor formule de compromis și de împăcare cu dictatura regală. Dacă unii oameni politici au rămas totuși pe vechile<noinclude>{{rh|||153}}</noinclude> m84fckuqh9ek97z1l8g7hw8psba20e8