Wikisource rowikisource https://ro.wikisource.org/wiki/Pagina_principal%C4%83 MediaWiki 1.45.0-wmf.6 first-letter Media Special Discuție Utilizator Discuție Utilizator Wikisource Discuție Wikisource Fișier Discuție Fișier MediaWiki Discuție MediaWiki Format Discuție Format Ajutor Discuție Ajutor Categorie Discuție Categorie Autor Discuție Autor Pagină Discuție Pagină Index Discuție Index TimedText TimedText talk Modul Discuție Modul 104 31455 143981 110188 2025-06-20T06:40:25Z Monedula 18856 typos 143981 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Monedula" />{{rh|ȘAPTE CONFERINȚE||}}</noinclude>adesea. Chateaubriand pomenește de felul cum Indienii primiau pe Europeni, dându-li acel „{{lang|fr|chalumeau de la paix}}”, din care dacă fumau, deveniau frați cu dânșii, Indienii cari vorbiau de ”{{lang|fr|l’Être suprême}}”, Cerul, dar s’a dovedit de foarte multă vreme că Ființa Supremă nu e decât traducerea în indiană a Dumnezeului nostru și că nu făcea parte din vechile divinități indiene. Acestea erau un fel de idoli strâmbi, urâți, și, pe lângă aceste divinități, vechea religie indiană cuprindea grozave superstiții întunecate, capabile de a duce la vărsare de sânge și la crimă. In America se judecă astăzi un foarte urât proces al unui desemnator de museu a cărui femeie a fost omorâtă de o „squaw”, (pr. „scuò”) o babă indiană, pentru că se zvonise că femeia desemnatorului ar face vrăji și, dacă n’ar fi omorâtă, vrăjile ar fi putut aduce moartea șefului însuși al tribului. Aceasta e religia primitivă indiană. Indienii de Nord erau gata însă să apere cu urma pământul lor împotriva tuturor. Inainte de a vorbi însă despre aceasta, trebuie să adaug un lucru: să nu ni închipuim că Indienii aceștia de la început au fost mulți. Atâta lume sentimentală, de la clericul spaniol care a apărat drepturile rasei originare, Las Casas, pănă la călătorii și diletanții din timpul nostru, și-au închipuit că era o rasă formidabilă, care a fost distrusă de Europeni. Nu, totdeauna Indienii au fost puțini; ici colo triburile acestea străbăteau pădurile; sate erau numai în Sud, pe anume urme de-a lungul râurilor, pe urme secrete pe care le știau numai ei singuri, așa încât biruința Europenilor a fost ușoară. Altfel nu s’ar fi putut căpăta. Cum să credem că oameni abia debarcați de pe corăbiile lor, găsindu-se într’o regiune cu totul necunoscută, având înainte un dușman în stare să se lupte cum se luptă Indianul, cu siguranță aruncării săgeții, cu siguranța asaltului pe care-l dă, să fi putut birui? Părerea pe care trebuie să o accepte cineva este că Indienii erau puțini, că albii au format întăiu oarecare prietenii.<noinclude>{{rh|''198''||}} <references/></noinclude> ilfeq9ol23ta7d02s8sit9me018569m 104 47347 143982 2025-06-20T11:23:17Z TiberiuFr25 11409 /* Proofread */ ([[:ro:WP:DVN|corectat automat]]) 143982 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" /></noinclude>poziții, „caracterul” de care dădeau dovadă s’a datorat, mai puțin convingerilor democratice care-i animau, cât mai ales lipsei de interes din partea deținătorilor puterii, ca să-i câștige sau să-i corupă. In aceste condiții o luptă pentru răsturnarea dictaturii regale era imposibilă. Avangarda muncitorimii, singură, nu putea încerca o asemenea acțiune. Singurele ei posibilități erau de a agita împotriva regimului, demascând în același timp oportunismul și lașitatea opoziției, întărind printr’o muncă și luptă de zi cu zi, atât pe teren economic cât și politic, rândurile organizate ale muncitorimii. {{dhr}} {{C|{{mai mare|''Lașa capitulare a conducătorilor legionari''}}}} {{dhr}} Din tabăra opoziției democratice, regele Carol al II-lea și regimul său nu aveau deci să se teamă de vreo lovitură serioasă. Și nici dela extrema dreaptă, din tabăra legionară. In ziua de 25 Iunie 1940, a apărut în toate ziarele următoarea „Chemare” a lui Horia Sima, prin care se cerea tuturor legionarilor înscrierea în „Partidul Națiunii”. Iată cuprinsul acestei „chemări”: ''Camarazi,'' ''Lumea se clatină din temelii și în curând va urma o nouă așezare a neamurilor și țărilor. Patria noastră ar putea să fie și ea încercată.'' ''Intru ocrotirea pământului Ei sfânt, din îndemnul ''Majestății Sale Regelui'' și sub Inalta Lui conducere, s’a întemeiat „Partidul Națiunii” ca organizație unică și totalitară menită să facă față împrejurărilor ce pot veni.'' ''Drept aceea, ordon tuturor camarazilor și prietenilor lor să se înscrie de îndată în „Partidul Națiunii” unde, ca soldați devotați ai lui, să-și servească cu credință și cu toate puterile lor Țara și Regele ei, să aștepte în liniște și cu''<noinclude>{{rh|154||}}</noinclude> bul2z8onna6a9l1hsan3hlydx6spg79 104 47348 143983 2025-06-20T11:28:35Z TiberiuFr25 11409 /* Proofread */ ([[:ro:WP:DVN|corectat automat]]) 143983 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" /></noinclude>''încredere deplină viitorul și să înălțăm zi și noapte rugăciuni pentru binele Patriei și Regelui.'' {{casetă centrată|align=center|style=margin-right: 20%| ''Horia Sima''<br/> ''București, 23 Iunie 1940'' }} Toți ceilalți „camarazi” gardiști rămași în viață, în număr de 48, printre care Ion Zelea Codreanu, Ilie Gârneață, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici, P. P. Panaitesou, Col. Zăvoianu, Dr. S. Milcoveanu, Horia Cosmovici, Mailat, Al. Ghyca, Ilie Vlad Sturza, Dr. V. Noveanu, etc. au urmat îndemnul noului căpitan și s’au înscris imediat în „Partidul Națiunii”, printr’o adeziune făcută public. Mai mult, pentruca această capitulare să aibă un caracter definitiv, iar noua declarație să fie urmată de o încadrare efectivă a noii conduceri gardiste în regimul dictatorial regal, cea mai de frunte personalitate a mișcării, noul căpitan, primește în guvernul format la 28 Iunie 1940, postul de subsecretar al Ministerului Educației Naționale! După câteva zile, la 4 Iulie 1940, la o nouă schimbare intervenită în guvern, același Horia Sima este avansat la postul de ministru plin, la departamentul Cultelor și Artelor... Capitularea, în forme grotești, a noii conduceri legionare, nu făcea de fapt decât să urmeze linia trasată de Codreanu, pe când era încă în viață. Și acesta dăduse cuvântul de ordine: supunere față de dictatura regală. Mai importantă însă decât această consecvență în oportunism și lașitate, este semnificația politică a declarației scrise și subscrise de noii conducători ai „Gărzii”. Ea reflecta starea reală a mișcării, atât în cadrele ei de conducere, cât și în masa aderenților ei. {{dhr}} {{C|{{mai mare|''Scuze care acuză''}}}} {{dhr}} S’a susținut din partea șefilor gardiști — vechi și noi — trecuți alături de dictatura regală că îndemnul la obediență<noinclude>{{rh|||155}}</noinclude> a3qn44p7pr0k2q4l79z3ms3s4ucfzuy 104 47349 143984 2025-06-20T11:32:30Z TiberiuFr25 11409 /* Proofread */ ([[:ro:WP:DVN|corectat automat]]) 143984 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" /></noinclude>era doar o simplă măsură tactică, menită să apere cadrele mișcării și să le păstreze, pentru viitor, asigurându-le și posibilitatea unei libere activități politice. In primul rând, care putea fi câștigul politic și moral pentru o mișcare de massă, când toți conducătorii ei, din luptători contra unui regim, împotriva căruia au tunat și fulgerat ani de zile, se transformau, deodată, în servilii și umilii lui adulatori? In ce postură se înfățișau ei înaintea propriilor aderenți, atunci când loviturilor primite de mișcarea pe care o conduceau răspundeau cu acte de supunere și manifestări servile? Când din „opozanți neînfricați” și „revoluționari răzbunători”, se declarau gata, fără rezerve, se încadreze și să slujească dictaturii regelui Carol al II-lea? Dar era o circumstanță mai agravantă. Dacă o asemenea tactică, menită să păstreze cadrele, mai putea, cel puțin aparent, fi susținută până în toamna anului 1938, când a fost ucis Codreanu sau, ca să fim și mai largi, până la măcelurile din Septemvrie 1939, ce justificare mai puteau avea asemenea susțineri după aceste date? De fapt, toată „tactica” nu era altceva decât expresia lașității și a oportunismului conducătorilor legionari. O asemenea atitudine era incompatibilă — lucrul este inutil să-l accentuăm — cu a unei mișcări revoluționare, așa cum pretindea legiunea că este. Ea corespundea, în schimb, perfect, mentalității și structurii sufletești a celor care se aflau în fruntea ei. Numai stupiditatea, miopia și îngustimea de minte a dictaturii regale a făcut martiri din toți acești oameni, care capitulaseră și se înjosiseră în mod public. Cei astfel suprimați nu au, în adevăr, nici o vină și nici un merit în acest martiraj, după cum eroismul lor a fost, pe deantregul, inventat „post mortem”. {{dhr}} {{C|{{mai mare|''Falsul revoluționarism''}}}} {{dhr}} Nimic nu a justificat atribuirea unui caracter revoluționar mișcării legionare, în cadrele și aderența ei, astfel cum au<noinclude>{{rh|156||}}</noinclude> 7rw8t2kg9trjg70aurqmvzfxy5kuknk 104 47350 143985 2025-06-20T11:38:46Z TiberiuFr25 11409 /* Proofread */ ([[:ro:WP:DVN|corectat automat]]) 143985 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" /></noinclude>încercat s’o facă și s’o acrediteze publiciștii gardiști sau apologeții ei. „Garda de Fier” n’a fost — n’a putut să fie — o organizație revoluționară; nici în ideologia, nici în programul și nici în obiectivele ei sociale și politice. Și nici în metodele ei de luptă. Dacă în această privință s’a putut naște o confuzie, ea s’a datorat nu atât producției literare, de care am pomenit mai sus, ci mai cu seamă activității teroriste a „Gărzii”, care, în anumite pături populare, a produs o puternică impresie. Atentatul politic practicat de mișcarea legionară, prin violența lui, prin riscul personal pe care îl comporta și prin misterul care îl învăluia — rod al conspirației și al disciplinei oarbe — a creat în jurul „Gărzii” o atmosferă de revoluționarism romantic. Dar era numai o aparență, născută din superficiala cercetare a acestui fel de activitate, și din lipsa unei juste analize în raport cu ceea ce reprezenta, în adevăr, legionarismul. Atentatul politic individual — spunea [[Autor:Vladimir Ilici Lenin|Lenin]] — nu are nimic comun cu violența acțiunilor unei revoluții populare. In adevăr, istoria mișcării revoluționare internaționale oferă atâtea exemple, în care activitatea teroristă individuală — când nu era opera unor provocatori, ceea ce s’a întâmplat adeseaori — a fost subordonată unor scopuri reacționare. Atentatul politie în sine nu are nici un fel de semnificație. El poate fi opera Sofiei Perovska sau a lui Azev. El a putut fi un gest revoluționar la Collet sau a isvorît din tenebroasele conspirații ale celor care i-au ucis pe Liebknecht sau pe Roza Luxemburg. Simpla activitate teroristă a „Gărzii” nu era suficientă să transforme mișcarea într’o organizație revoluționară. La baza acestui terorism era de fapt un amestec de anarhism primar și de misticism medieval, amestec caracteristic mentalității acelora care, în echipele morții, cultivau asasinatul individual ca armă politică. In același timp, grupările teroriste constituiau o mică majoritate, în cadrul întregii organi-<noinclude>{{rh|||157}}</noinclude> nume6p7lcha72gn3mv6egxqgy9qju2k