Wikisource rowikisource https://ro.wikisource.org/wiki/Pagina_principal%C4%83 MediaWiki 1.45.0-wmf.6 first-letter Media Special Discuție Utilizator Discuție Utilizator Wikisource Discuție Wikisource Fișier Discuție Fișier MediaWiki Discuție MediaWiki Format Discuție Format Ajutor Discuție Ajutor Categorie Discuție Categorie Autor Discuție Autor Pagină Discuție Pagină Index Discuție Index TimedText TimedText talk Modul Discuție Modul 0 44611 144004 140004 2025-06-20T14:26:10Z TiberiuFr25 11409 144004 wikitext text/x-wiki {{titlu | titlu = Originea familiei, a proprietății private și a statului | autor = Friedrich Engels | traducător = Editura Partidului Comunist Român | traducător-nolink=da | secțiune = | anterior = | următor = [[/Prefețe/]] | note = Editura Partidului Comunist Român | an = 1947 | copertă = Originea familiei, a proprietății private și a statului – Friedrich Engels.pdf/1 }} <pages index="Originea familiei, a proprietății private și a statului – Friedrich Engels.pdf" from=1 to=1 /> {{Întrerupere spațiată}} <pages index="Originea familiei, a proprietății private și a statului – Friedrich Engels.pdf" from=3 to=3 /> {{Întrerupere spațiată}} <pages index="Originea familiei, a proprietății private și a statului – Friedrich Engels.pdf" from=4 to=4 /> {{Întrerupere spațiată}} <pages index="Originea familiei, a proprietății private și a statului – Friedrich Engels.pdf" from=199 to=199 /> [[Categorie:Friedrich Engels]] [[Categorie:Editura Partidului Comunist Român]] [[Categorie:Biblioteca Marxistă-Leninistă]] k6m6tig4v96vzkhyq3tnr3zgb20rdoy 104 46842 144003 142965 2025-06-20T14:24:16Z TiberiuFr25 11409 144003 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" />{{sep|înălțime=2px}}{{sep}}{{dhr}}</noinclude>{{C|{{Mai mare|'''MANIFESTUL PARTIDULUI COMUNIST'''}}}} {{Inițială mare|'''O'''|1.5em}} stafie umblă prin Europa — stafia comunismului. Toate puterile bătrînei Europe s-au unit într-o sfîntă hăituială împotriva acestei stafii: Papa și Țarul, Metternich și Guizot, radicali francezi și polițiști germani. Există oare vreun partid de opoziție care să nu fi fost defăimat, ca fiind comunist, de către adversarii săi de la putere? Există oare vreun partid de opoziție care să nu fi răspuns la rîndul său atît elementelor mai înaintate ale opoziției, cît și adversarilor săi reacționari zvîrlindu-le în față imputarea stigmatizantă de comunist? Din acest fapt reies două lucruri. Toate puterile europene recunosc de pe acum comunismul ca o putere. A venit timpul ca comuniștii să-și expună deschis, în fața lumii întregi, concepția, scopurile, tendințele și să opună basmului despre stafia comunismului un manifest al partidului însuși. În acest scop s-au întrunit la Londra comuniști de diferite naționalități și au redactat următorul „Manifest”, care se publică în limbile: engleză, franceză, germană, italiană, flamandă și daneză. {{nop}}<noinclude><references/> {{rh|||31}}</noinclude> 7ragt4aiqbve5pn8jux7bldxpevc19l 104 47351 143986 2025-06-20T13:23:18Z TiberiuFr25 11409 /* Proofread */ ([[:ro:WP:DVN|corectat automat]]) 143986 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" /></noinclude>zații. In rândurile membrilor obișnuiți ai mișcării, acest fel de activitate n’a găsit imitatori decât doar în timpul guvernării legionare și a rebeliunii, atunci când asasinatul a luat un caracter de massă. Explicația acestui din urmă fenomen o vom vedea atunci când vom cerceta guvernarea legionară și rebeliunea care i-a urmat. Nici atunci, nici înainte însă acest fel de activitate nu a putut califica Garda ca o mișcare revoluționară. Adevăratul ei caracter a apărut tocmai în timpul guvernării. Dar să nu anticipăm. Este necesar să subliniem însă că deși sub dictatura carlistă mișcarea legionară își continuă activitatea teroristă, acest fapt nu a putut masica adevărata situație a mișcării, așa cum a evoluat ea după 1938. {{dhr}} {{C|{{mai mare|''Iluzii și aparențe, repede spulberate''}}}} {{dhr}} Odată cu primele măsuri luate împotriva mișcării legionare, ea fiind încă o organizație legală, de massă, începe procesul descompunerii ei. Dar cauzele acestei descompuneri și ale slăbirii „Gărzii” nu trebuesc căutate în suprimarea unora dintre cadrele ei sau în condițiile de clandestinism în care fusese împinsă. Mișcarea legionară era, în adevăr, lipsită de vechiul ei aparat și nu se mai putea, cel puțin formal, sprijini pe formațiunile ei paramilitare. Dar nu aici, încăodată, trebue văzut adevăratul motiv, pentru care în tot timpul dictaturii regale „Garda” a pierdut teren, iar în momentul în care, la 6 Septemvrie 1940 regimul se prăbușește, ea nu putea prezenta decât înfățișarea unor grupări izolate, desorganizate, lipsite de legături între ele. Singurele ei organizații, care se menținuseră, erau grupările teroriste din București și din alte două sau trei centre din țară. Ca organizație de massă însă, legiunea nu reprezenta decât o epavă, o umbră a ceea ce fusese odinioară. Cu atât mai isbitoare apărea slăbiciunea Gărzii, la începutul lui Septemvrie 1940, cu cât noua conducere avusese în ultimele luni o anumită libertate de<noinclude>{{rh|158||}}</noinclude> a9utzbh81cuvtrxu4e4u5zcso45djlm 104 47352 143987 2025-06-20T13:26:10Z TiberiuFr25 11409 /* Proofread */ ([[:ro:WP:DVN|corectat automat]]) 143987 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" /></noinclude>mișcare, date fiind raporturile pe care le stabilise cu regimul dictatorial al regelui Carol al II-lea. Massele — ne gândim la acele sute de mii de țărani, mici burghezi și chiar muncitori care au sprijinit mișcarea legionară până în 1938 — s’au îndepărtat de „Gardă” în anii dictaturii. Aceasta este adevărata cauză a slăbirii și descompunerii ei între 1938 și 1940. Popularitatea legiunii începu să aparțină trecutului. Pentruce? Este adevărat că un puternic curent popular asigurase în trecut succesele legiunii. Mai ales pe cele electorale. Dar această popularitate, ba chiar mistica pe care propagandiștii legionari parvenise s’o creeze și s’o încetățenească, nu erau pentru masse, mai ales pentru cele țărănești, simple și goale formule idealiste. O parte a țărănimii — și această parte creștea din ce în ce mai mult — vedea în mișcarea legionară nu doar pe apărătorii credinței creștine, ci pe proprii ei mântuitori, pe acei care urmau să pună capăt mizeriei și împilării, să aducă soluția mult așteptată permanentelor și cruntelor ei nevoi. Acele pături din țărănime, din muncitorime și din mica burghezie care formau aderența de massă gardistă credeau în legiune, nu pentru că asupră-i se pogorâse harul Arhanghelului Mihail, ci pentru că vedeau în conducătorii ei luptători îndârjiți și, mai ales, pe realizatorii și înfăptuitorii de mâine ai năzuințelor populare. Sub haina misticii religioase în care „Garda” știuse să se îmbrace, acei care credeau în ea erau preocupați nu de problemele spirituale pe care le vânturau ideologii și esteții gardiști, ci de multiple și grele suferinți materiale imediate. Luptători neînfricați? Mari realizatori sociali? Felul în care conducătorii legionari, în frunte cu Căpitanul, au reacționat la primele măsuri represive luate împotriva lor și a organizațiilor pe care le conduceau, a adus o lovitură mult mai gravă mișcării și popularității ei, decât toate măsurile în sine. In adevăr, disolvarea organizațiilor din<noinclude>{{rh|||159}}</noinclude> ds76r8g70tky6uqdyrc3k3rost5qjbx 104 47353 143988 2025-06-20T13:29:26Z TiberiuFr25 11409 /* Proofread */ ([[:ro:WP:DVN|corectat automat]]) 143988 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" /></noinclude>București și din restul țării, precum și arestarea tuturor șefilor „Gărzii” n’au dat naștere nici celei mai neînsemnate împotrivire. La procesul care a urmat imediat, Codreanu împreună cu ceilalți inculpați au avut o atitudine care putea fi caracterizată oricum, numai combativă și curajoasă, nu. In restul țării, unde măsurile represive luaseră o întindere din ce în ce mai mare, ele erau pretutindeni întâmpinate cu liniște și supunere. De altfel acest îndemn la liniște venea dela Codreanu, din închisoare. Unde erau luptătorii legionari? Unde dispăruse forța combativă a „Gărzii!” Vajnicii luptători se dovedeau astfel „vajnici” numai atuncea când aveau asigurată impunitatea pentru actele lor și când se bucurau de complicitatea aparatului de stat. Iar „forța combativă” a „Gărzii” apărea doar în conflictele cu jandarmi izolați sau când era vorba să fie atacați oameni în imposibilitate de a se apăra (cazul Stelescu, Prof. Bratu, etc.). Resemnarea și lașitatea de care dădură dovadă conducătorii gardiști în cele dintâi procese care li se înscenaseră constituia însă numai un început. A urmat apoi acel nesfârșit șir de declarații și paradeclarații de slugarnică supunere față de dictatura regelui Carol al II-lea din partea unora dintre cele mai proeminente figuri legionare. In postură de realizatori, conducătorii gardiști nu s’au prezentat mai bine. Vorbim de aceia care, rămași în libertate, au continuat să acționeze mai departe, în condițiile grele create de măsurile polițienești, luate împotriva mișcării. Simplul fapt că un partid sau o mișcare se află în opoziție față de puterea guvernamentală nu-i asigură, automat, popularitatea. Atitudinea conducătorilor, activitatea de zi cu zi a cadrelor și a organizațiilor ca organizații, contactul strâns cu massele — acestea sunt condiții elementare și esențiale, care mențin încrederea masselor într’un partid sau într’o mișcare și care continuă să le alimenteze popularitatea. Vechiul partid țărănesc devenise o adevărată forță popu-<noinclude>{{rh|160||}}</noinclude> 080tbytw4n426x49yyiuhgbufu27zz9 104 47354 143989 2025-06-20T13:32:23Z TiberiuFr25 11409 /* Proofread */ ([[:ro:WP:DVN|corectat automat]]) 143989 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" /></noinclude>lară în timpul lungii opoziții după 1919 nu pentru simplul fapt că era în mod sistematic îndepărtat dela putere, ci pentrucă opoziția lui era activă, dinamică și combativă. (Că atât conducătorii țărăniști cât și cei ai partidului național au înșelat — și încă crunt — speranțele pe care massele și le puseseră în ei, este o altă chestiune. Aceasta nu schimbă cu nimica adevărul celor susținute mai înainte). In condiții de ilegalitate și de teroare pe care nu le-a cunoscut nici odată mișcarea legionară, având la dispoziție mult mai mici posibilități, Partidul Comunist a continuat ani de zile lupta și munca lui și a menținut contactul cu muncitorimea. Activiștii lui au păstrat neclintit aceeași atitudine revoluționară, fie că erau liberi, fie că se găseau în fața instanțelor judecătorești sau în închisori. Conducătorii legionari, îndepărtați dela o guvernare unde sperau să ajungă pe obișnuitele căi constituționale, au încetat chiar a doua zi după ce au fost puși în situația de a nu mai putea activa legal, să mai activeze. Revendicările populare care își găsiseră o atât de largă întrebuințare ca lozinci în propaganda lor demagogică, au fost dintr’odată uitate. Lupte economice, fie ale muncitorimii, fie ale țărănimii, „Garda” și cadrele ei libere nu au condus în acești ani. Frământările sociale și politice, din tot timpul dictaturii, au rămas străine mișcării legionare. Circulările și celelalte publicații pe care le scoteau clandestin cadrele legionare erau doar o înșirare goală de fraze, care nu spuneau nimic. Marii înfăptuitori sociali, așa cum îi doriseră massele, se dovedeau doar niște oameni dezarmați, slabi, nevolnici, care cel mult se încurcau în fraze mistice și proslăvitoare a morții mântuitoare. Literatura clandestină legionară din timpul dictaturii regale, oferă un irefutabil testimoniu al sărăciei de conținut, a ceea ce reprezenta „Garda” în acel timp. Este adevărat că măsurilor represive, conducerea legionară, rămasă liberă sau refăcută după suprimarea lui Co-<noinclude>{{rh|||161}}</noinclude> 81me6fedm4fbv9w6hrg79espr5oxvwu 104 47355 143990 2025-06-20T13:38:18Z TiberiuFr25 11409 /* Proofread */ ([[:ro:WP:DVN|corectat automat]]) 143990 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" /></noinclude>dreanu, începu să opună o activitate teroristă susținută. Dar o asemenea activitate putea impresiona, dar în nici un caz nu antrena massele. Asasinatele produceau un efect imediat în cercul unei minorități și puteau câștiga aderenți izolați. Dar o asemenea activitate s’a dovedit ''pretutindeni'' și ''totdeauna'' incapabilă de a înlocui o muncă de massă, dusă jos, în rândurile țărănimii sau ale muncitorimii. Aceasta era cea de a doua gravă lipsă a mișcării legionare, ca mișcare populară. {{dhr}} {{C|{{mai mare|''„Oamenii nemților”''}}}} {{dhr}} A treia cauză care a contribuit, în parte, la pierderea popularității „Gărzii”, a fost atitudinea ei în politica externă. Din acest punct de vedere nu intervenise în programul sau atitudinea legiunii nici o schimbare. Conducerea legionară se declarase, dela început, în mod deschis, pentru o strânsă alianță cu Germania hitleristă. Declarațiile lui Codreanu din 1937 continuau să fie linia de conduită adoptată, în mod definitiv, de întreaga mișcare. Dacă „Garda” era consecventă cu programul ei când apăra, și după 1938, aceleași puncte de vedere, privitoare la orientarea externă a României, totuși o schimbare intervenise. Nu în atitudinea legiunii, ci în cea a masselor din România. In campaniile electorale ale mișcării legionare, precum și în întreaga ei propagandă și agitație, chestiunile de politică externă ocupau un loc cu totul neînsemnat. Chiar în lupta electorală din 1937, cea mai vastă și bine organizată campanie, propagandiștii care mergeau la sate sau în cartierele muncitorești se fereau să discute chestiuni de politică externă. Punctul de vedere legionar în această privință era trecut sub tăcere. Platforma legionară în politica externă putea cu atât mai ușor rămână în umbră, în acele timpuri, cu cât atenția și<noinclude>{{rh|162||}}</noinclude> iouj9fbinx3fwm832tnwhntoq8bceh7 104 47356 143991 2025-06-20T13:45:07Z TiberiuFr25 11409 /* Proofread */ ([[:ro:WP:DVN|corectat automat]]) 143991 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" /></noinclude>{{C|PREFAȚĂ LA EDIȚIA GERMANĂ DIN 1890}} De cînd au fost scrise cele de mai sus<ref>Engels se referă la prefața ediției germane din 1883. — ''Nota Red.''</ref>, a devenit necesară o nouă ediție germană a „Manifestului”, iar cu „Manifestul” însuși s-au întîmplat multe care trebuie amintite aci. O a doua traducere rusă — de Vera Zasulici — a apărut la Geneva în 1882; prefața la această traducere a fost scrisă de Marx și de mine. Din păcate, am rătăcit manuscrisul german original și sînt astfel nevoit să o retraduc din rusește, fapt de pe urma căruia prefața nu cîștigă de loc<ref>Originalul german al prefeței la ediția rusă din 1882, scrisă de Marx și Engels, rătăcit de acesta din urmă, a fost găsit și se păstrează în arhiva Institutului Marx-Engels-Lenin din Moscova. Textul ei îl redăm aci după original. — ''Nota Red.''</ref>. Iat-o: „Prima ediție rusă a «Manifestului Partidului Comunist», în traducerea lui Bakunin, a apărut pe la începutul deceniului al 7-lea în imprimeria revistei «Kolokol». Pe vremea aceea, ediția rusă a «Manifestului» nu putea să reprezinte în ochii Occidentului altceva decît o curiozitate literară. Astăzi, o astfel de părere n-ar mai fi cu putință. Cît de puțin răspîndită era pe atunci (decembrie 1847) mișcarea proletariatului reiese cel mai limpede din ultimul capitol al «Manifestului»: «Poziția comuniștilor față de diferitele partide de opoziție din diferitele țări». In acest capitol nu sînt menționate tocmai Rusia și Statele Unite. Era pe vremea cînd Rusia constituia ultima mare rezervă a întregii reacțiuni europene și cînd Statele Unite absorbeau prin imigrări tot prisosul de brațe de muncă al proletariatului din Europa. Aceste două țări furnizau Europei materii prime și erau în același timp piețe de desfacere pentru produsele ei industriale. Amîndouă erau deci, pe atunci, într-un fel sau altul, piloni ai ordinii existente în Europa. Cît de mult s-au schimbat astăzi lucrurile! Tocmai emigrația europeană a permis Americii de Nord să treacă la acea uriașă dezvoltare a producției agricole, care prin concurența<noinclude>{{sep|6em|align=left}} {{referințe mici}} {{rh|20||}}</noinclude> ff9di5e89bo4ktvplxxgl22tt8y2fcn 143997 143991 2025-06-20T14:11:21Z TiberiuFr25 11409 143997 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" /></noinclude>{{C|{{ancoră|Germană_1890|PREFAȚĂ LA EDIȚIA GERMANĂ DIN 1890}}}} De cînd au fost scrise cele de mai sus<ref>Engels se referă la prefața ediției germane din 1883. — ''Nota Red.''</ref>, a devenit necesară o nouă ediție germană a „Manifestului”, iar cu „Manifestul” însuși s-au întîmplat multe care trebuie amintite aci. O a doua traducere rusă — de Vera Zasulici — a apărut la Geneva în 1882; prefața la această traducere a fost scrisă de Marx și de mine. Din păcate, am rătăcit manuscrisul german original și sînt astfel nevoit să o retraduc din rusește, fapt de pe urma căruia prefața nu cîștigă de loc<ref>Originalul german al prefeței la ediția rusă din 1882, scrisă de Marx și Engels, rătăcit de acesta din urmă, a fost găsit și se păstrează în arhiva Institutului Marx-Engels-Lenin din Moscova. Textul ei îl redăm aci după original. — ''Nota Red.''</ref>. Iat-o: „Prima ediție rusă a «Manifestului Partidului Comunist», în traducerea lui Bakunin, a apărut pe la începutul deceniului al 7-lea în imprimeria revistei «Kolokol». Pe vremea aceea, ediția rusă a «Manifestului» nu putea să reprezinte în ochii Occidentului altceva decît o curiozitate literară. Astăzi, o astfel de părere n-ar mai fi cu putință. Cît de puțin răspîndită era pe atunci (decembrie 1847) mișcarea proletariatului reiese cel mai limpede din ultimul capitol al «Manifestului»: «Poziția comuniștilor față de diferitele partide de opoziție din diferitele țări». In acest capitol nu sînt menționate tocmai Rusia și Statele Unite. Era pe vremea cînd Rusia constituia ultima mare rezervă a întregii reacțiuni europene și cînd Statele Unite absorbeau prin imigrări tot prisosul de brațe de muncă al proletariatului din Europa. Aceste două țări furnizau Europei materii prime și erau în același timp piețe de desfacere pentru produsele ei industriale. Amîndouă erau deci, pe atunci, într-un fel sau altul, piloni ai ordinii existente în Europa. Cît de mult s-au schimbat astăzi lucrurile! Tocmai emigrația europeană a permis Americii de Nord să treacă la acea uriașă dezvoltare a producției agricole, care prin concurența<noinclude>{{sep|6em|align=left}} {{referințe mici}} {{rh|20||}}</noinclude> hebyz8ff6gz2ta77ruj8ttk8kbjjt8c 104 47357 143992 2025-06-20T13:47:47Z TiberiuFr25 11409 /* Proofread */ ([[:ro:WP:DVN|corectat automat]]) 143992 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" /></noinclude>ei zdruncină din temelii atît marea, cît și mica proprietate funciară din Europa. Ea a mai permis Statelor Unite să exploateze imensele lor resurse industriale cu o astfel de energie și pe o scară atît de mare, încît monopolul industrial de pînă acum al Europei apusene și în special al Angliei va fi în scurt timp lichidat. Aceste două împrejurări, la rîndul lor, influențează în sens revoluționar asupra Americii însăși. Proprietatea funciară mică și mijlocie a fermierilor, temelia întregii orînduiri politice a Americii, este învinsă încetul cu încetul de concurența fermelor uriașe; în același timp, în regiunile industriale se dezvoltă pentru întîia oară un proletariat numeros și o concentrare fabuloasă a capitalurilor. Și acum Rusia! In timpul revoluției din 1848—1849 nu numai monarhii europeni, ci chiar burghezii europeni au văzut în intervenția rusească singura salvare posibilă în fața primejdiei proletariatului, care tocmai începuse să se trezească. Țarul a fost proclamat capul reacțiunii europene. Astăzi, el e prizonier al revoluției, la Gatcina, iar Rusia constituie detașamentul de avangardă al mișcării revoluționare din Europa. «Manifestul Comunist» a avut sarcina să proclame pieirea inevitabilă și iminentă a proprietății moderne burgheze. In Rusia însă, alături de o înflorire rapidă a afacerilor capitaliste și de proprietatea funciară burgheză abia în curs de dezvoltare, găsim mai mult de jumătate din pămînturi în proprietatea comună a țăranilor. Se pune întrebarea: poate obștea rusească, această formă în mare măsură subminată a străvechii proprietăți comune asupra pămîntului, să treacă nemijlocit la forma superioară a proprietății comuniste? Sau trebuie, dimpotrivă, să treacă mai întîi prin același proces de descompunere propriu dezvoltării istorice a Apusului? Singurul răspuns cu putință astăzi la această întrebare este următorul: dacă revoluția rusă va deveni semnalul unei revoluții proletare în Apus, astfel ca una s-o com-<noinclude>{{rh|||21}}</noinclude> c69mhl4go0onlgwcbhuy9yw5vwsensr 104 47358 143993 2025-06-20T13:52:43Z TiberiuFr25 11409 /* Proofread */ ([[:ro:WP:DVN|corectat automat]]) 143993 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" /></noinclude>pleteze pe cealaltă, atunci actuala proprietate comună asupra pămîntului în Rusia va putea servi drept punct de plecare pentru o dezvoltare comunistă. {{rh|{{mai mic|Londra, 21 ianuarie 1882”}}||''Karl Marx. F. Engels''}} {{dhr}} O nouă traducere poloneză a apărut cam în același timp la Geneva: „Manifest Kommunistyczny”. Apoi a mai apărut și o nouă traducere daneză, în „Socialdemokratisk Bibliothek, Kjöbenhavn 1885”. Din păcate, ea nu este absolut completă; cîteva pasaje esențiale, la care traducătorul, se vede, a întîmpinat dificultăți, au fost omise; pe alocuri mai există și alte indicii de superficialitate, cu atît mai regretabile cu cît, citind lucrarea, îți dai seama că traducătorul, lucrînd cu ceva mai multă grijă, ar fi putut da o versiune excelentă. In 1886 a apărut o nouă traducere franceză în „Le Socialiste”, din Paris; e cea mai bună din cele apărute pînă acum. După aceasta fu publicată, în același an, o versiune spaniolă, mai întîi în „El Socialista” din Madrid, apoi ca broșură: „Manifiesto del Partido Comunista”, por Carlos Marx y F. Engels. Madrid. Administracion de „El Socialista”. Hernan Cortés 8. Cu titlu de curiozitate voi mai aminti că în 1887 unui editor din Constantinopol i s-a oferit spre publicare manuscrisul unei traduceri în limba armeană, dar acest om de treabă nu a avut curajul să tipărească o lucrare pe care figura numele lui Marx, fiind de părere că cel mai bun lucru ar fi dacă traducătorul s-ar da drept autor; acesta refuză însă. După ce în Anglia fură retipărite în repetate rînduri cînd una, cînd alta din traducerile americane, mai mult sau mai puțin inexacte, apăru în sfîrșit o traducere autorizată, în 1888. Ea este făcută de prietenul meu [[:en:Author:Samuel Moore|Samuel Moore]], iar<noinclude>{{rh|22||}}</noinclude> 9hhfwschwgo5htvyqoapslmshkm1mnx 104 47359 143994 2025-06-20T13:57:59Z TiberiuFr25 11409 /* Proofread */ ([[:ro:WP:DVN|corectat automat]]) 143994 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" /></noinclude>înainte de a fi dată la tipar a fost revăzută încă o dată de noi amîndoi. Titlul ei este: „Manifesto of the Communist Party, by Karl Marx and Frederick Engels. Authorized English Translation, edited and annotated by Frederick Engels. 1888. London, William Reeves, 185 Fleet st. E. C.”. Unele din adnotările acestei ediții le-am adoptat și pentru cea de față. „Manifestul” a avut un destin al lui. Primit cu entuziasm la apariție (după cum dovedesc traducerile enumerate în prima prefață) de către avangarda, pe atunci încă puțin numeroasă, a socialismului științific, el a fost curînd împins pe planul al doilea din cauza reacțiunii care s-a dezlănțuit o dată cu înfrîngerea muncitorilor din Paris în iunie 1848, și, în cele din urmă, a fost proscris „de drept”, în urma condamnării comuniștilor de la Colonia, în noiembrie 1852. O dată cu dispariția de pe arena publică a mișcării muncitorești legate de revoluția din februarie, „Manifestul” a trecut și el pe planul al doilea. Cînd clasa muncitoare din Europa strînsese din nou destule forțe pentru un nou atac împotriva puterii clasei dominante, luă ființă Asociația Internațională a Muncitorilor. Scopul ei era să contopească într-o ''singură'' mare armată întreaga muncitorime combativă din Europa și America. De aceea, Asociația nu putea ''să pornească'' de la principiile enunțate în „Manifest”. Ea trebuia să aibă un program care să nu închidă ușa nici trade-unionurilor engleze, nici proudhoniștilor francezi, belgieni, italieni și spanioli, și nici lassalleenilor germani<ref>[[:en:Author:Ferdinand Lassalle|Lassalle]] însuși se declara față de noi întotdeauna „discipol” al lui Marx și, ca atare, se situa, firește, pe poziția „Manifestului”. Nu tot astfel stăteau însă lucrurile cu acei dintre adepții săi care nu depășeau revendicarea sa în privința cooperativelor de producție creditate de stat și care împărțeau întreaga clasă muncitoare în partizani ai ajutorului de stat și partizani ai autoajutorării. ''(Nota lui Engels.)''</ref>. Acest program — considerentele introductive ale statutelor Internaționale<ref>Vezi ''K. Marx'' și ''F. Engels'', Opere alese în două volume, vol. I, ed. P.M.R. 1949, pag. 386—390. — ''Nota Trad.''</ref> — a fost întocmit de Marx cu o măiestrie recunoscută chiar și de Bakunin și de<noinclude>{{sep|6em|align=left}} {{referințe mici}} {{rh|||23}}</noinclude> lqvqagcwnksejj7f80p3pw2f6mq1bqb 104 47360 143995 2025-06-20T14:02:27Z TiberiuFr25 11409 /* Proofread */ ([[:ro:WP:DVN|corectat automat]]) 143995 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" /></noinclude>anarhiști. Pentru, victoria finală a principiilor enunțate în „Manifest”, Marx se bizuia exclusiv pe dezvoltarea intelectuală a clasei muncitoare, care trebuia să rezulte neapărat din comunitatea de acțiune și din discuție. Evenimentele și peripețiile luptei împotriva capitalului, înfrîngerile mai mult încă decît succesele, nu puteau să nu convingă pe luptători de insuficiența panaceelor de pînă atunci, deschizîndu-le mințile pentru o înțelegere adîncă a adevăratelor condiții ale emancipării muncitorilor. Și Marx a avut dreptate. Clasa muncitoare din 1874, în momentul dizolvării Internaționalei, era cu totul alta decît cea din 1864, în momentul înființării Internaționalei. Proudhonismul în țările latine și lassalleanismul specific în Germania erau pe cale de a pieri, ba chiar și ultraconservatoarele trade-unionuri engleze din acea vreme se apropiau din ce în ce mai mult de momentul cînd, în 1887, președintele congresului lor din Swansea putu să declare în numele lor: „Socialismul continental nu ne mai înspăimintă”. Dar, în 1887, socialismul continental aproape că nu mai era altceva decît teoria enunțată în „Manifest”. Și astfel, istoria „Manifestului” oglindește într-o anumită măsură istoria mișcării muncitorești moderne de la 1848 încoace. In momentul de față el este, fără îndoială, opera cea mai răspîndită, cea mai internațională din întreaga literatură socialistă; el este programul comun al multor milioane de muncitori din toate țările — din Siberia pînă în California. Totuși, în momentul apariției nu l-am fi putut numi un manifest ''socialist''. Prin socialiști se înțelegea în 1847 două feluri de oameni. Pe de o parte, adepții diferitelor sisteme utopice, mai cu seamă oweniștii în Anglia și fourieriștii în Franța, care de pe atunci ajunseseră și unii și alții să fie simple secte pe cale de dispariție. Pe de altă parte, șarlatanii sociali de toate soiurile, care voiau să înlăture relele sociale prin diversele lor panacee și prin tot felul de cîrpeli, fără a vătăma cîtuși de puțin capitalul și profitul. In<noinclude>{{rh|24||}}</noinclude> 3xh8hno4kaar1ugfdhg6p5nrapklh3e 104 47361 143996 2025-06-20T14:07:37Z TiberiuFr25 11409 /* Proofread */ ([[:ro:WP:DVN|corectat automat]]) 143996 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" /></noinclude>ambele cazuri era vorba de oameni care stăteau înafara mișcării muncitorești și care căutau mai curînd sprijin la clasele „culte”. In schimb, acea parte a muncitorilor care era convinsă de insuficiența unor simple răsturnăări politice și cerea o revoluționare radicală a societății, acea parte își zicea pe atunci ''comunistă''. Comunismul acesta era abia schițat, pur instinctiv și adesea cam necioplit; dar el a fost destul de puternic pentru a da naștere la două sisteme de comunism utopic: în Franța — sistemul „icaric” al lui [[:fr:Auteur:Étienne Cabet|Cabet]], în Germania — sistemul lui [[:de:Wilhelm Weitling|Weitling]]. Socialism însemna în 1847 o mișcare burgheză, comunism — o mișcare muncitorească. Socialismul, cel puțin pe continent, era admis în saloane, comunismul — tocmai dimpotrivă. Și deoarece noi, încă de pe atunci, eram categoric de părere că „emanciparea muncitorilor trebuie să fie opera clasei muncitoare însăși”, nu puteam sta nici un moment la îndoială pe care din cele două denumiri s-o alegem. Nici de atunci încoace nu ne-a trecut vreodată prin minte să ne dezicem de ea. „Proletari din toate țările, uniți-vă!” — Puține glasuri ne-au răspuns cînd am lansat aceste cuvinte în lume, acum patruzeci și doi de ani, în ajunul primei revoluții pariziene în care proletariatul a pășit în arenă cu revendicări proprii. Dar la 28 septembrie 1864 proletarii din majoritatea țărilor Europei apusene s-au unit în Asociația Internațională a Muncitorilor de glorioasă amintire. Internaționala însăși a trăit, ce-i drept, numai nouă ani. Dar mărturia cea mai bună că înfrățirea pe veci a proletarilor din toate țările, pe care ea a întemeiat-o, trăiește încă și trăiește mai puternică decît oricînd, este chiar ziua de azi. Căci astăzi, cînd scriu aceste rînduri, proletariatul din Europa și din America își trece în revistă forțele de luptă mobilizate pentru prima oară, — mobilizate ca ''o singură'' armată, sub ''un singur'' steag și pentru ''un singur'' țel imediat: stabilirea,<noinclude>{{rh|||25}}</noinclude> 6okibx9qr929p4o0apqmd4os8wb6g3n 104 47362 143998 2025-06-20T14:11:41Z TiberiuFr25 11409 /* Proofread */ ([[:ro:WP:DVN|corectat automat]]) 143998 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" /></noinclude>prin lege, a zilei normale de muncă de 8 ore, revendicată încă de Congresul de la Geneva al Internaționalei din 1866 și apoi și de Congresul muncitoresc de la Paris, în 1889. Și priveliștea zilei de azi va deschide ochii capitaliștilor și moșierilor din toate țările, arătîndu-le că astăzi proletarii din toate țările sînt într-adevăr uniți. De-ar fi și Marx lîngă mine să vadă toate acestea cu ochii lui! {{rh|{{mai mic|Londra, 1 mai 1890}}||''F. Engels''}} {{dhr}} {{C|{{ancoră|Poloneză_1892|PREFAȚĂ LA EDIȚIA POLONEZĂ DIN 1892}}<ref>Textul acestei prefețe este redat după originalul redactat de Engels în limba germană. — ''Nota Red.''</ref>}} Faptul că a devenit necesară o nouă ediție poloneză a „Manifestului Comunist” constituie un prilej de felurite meditații. Mai întîi e demn de reținut faptul că în ultimul timp „Manifestul” a devenit, oarecum, un indicator al dezvoltării marii industrii pe continentul european. In măsura în care se dezvoltă marea industrie într-o țară, sporește și dorința muncitorilor ei de a se lămuri asupra poziției lor ca clasă muncitoare față de clasele posedante, ia amploare în rîndurile lor mișcarea socialistă și „Manifestul” se cere tot mai mult. Așa că nu numai situația mișcării muncitorești, dar și gradul de dezvoltare al marii industrii în orice țară se poate stabili cu destulă exactitate după numărul de exemplare ale „Manifestului” difuzate în limba respectivă. Prin urmare, noua ediție poloneză marchează un progres hotărît al industriei poloneze. Și nu încape îndoială că de la ultima ediție, apărută acum zece ani, acest progres s-a produs în realitate. Polonia rusească, Polonia<noinclude>{{sep|6em|align=left}} {{referințe mici}} {{rh|26||}}</noinclude> 36nwktw0lbih0ysvz0fexhqmel4ezu0 104 47363 143999 2025-06-20T14:14:49Z TiberiuFr25 11409 /* Proofread */ ([[:ro:WP:DVN|corectat automat]]) 143999 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" /></noinclude>Congresului, a devenit marca regiune industrială a imperiului rus. Pe cînd marea industrie rusă e împrăștiată sporadic — o parte lîngă golful Finic, o parte la centru (Moscova și Vladimir), altă parte la Marea Neagră și la Marea de Azov, restul risipită prin alte părți —, cea poloneză se află concentrată pe un spațiu relativ restrîns, avînd parte de avantajele și dezavantajele care rezultă din această concentrare. Avantajele au fost recunoscute de fabricanții ruși concurenți, atunci cînd au cerut taxe vamale protecționiste împotriva Poloniei, în ciuda dorinței lor aprinse de a-i transforma pe polonezi în ruși. Dezavantajele — pentru fabricanții polonezi și pentru guvernul rus — se vădesc în răspîndirea rapidă a ideilor socialiste printre muncitorii polonezi și în faptul că „Manifestul” este tot mai mult cerut. Dar dezvoltarea rapidă a industriei poloneze, care a întrecut cu mult pe cea rusă, este la rîndul ei o nouă dovadă a vitalității indestructibile a poporului polonez și o nouă garanție pentru apropiata sa renaștere națională. Renașterea unei Polonii independente și puternice este însă o chestiune care nu privește numai Polonia, ci pe noi toți. O sinceră colaborare internațională a națiunilor europene este cu putință numai cu condiția ca fiecare din aceste națiuni să fie pe deplin autonomă acasă la ea. Revoluția de la 1848, care, sub steagul proletar, a pus pe luptătorii proletari să îndeplinească ceea ce de fapt era treaba burgheziei, a și realizat prin executorii ei testamentari — Ludovic Bonaparte și Bismarck — independența Italiei, Germaniei, Ungariei; dar Polonia, care de la 1792 încoace a făcut mai mult pentru revoluție decît aceste trei țări laolaltă, Polonia a fost părăsită cînd, în 1863, a sucombat în fața superiorității copleșitoare a puterii rusești. Nobilimea nu a putut nici păstra, nici recuceri independența Poloniei; pe burghezie această chestiune o lasă, cel puțin astăzi, indiferentă. Totuși, ea este necesară pentru colaborarea armonioasă a națiunilor europene. Ea poate fi cucerită numai<noinclude>{{rh|||27}}</noinclude> tgh4oe1jt46l6xskj7r9v0vtp8tpg7z 104 47364 144000 2025-06-20T14:18:49Z TiberiuFr25 11409 /* Proofread */ ([[:ro:WP:DVN|corectat automat]]) 144000 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" /></noinclude>de tînărul proletariat polonez în ale cărei mîini va fi bine păstrată. Căci muncitorii din tot restul Europei au tot atîta nevoie de independența Poloniei cît și muncitorii polonezi înșiși. {{rh|{{mai mic|Londra, 10 februarie 1892}}||''F. Engels''}} {{dhr}} {{C| {{ancoră|Italiană_1893|PREFAȚĂ LA EDIȚIA ITALIANĂ DIN 1893}}<br/> {{lsp|0.2em|CĂTRE CITITORUL ITALIA|N}} }} Publicarea ''„Manifestului Partidului Comunist”'' coincide, am putea spune, exact cu ziua de 18 martie 1848, cu revoluțiile de la Milano și Berlin, care reprezintă răscularea a două națiuni așezate una în centrul continentului european, cealaltă în centrul țărilor mediteraneene; a două națiuni slăbite pînă atunci din cauza fărîmițării teritoriale și luptelor interne, și care ajunseseră din această pricină sub stăpînire străină. Pe cînd Italia era supusă împăratului Austriei, Germania se afla, deși nu chiar atît de direct, sub jugul tot atît de apăsător al țarului tuturor rușilor. Urmările lui 18 martie 1848 liberară Italia și Germania de această rușine; dacă, din 1848 pînă în 1871, aceste două mari națiuni au fost reconstituite și, oarecum, redate lor înseși, lucrul acesta a fost posibil, după cum spune Karl Marx, pentru că aceiași oameni care înăbușiseră revoluția de la 1848 deveniseră, împotriva voinței lor, executorii ei testamentari. Această revoluție a fost pretutindeni opera clasei muncitoare; clasa muncitoare a fost aceea care a înălțat baricade și și-a pus viața în joc. Numai muncitorii din Paris au avut, atunci cînd au răsturnat guvernul, intenția netă de a răsturna dominația burgheziei. Dar oricît ar fi fost ei de conștienți de antagonismul de neînlăturat care exista între propria lor clasă și burghezie, nici progresul economic al țării și nici dezvoltarea spirituală a maselor muncitorești<noinclude>{{rh|28||}}</noinclude> j7g8lvabdxr4qwq0ef7uaf2jmzi5ovp 104 47365 144001 2025-06-20T14:21:06Z TiberiuFr25 11409 /* Proofread */ ([[:ro:WP:DVN|corectat automat]]) 144001 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" /></noinclude>franceze nu atinsese acel grad care să permită transformarea revoluționară a societății. Roadele revoluției fură deci culese, în cele din urmă, de clasa capitaliștilor. In celelalte țări, în Italia, în Germania, în Austria, muncitorii nu făcură în fond altceva decît să aducă la putere burghezia. Dar în nici o țară dominația burgheziei nu e cu putință fără independența națională. Revoluția de la 1848 trebuia deci să aducă cu sine unitatea și independența națiunilor care pînă atunci fuseseră lipsite de ele: Italia, Germania, Ungaria. Polonia va urma la timpul său. Prin urmare, deși revoluția de la 1848 nu a fost o revoluție socialistă, totuși ea i-a croit drum acesteia și i-a pregătit terenul. Prin avîntul pe care regimul burghez l-a dat, în toate țările, marii industrii, acest regim a creat pretutindeni, în ultimii 45 de ani, un proletariat numeros, bine închegat și puternic; în felul acesta el însuși a dat viață groparilor săi, — pentru a ne servi de un termen al „Manifestului”. Fără restaurarea independenței și unității fiecărei națiuni nu s-ar fi putut înfăptui nici unirea internațională a proletariatului, nici colaborarea liniștită, rațională a acestor națiuni spre atingerea unor țeluri comune. Să încercăm doar a ne închipui o acțiune comună, internațională, a muncitorilor italieni, maghiari, germani, polonezi, ruși în condițiile politice ale perioadei dinainte de 1848! Astfel, bătăliile anului 1848 nu au fost zadarnice, după cum nici cei 45 de ani care ne despart de această etapă revoluționară nu s-au scurs în zadar. Roadele se apropie de maturitate, și tot ce doresc este ca publicarea acestei traduceri italiene să fie de bun augur pentru izbînda proletariatului italian, așa cum a fost publicarea originalului pentru revoluția internațională. „Manifestul” recunoaște întru totul rolul revoluționar pe care l-a jucat capitalul în trecut. Prima națiune capitalistă a fost Italia. Sfîrșitul evului mediu, feudal, și zorile erei moderne, capitaliste, sînt caracterizate printr-o figură<noinclude>{{rh|||29}}</noinclude> djsgo10vqtt6y66puemx4oklsajcfsj 104 47366 144002 2025-06-20T14:22:19Z TiberiuFr25 11409 /* Proofread */ ([[:ro:WP:DVN|corectat automat]]) 144002 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" /></noinclude>grandioasă: aceea a italianului Dante, care e totodată ultimul poet al evului mediu și cel dintîi poet al erei moderne. Azi, ca și pe la 1300, o nouă eră istorică e pe cale de a se naște. Ne va dărui oare Italia un nou Dante care să vestească nașterea acestei ere noi, proletare? {{rh|{{mai mic|Londra, 1 februarie 1893}}||''Friedrich Engels''}}<noinclude>{{dhr}} {{sep|6em}}</noinclude> naaywcglzx639aixhi5ivtwulorv7js