Wikisource rowikisource https://ro.wikisource.org/wiki/Pagina_principal%C4%83 MediaWiki 1.45.0-wmf.9 first-letter Media Special Discuție Utilizator Discuție Utilizator Wikisource Discuție Wikisource Fișier Discuție Fișier MediaWiki Discuție MediaWiki Format Discuție Format Ajutor Discuție Ajutor Categorie Discuție Categorie Autor Discuție Autor Pagină Discuție Pagină Index Discuție Index TimedText TimedText talk Modul Discuție Modul 102 1344 144790 143289 2025-07-09T21:19:51Z TiberiuFr25 11409 144790 wikitext text/x-wiki {{autorWikidata |nume = Creangă |prenume = Ion |index-alfabetic = C }} ==Povești== *[[Prefață la poveștile mele]] *[[Soacra cu trei nurori]] (1 octombrie 1875) *[[Capra cu trei iezi]] (1 decembrie 1875) *[[Punguța cu doi bani]] (1 ianuarie 1876) *[[Dănilă Prepeleac]] (1 martie 1876) *[[Povestea porcului]] (1 iunie 1876) *[[Povestea lui Stan Pățitul]] (1 aprilie 1877) *[[Povestea lui Harap-Alb]] (1 august 1877) *[[Fata babei și fata moșneagului]] (1 septembrie 1877) *[[Ivan Turbincă]] (1 august 1877) ===Povești licențioase=== *[[Povestea lui Ionică cel prost]] (1 octombrie 1876) *[[Povestea poveștilor]] (1 octombrie 1877) ==Roman autobiografic== *[[Amintiri din copilărie]] ===Povestiri=== *[[Prostia omenească]] (1874) *[[Moș Nichifor Coțcariul]] (1 ianuarie 1877) *[[Povestea unui om leneș]] (1 octombrie 1878) *[[Moș Ion Roată și Unirea]] (1 februarie 1885) *[[Popa Duhu]] (1 noiembrie 1881) *[[Cinci pâini]] (1 martie 1883) *[[Ioan Roată și Vodă Cuza]] (1 iunie 1883) ==Variatii== ===Povestiri didactice=== *[[Păcală]] (1880) *[[Inul și cămeșa]] (1874) *[[Acul și barosul]] (1874) *[[Ursul păcălit de vulpe]] (1880) *[[Harap-Alb]] (1877) ===Versuri originale=== *[[Păsărica în timpul iernei]] *[[Nu lucrezi, n-ai ce mânca]] *[[Ia! Clopotelul sună]] ===Poezii populare=== *[[Când eram în floarea mea]] *[[Mielușica]] *[[Bratu]] *[[Lina Cătălina]] ===Articole=== *[[Misiunea preotului la sate]] *[[Iezuitismul în România]] *[[Întîmpinare la critica domnului Nădejde]] *[[O întrebare d-lui Gorjan]] *[[Răspuns domnului Ioan Pop Florantin]] ===Postume=== *[[Fragment de autobiografie|[Fragment de autobiografie]]] *[[Făt Frumos, fiul iepei]] (martie 1898) *[[Dragoste chioară și amoriu ghebos]] *[[Satirice|[Azi am bani, azi am parale]]] *[[Cunoaște-te pre tine însuți!]] *[[Poezii populare Ion Creangă|Poezii populare]] (''Frunzuleană micșunele'' etc.) *[[Rostiri, zicători, cuvinte]] '''''Notă:''''' Poezia „[[Oltenii în Iași]]”, care în unele ediții îi este atribuită lui Creangă, a fost scrisă de către [[Autor:Miron Pompiliu|Miron Pompiliu]]. ==Corespondență== *[[Scrisori către Elena Creangă-Chiței]] *[[Scrisori către Gheorghe Creangă]] *[[Scrisori către Zahei Creangă]] *[[Scrisori către Ecaterina Vartic]] *[[Scrisori către Vasile Conta]] *[[Scrisori către A.C. Cuza]] *[[Scrisori către Mihai Eminescu]] *[[Scrisori către Nicolae Gane]] *[[Scrisori către Mihail Kogălniceanu]] *[[Scrisori către Titu Maiorescu]] *[[Scrisori către Iacob Negruzzi]] *[[Scrisori către Ion Slavici]] *[[Scrisori către Soc. „România jună“]] *[[Scrisori către Victor Zaharovschi]] ==Referințe== * Ion Creangă, Opere - Editura Minerva, 1970, sursa: [http://www.bibmet.ro/ Biblioteca Digitală Metropolitană] ==Legături externe== * [https://dspace.bcu-iasi.ro/browse?type=author&value=Creang%C4%83%2C+Ion+%281837-1889%29 Colecții digitalizate BCU IAȘI] * [https://www.bcu-iasi.ro/expozitii_virtuale/creanga-185/ Expoziție virtuală organizată cu prilejul sărbătoririi a 185 de ani de la nașterea scriitorului Ion Creangă - BCU IAȘI] *[https://dspace.bcu-iasi.ro/browse?rpp=60&sort%20by=-1&type=subject&offset=5431&etal=-1&order=ASC Scrieri despre Ion Creangă disponibile în Biblioteca Digitală a BCU IAȘI] {{Autori din programa de bacalaureat}} {{DP-vechi}} {{Control de autoritate}} r39a1nd9g6i90bnaax227d1f6fcmxln 102 1358 144791 143288 2025-07-09T21:20:09Z TiberiuFr25 11409 licență/control autoritate 144791 wikitext text/x-wiki {{autorWikidata |index-alfabetic = C }} ==Operă== ===Piese de teatru=== ====Comedii==== * [[O noapte furtunoasă]] (comedie în două acte - 1878) * [[Conu Leonida față cu reacțiunea]] (farsă într-un act - 1880) * [[O scrisoare pierdută]] (comedie în patru acte - 1883) * [[D'ale carnavalului]] (comedie în trei acte) * [[Hatmanul Baltag (Caragiale-Negruzzi)|Hatmanul Baltag]] (operă bufă în 3 acte și 5 tablouri, scrisă în colaborare cu [[Iacob Negruzzi]] - 1884) * [[O soacră]] (farsă fantezistă într-un act) * [[Începem]] (instantaneu într-un act) * [[Modern]] (monolog burlesc) * [[1 Aprilie]] (monolog) ====Drame==== * [[Năpasta]] (dramă în două acte - 1890) ===Nuvele și povestiri=== {| |- |valign="top" | '''Volumul I''' * [[Din carnetul unui vechi sufleur]] * [[Păcat... (Caragiale)|Păcat...]] (1892) * [[O făclie de Paște]] (1899) * [[Om cu noroc]] (1890) * [[Grand Hôtel „Victoria Română”]] (1890) * [[25 de minute...]] * [[Justiție]] * [[Un pedagog de școală nouă]] * [[Despre cometă – prelegere populară]] * [[Emulațiune]] * [[Premiul întâi - o reminiscență din tinerețele pedagogului]] * [[Poveste (Caragiale)|Poveste]] * [[Între două povețe... Schiță]] * [[Cănuță om sucit]] * [[La hanul lui Mânjoală]] * [[Două loturi]] * [[În vreme de război]] * [[Telegrame]] * [[Proces-verbal]] * [[C.F.R.]] * [[Accelerat no. 17]] * [[Urgent]] * [[High-life]] * [[Succes]] * [[La conac]] (1885) * [[Amici]] * [[Five o'clock]] * [[Cum devine cineva revoluționar și om politic...?]] * [[Atmosferă încărcată]] * [[Tempora]] * [[1 Aprilie (schiță)]] * [[La Paști]] * [[O zi solemnă]] * [[D-l Goe]] * [[Vizita]] * [[La Moși]] * [[Dascăl prost]] * [[Situațiunea]] * [[Întârziere]] * [[Amicul X]] || '''Volumul II''' * [[Tren de plăcere]] * [[Ultima oră (Caragiale)|Ultima oră]] * [[Boris Sarafoff !...]] * [[Reportaj]] * [[Bacalaureat]] * [[Petițiune]] * [[Cam târziu...]] * [[Mici economii]] * [[Ultima emisiune]] * [[O lacună]] * [[Inspecțiune]] (1900) * [[Triumful talentului]] * [[Cadou]] * [[Art. 214]] * [[Diplomație]] * [[Bubico]] * [[Căldură mare]] * [[Lună de miere]] * [[Lanțul slăbiciunilor]] * [[Groaznica sinucidere din Strada Fidelității]] * [[La Peleș]] * [[Infamie]] * [[O conferință]] * [[Țal!...]] * [[Mamă...]] * [[Greu, de azi pe mâine... sau unchiul și nepotul]] * [[Monopol...]] (1907) * [[O cronică de Crăciun...]] * [[Inițiativa...]] * [[Duminica Tomii]] * [[Antologie...]] * [[Pastramă trufanda]] * [[Identitate...]] * [[Așa să mor!]] * [[Repausul duminical]] * [[Kir Ianulea]] * [[Calul dracului (Ion Luca Caragiale)|Calul dracului]] * [[Abu-Hasan]] * [[Poveste (neterminată)]] * [[Răzbunare]], ''„de Carmen Sylva”'' * [[Broasca minunată]], ''„schiță americană de Mark Twain”'' * [[Masca]], ''„după Edgar Poe”'' * [[O balercă de Amontillado]], ''„după Edgar Poe”'' * [[Făt-frumos cu moț în frunte]] * [[Curiosul pedepsit]], ''„după Cervantes”'' (1911) |} * [[Mitică]] (1900) * [[Moftul român]] * [[Lache și Mache]] * [[O inspecțiune]] * [[Ajunul examenelor]] * [[Examenul anual]] ===Publicistică=== ====Reminiscențe și note critice==== {| |- |valign="top" | * [[În Nirvana]] * [[Ironie]] * [[Două note]] * [[Un artist]] * [[Norocul culegătorului]] * [[Temă și variațiuni]] * [[A zecea muză]] * [[Congresul Cooperativ Român]] * [[Statistică]] * [[O invenție mare]] * [[Reformă]] * [[Bene-merenti]] * [[Câteva păreri]] * [[Literatura și artele române în a doua jumătate a sec. XIX]] * [[Politică și cultură]] * [[Notițe risipite]] * [[Karkaleki]] * [[Baioneta inteligentă]] (1897) * [[C. A. Rosetti]] * [[Istoria se repetă]] * [[Răsplata jertfei patriotice]] * [[Șah și mat!]] * [[Politică și delicatețe]] * [[Boborul]] (1896) * [[Garda civică]] * [[O vizită la castelul „Iulia Hasdeu”]] * [[Noaptea învierii]] * [[Ion Brezeanu]] * [[Introducere-Universul|Introducere]] * [[Caut casă...]] * [[De închiriat...]] * [[Slăbiciune]] * [[Deziderate legitime]] * [[Sgomot]] * [[Leac de criză]] * [[Intelectualii...]] * [[Fragmente (Caragiale)|Fragmente]] * [[Cometa Falb]] * [[La Monza]] || * [[Cabinetul negru]] * [[Păreri libere]] * [[Împotriva subvențiilor de Stat]] * [[Scrisorile anonime]] * [[Armata noastră]] * [[Școala și familia]] * [[Noi și Biserica]] * [[Dărâmarea bisericii Vărzaru]] * [[O seară bine petrecută]] * [[Notițe literare — Cum era odinioară]] * [[Moftangii]] * [[Justiția română. Secția corecțională]] * [[Arendașul român]] * [[Un vis (Caragiale)|Un vis]] * [[Cronica de joi]] * [[O plimbare la Căldărușani]] * [[Palatul Cotrocenilor]] * [[Pomada fermecată]] * [[Peste 50 de ani]] * [[Sfânta Ghenoveva]] * [[Făcătoare de minuni...]] * [[Un incident de senzație]] * [[Situație penibilă]] * [[Nimic nou...]] * [[Ion... (Caragiale)|Ion...]] * [[Partea poetului]] * [[Ouăle roșii]] * [[Orientale. Două documente]] * [[Domnul X]] * [[Meteahnă]] * [[Pradă de război]] * [[Dintr-un catastif vechi]] * [[Dă-dămult... Mai dă-dămult]] * [[A. Odobescu]] * [[Selăgeanu]] * [[De la d.C.D.-Gherea]] * [[Politică și Literatură]] * [[Morală și educație]] * [[O întâmplare la Ierusalim]] * [[Sistema Doctorului Catran și a Profesorului Pană]] |} ====Literatură și cultură==== {| |- |valign="top" | * [[Teatrul italian]] * [[Concertele simfonice Peters‎]] (1869) * [[Câteva păreri]] * [[A zecea muză]] * [[Cronici literare]] * [[Teatrul cel Mare – "Urâta satului"]] * [[Cercetare critică asupra teatrului românesc]] * [[Articole despre teatru]] * [[Cronici teatrale]] * [[Scrisoare (Caragiale)|Scrisoare]] * [[Teatrul Național]] * [[O admirabilă lucrare literară]] * [[Știe carte băiatu lui Papuca!...]] * [[Scandal (Caragiale)|Scandal]] * [[Muzica (Caragiale)|Muzica]] * [[Ateneul Român]] * [[Concurs și premiuri academice]] * [[Un mare sculptor român]] * [[„Balade și idile” de George Coșbuc]] * [[Memorii din timpul războiului]] * [[Grămătici și măscărici]] * [[Despre Macedonski]] * [["Romanii călători" de Ioan Kalinderu]] * [[Un monstru de activitate]] * [[„Constituționalul” poet]] * [[O nouă societate română]] * [[Teatrul nostru]] * [[Câteva cuvinte]] * [[D. B. P. Hăsdeu]] * [[O carte rară]] * [[Traian Demetrescu (Caragiale)|Traian Demetrescu]] * [[„Răzbunarea lui Anastase”]] * [[D. Eugeniu Stătescu poet]] * [[Arheologie]] * [[Un caz literar interesant]] * [[Plagiatul Zola-Bibescu]] * [[„Spitalul amorului”. O prefață]] * [[Un nou plagiat Zola]] * [[Un articol regretabil]] * [[Gheorghe Baronzi]] * [[Pomada fermecată]] || * [[Un dicționar român]] * [[Operă națională]] * [[Teribil naufragiu, din norocire fără accident de persoane]] * [[Oare teatrul este literatură?]] (1897) * [[Cronica|Cronică (Câteva varietăți literare și lingvistice...)]] 1889 * [[Polemica în epigrame cu Dimitrie Teleor]] * [[Autoritate]] * [[Broaște... destule]] (Nuvelă pesimistă) * [[C. Jiquidi]] (1899) * [[Călduros apel]] (1901) * [[Criticele lui Gherea. Volumul III. Editura Socec și Comp.]] (1897) * [[Da și nu ]] * [[„D-a valma (Viața la mahala)” de Marion]] (1899) * [[Eleonora Duse-Mounet Sully]] (1899) * [[ High-life articol|High-life (articol)]] * [[Imposibil]] (1901) * [[Manifestul "claponului"]] * [[Manifestul "moftului român"]] * [[„Moftul” făcător de minuni]] * [[O reparație]] (1896) * [[Paradoxal]] * [[Regretul proletariatului simplu]] (1895) * [[Salonul]] (1899) * [[Succesul "Moftului român"]] * [[„Suflete obosite”. Un nou roman de moravuri]] (1899) * [[Ștefan Vellescu]] (1899) * [[Un cuvînt]] (1901) * [[Corespondența sentimentală]] * [[Cum se înțeleg țăranii]] (1901) * [[Gazometru]] (1897) * [[În tren accelerat]] (Anecdotă realistă) * [[Justiția română]] (1893) * [[La poștă]] (1893) * [[Nedescifrabil]] * [[O blană rară]] * [[O plimbare la Căldărușani]] (1896) * [[Politică]] (1893) * [[Poruncă domnească]] * [[Poveste de contrabandă]] * [[Tardivitate]] * [[Tatăl nostru (Caragiale)|Tatăl nostru]] * [[Tot Mitică‎]] (1901) |} ====Articole politice==== {| |- |valign="top" | * [[1907 din primăvară până'n toamnă]] * [[Apelul la unire]] * [[Camera din Stambul]] * [[Cronica sentimentală]] * [[Cronica (Caragiale)|Cronica]] * [[Deslușire]] * [[Frați radicali și D. Dim. Sturdza]] * [[Gogoși]] * [[Istoria unei epigrafe]] * [[Liberalii și conservatorii]] * [[Liberalii engleji și români]] * [[Parlamentare gogoși]] * [[Prospătura]] * [[Resbelul]] * [[Resbelul 1877]] * [[Situațiunea Europei]] * [[Ultimele gogoși calde]] * [[Guvernul și modificarea art. 7]] * [[Cuvântare]] * [[Ce este "centrul"]] * [[Ingeniozitate parlamentară]] * [[Addenda - Justificarea unor expulzări]] * [[Excelsior!]] * [[Procedee electorale]] * [[Diplomație subțire - Cronică]] * [[Instantaneu]] * [[Nevoile obștii și așa numitele „Casa Noastră”...]] * [[Sărbători mâhnite]] * [[Termitele...]] * [[Decadență]] * [[Între Stan și Bran]] * [[Reacțiunea]] * [[O reparațiune]] * [[Lascăr Catargiu]] * [[Literatura și Politica]] * [[Scrisoare (Caragiale - 2)|Scrisoare]] * [[Toxin și toxice]] * [[Noul cabinet Otoman]] * [[Știri franceze chestiunea Dobrogei]] * [[Criza de cabinet]] * [[Culisele chestiunii naționale]] * [[D.C.A. Rosetti la Roma?]] * [[În ajunul crizei]] * [[Convenții cu Rusia]] * [[Poziția ministerială față cu revizuirea]] * [[Reportaj parlamentar]] * [[Un incident la cameră]] * [[Plătește vizirul]] * [[Însemnătatea presei]] * [[Un interview]] * [[Jurnalul nostru]] * [[Reacționarii neprevăzători]] * [[Sub ce regim trăim!]] * [[Inovațiune]] * [[Iarăși promisia D-lui Fleava]] * [[Principii și vaccină]] * [[Linia ferată Ploiești - Predeal]] * [[10 Mai 1897]] (1897) * [[À la Don Ranudo de Colibrados]] (1885) || * [[Alt toast]] (1908) * [[Calea agitărilor]] (1885) * [[Cronica fantazistă]] (1974) * [[Cuvântare la Buzău]] (1908) * [[Cuvântare la Călărași]] (1908) * [[Cuvântare la Pitești]] (1908) * [[Cuvântul „colectivitate”]] (1885) * [[Din cine e compusă opoziția ?]] (1885) * [[Discurs la marea întrunire de la Roman]] (1908) * [[Discurs la Turnu-Severin]] (1908) * [[Economii...]] (1901) * [[Enormități]] (1885) * [[„Guvern al angajamentelor cu străinii”]] (1879) * [[Liga]] (1901) * [[Naționali-Liberali]] (1878) * [[Nepotismul]] (1885) * [[O lichea]] (1897) * [[... Oarecare moderație]] (1878) * [[Obligativitatea opiniilor]] (1897) * [[Ofensă gravă]] (1897) * [[Păreri libere]] (1900) * [[Pentru coalizarea opoziției]] (1885) * [[Profesie de credință]] (1877) * [[Prostia în viața noastră publică]] (1885) * [[Regula de trei simplă]] (1885) * [[Revoltă în sec]] (1885) * [[„Românii verzi”]] (1901) * [[Rromânca]] (1893) * [[Solicitudine de stat]] (1897) * [[Știri franceze despre cestiunea Dobrogei]] (1878) * [[Toast la Ploiești]] (1908) * [[Țara lui Hübsch]] (1901) * [[Populari ]] (1895) * [[Un băiat răbdător]] (1895) * [[Junimiștii și conservatorii ]] (1895) * [[Reflexiuni conservatoare]] (1895) * [[Iarăși programul]] (1895) * [[În goană... ]] (1895) * [[A subscrie, a scrie, a înscrie]] (1895) * [[Junimiștii, conservatorii și Constituțiunea]] (1895) * [[La „Orfeu”]] (1895) * [[Un adevăr pravoslavnic. De la Luca Elefterescu citire:]] (1895) * [[Un bobârnac internațional ]] (1895) * [[Iar bobârnac internațional]] (1895) * [[Ascultător? Obraznic? Or prost?]] (1895) * [[Raționament junimist]] (1895) * [[Cine e de vină?]] (1895) * [[Cultivarea popularității]] (1895) * [[Legendă puerilă]] (1895) * [[N-ar fi rău‎]] (1895) * [[Activitatea d-lui Brabețeanu ]] (1895) * [[Adresa la Senat ]] (1895) * [[Discursul d-lui Maiorescu]] (1895) * [[Meremetiseală]] (1895) * [[Națiunea română ]] (1889) * [[Jertfe patriotice‎ ]] (1897) * [[Accident parlamentar]] * [[Cum stăm...]] * [[Trădarea românismului! Triumful străinismului!! Consumatum est!!!]] |} ===Parodii=== * [[Smărăndița]] (roman modern) * [[Dă-dămult... Mai dă-dămult]] ====Versuri==== {| |- |valign="top" | * [[Ploaie de primăvară]] * [[Sonete (Caragiale)|Sonete]] * [[Șarla și ciobanii]] * [[Unui poetastru]] * [[Unui amic înecat în datorii]] * [[Elegie (Caragiale)|Elegie]] * [[Versuri]] * [[Jalba hoților din închisori]] * [[Mandatul]] * [[Iarna (Caragiale)|Iarna]] * [[Cochetărie]] * [[Epigrame (Caragiale)|Epigrame]] * [[Doi academici]] * [[Parol doner]] * [[Unei copile]] * [[Nea Istrate]] * [[Excelsior (Caragiale)|Excelsior]] * [[Magnum Mophtologicum]] * [[Ion Prostul]] * [[Erato, scapă-mă!]] * [[Pe oceanul vremii]] * [[Suveran și curtezan]] * [[Cameleon-femeie]] * [[Moartă!...]] * [[Criticilor mei (Caragiale)|Criticilor mei]] * [[Amiaza maura]] * [[Moartea protestantului]] * [[Eros]] * [[Da... nebun!]] || * [[Discreție]] * [[Thalasa]] * [[Glic]] * [[Finis]] * [[Triolete simboliste]] * [[Din carnetul unui poet simbolist]] * [[Filozoful Blagomirea]] * [[Declarație simbolistă]] * [[Ruga spiritistului]] * [[Primăvara (Caragiale)|Primăvara]] * [[Sonet brutal]] * [[Baladă (Caragiale)|Baladă]] * [[Pohod la șosea]] * [[În curând]] * [[Crucea și semiluna]] * [[Grația domniței]] * [[În gondolă]] * [[Steaua (Caragiale)|Steaua]] * [[Idila]] * [[Amicului meu Gion]] * [[Ab irato]] * [[Mauvaise Humeur]] * [[O, Nirvana!]] * [[O ședință la "Junimea" în ajunul Anului Nou]] * [[Sfânt-Ion]] * [[Prea sărac]] * [[Unui filozof pleșuv]] * [[Cântec studențesc]] * [[Litanie]] * [[Petiție către guvern]] |} ====Fabulele marelui anonim și strofele lui Picolini==== * [[Duel]] * [[Bietul Ion]] * [[Temelia]] * [[Talmud]] * [[Mic și mare]] * [[Mângâiere]] * [[Boul și vițelul (Caragiale)|Boul și vițelul]] * [[Savant]] * [[Odă (Caragiale)|Odă]] * [[De ce?]] ===Alte Articole, Anecdote, Volume=== {| |- |valign="top" | * [[Articol de reportaj]] * [[Calendar]] * [[Cazul d-lui Pawlowsky]] * [[Cronica fantastică]] * [[Exces de onoare]] * [[Exces de zel]] * [[Grigore Păucescu]] * [[Imaginație, stil și clistir]] * [[Instrucția poporului]] * [[Parlamentare]] * [[Al doilea concert simfonic Peters]] * [[Al treilea concert simfonic Peters]] * [[„Amintiri militare”]] * [[Carnet high-life]] * [[Cilibi Moise. Cîteva rînduri alese]] * [[Cum se naște o revistă?]] * [[Cuvînt de mulțumire]] * [[Cuvînt rostit la banchetul în onoarea lui Coșbuc]] * [[Din foloasele tiparului]] || * [[Notă]] * [[O bună lectură]] * [[O carte prețioasă]] * [[O rectificare]] (1869) * [[Poporanismul. Răspuns la o anchetă literară]] * [[Teatrul la țară]] * [[Un festival artistic]] * [[Varietăți geografice. De la Zanzibar la Salonic și înapoi]] * [[Varietăți literare. Canard-rățoi]] * [[Cele trei zeițe]] (Poemă pedagogică) * [[Educațiunea sentimentală la vite]] * [[Logica baroului]] * [[Moșii]] (1909) * [[Școala română]] * [[Zig-zag!...]] * [[Baioneta inteligentă (Garda civică)‎]] (1899) * [[Mare farsor, mari gogomani‎]] (1906) * [[Un artist]] (Notițe și Schițe 1892) * [[Înfiorătoarea și îngrozitoarea și oribila dramă din strada Uranus ]] (Temă și variațiuni) * [[Un frizer-poet și o dramă care trebuie să se scarpine-n cap]] (Temă și variațiuni) |} ==Referințe== * I. L. Caragiale, Opere - București, Editura „Cultura Națională” 1930 - Ediție îngrijită de Paul Zarifopol ==Legături externe== *[https://dspace.bcu-iasi.ro/browse?type=author&value=Caragiale%2C+I.L.+%28Ion+Luca%29+%281852-1912%29 Colecții digitalizate BCU IAȘI] *[https://dspace.bcu-iasi.ro/browse?rpp=40&sort_by=-1&type=subject&offset=3554&etal=-1&order=ASC Scrieri despre Ion Luca Caragiale disponibile în Biblioteca Digitală a BCU IAȘI] *[http://www.cimec.ro/carte/politice/ilc.htm CIMEC: Ion Luca Caragiale - Scrieri politice] *[http://www.cimec.ro/Carte/1907/1907.htm CIMEC: Ion Luca Caragiale - 1907 din primăvară până’n toamnă] *[http://www.mlr.ro/PDF_1/PDF/Caragiale%20Parodii%20versuri.pdf Muzeul Literaturii Române: Ion Luca Caragiale - Parodii în versuri și proză, fișier în format PDF - 571KB] *[http://www.globusz.com/ebooks/Caragiale/index.asp Globusz.com: Ion Luca Caragiale - Scrieri alese] *[http://books.google.com/books?id=tz4QAAAAYAAJ Google Books: Ion Luca Caragiale - Momente, schițe, amintiri - Opere complete, Editura Minerva (1908)] *[https://www.bcu-iasi.ro/expozitii_virtuale/caragiale-negru-pe-alb/ Expoziție virtuală de fotografii, desene, versuri, epigrame și caricaturi - BCU IAȘI] {{Autori din programa de bacalaureat}} {{DP-vechi}} {{Control de autoritate}} 6mq4exg2fefu4wygwjgy2ivvh8njp0x 102 1387 144780 143287 2025-07-09T21:11:54Z TiberiuFr25 11409 licență/control autoritate 144780 wikitext text/x-wiki {{autorWikidata |index-alfabetic = E }} ==Opere== ===Poezie=== ====După an==== =====1866===== *[[La mormântul lui Aron Pumnul]] *[[De-aș avea]] *[[O călărire în zori]] *[[Din străinătate]] *[[La Bucovina]] *[[Speranța]] *[[Asta vreu, dragul meu]] *[[Misterele nopții]] *[[Frumoasă-i]] *[[Lida]] =====1867===== *[[Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie]] *[[La Heliade]] *[[Horia]] *[[Nu e steluță]] *[[Din lyra spartă...]] *[[Care-o fi în lume...]] *[[Phylosophia copilei]] *[[Resignațiune]] (de [[Friedrich Schiller]]) =====1868===== *[[La o artistă (Ca a nopții poezie)]] *[[Amorul unei marmure]] *[[Ector și Andromache]] (de [[Friedrich Schiller]]) *[[Numai poetul]] =====1869===== *[[Junii corupți]] *[[Amicului F. I.]] *[[La moartea principelui Știrbey]] *[[Când...]] *[[Când marea...]] *[[Când privești oglinda mărei]] *[[Cine-i?]] *[[Unda spumă]] *[[Prin nopți tăcute]] *[[Viața mea fu ziuă]] *[[Ondina]] (Fantazie) *[[La o artistă (Credeam ieri că steaua-ți...)]] *[[De ce să mori tu?]] *[[De-aș muri ori de-ai muri]] *[[Locul aripelor]] *[[Lebăda (Eminescu)|Lebăda]] *[[Întunericul și poetul]] *[[Pintre stânci de piatră seacă]] *[[O stea pin ceruri]] =====1870===== *[[Venere și Madonă]] *[[Epigonii]] *[[La moartea lui Neamțu]] *[[Îngere palid...]] *[[Sus în curtea cea domnească]] *[[Sala-i mare, strălucită]] *[[Dați-mi arpă de aramă]] *[[La Quadrat]] *[[Romancero español]] =====1871===== *[[Mortua est!]] *[[Înger de pază]] *[[Noaptea... (Eminescu)|Noaptea...]] *[[Steaua vieții]] *[[Replici]] *[[Basmul ce i l-aș spune ei]] *[[Andrei Mureșanu (Tablou dramatic într-un act)]] *[[Frumoasă și jună]] *[[Iubită dulce, o, mă lasă...]] *[[Iubitei]] *[[Cântecul lăutarului]] *[[Copii eram noi amândoi...]] *[[Aveam o muză]] =====1872===== *[[Egipetul]] *[[Cugetările sărmanului Dionis]] *[[Doi aștri...]] *[[Când crivățul cu iarna...]] *[[O, te-nsenină, întuneric rece...]] *[[Demonism]] *[[Miradoniz]] *[[Ecò]] *[[Tăceți! Cearta amuțească...]] *[[Odin și poetul]] *[[Memento mori]] (Panorama deșertăciunilor) *[[În vremi demult trecute...]] *[[O, de-ai ști cum șoapta ta divină]] *[[Palida Madonă]] =====1873===== *[[Înger și demon]] *[[Floare albastră]] *[[Dacă treci râul Selenei...]] *[[Adânca mare...]] *[[Cum oceanu-ntărâtat...]] *[[Ah, mierea buzei tale]] *[[Ghazel]] *[[O arfă pe-un mormânt]] *[[Care-i amorul meu în astă lume]] *[[Dumnezeu și om]] *[[Stam în fereasta susă]] *[[Privesc orașul furnicar]] *[[Murmură glasul mării]] *[[Mitologicale]] *[[Un roman]] *[[Surori]] *[[Cum universu-n stele...]] *[[Am pus sofa la fereastă...]] *[[Cereți cânturi de iubire]] *[[Într-o lume de neguri...]] *[[Din Berlin la Potsdam]] *[[Îmbătrânit e sufletul din mine]] *[[De ce n-aflăm în împlinirea...]] *[[Cântec de nuntă (Goethe)|Cântec de nuntă]] (de [[Johann Wolfgang von Goethe]]) *[[A fost odat-un cântăreț]] =====1874===== *[[Împărat și proletar]] *[[Pustnicul (Eminescu)|Pustnicul]] *[[Epigrame (Eminescu)|Epigrame]] *[[Cum negustorii din Constantinopol]] *[[În căutarea Șeherazadei]] *[[Preot și filozof]] *[[O, adevăr sublime...]] *[[Menire]] *[[Aducând cântări mulțime]] *[[Confesiune]] *[[Patria vieții e numai prezentul]] *[[Epigramatice]] *[[Când se juca Elisa Müller...]] *[[De-a născoci noi ipoteze...]] *[[Scrisori din Cordun]] *[[Luna iese dintre codri]] *[[Traduceri și adaptări]] =====1875===== *[[Făt-Frumos din tei]] *[[Antropomorfism]] *[[Călin Nebunul]] *[[Fata-n grădina de aur]] *[[Miron și frumoasa fără corp]] =====1876===== *[[Melancolie (Eminescu)|Melancolie]] *[[Crăiasa din povești]] *[[Lacul (Eminescu)|Lacul]] *[[Dorința (Eminescu)|Dorința]] *[[Călin (file din poveste)]] *[[Strigoii]] *[[Rime alegorice]] *[[Eu număr, ah, plângând]] *[[Ea-și urma cărarea-n codru]] *[[De ce mă-ndrept ș-acum...]] *[[Gândind la tine]] *[[Cărțile]] *[[Pe gânduri ziua...]] *[[Tu cei o curtenire...]] *[[Dormi!]] *[[În fereastra despre mare]] *[[Izvor și râu]] *[[Coborârea apelor]] *[[Maria Tudor]] *[[De vorbiți mă fac că n-aud...]] *[[E împărțită omenirea...]] *[[Ureche]] *[[Sonet satiric]] *[[Ai noștri tineri...]] *[[În liră-mi geme și suspin-un cânt]] *[[Ah, cerut-am de la zodii]] *[[Azi e zi întâi de mai]] *[[Ce șoptești atât de tainic...]] *[[Femeia?... măr de ceartă]] *[[Când te-am văzut, Verena...]] *[[Pierdut în suferința...]] *[[M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire]] *[[Pentru păzirea auzului]] *[[Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci!]] *[[O, dulce înger blând...]] *[[Iar fața ta e străvezie]] *[[Zadarnic șterge vremea...]] *[[O dată te văzusem]] *[[Să țin încă o dată...]] *[[Venin și farmec...]] *[[Cu penetul ca sideful]] *[[O stradă prea îngustă]] *[[Tu mă privești cu marii ochi...]] *[[Terține (Eminescu)|Terține]] *[[Icoană și privaz]] *[[Cu gândiri și cu imagini]] *[[Vis]] *[[Eu nu cred nici în Iehova]] *[[Mureșanu]] *[[Cântec vechi (Eminescu)|Cântec vechi]] *[[Codrule, Măria-ta]] *[[Doină, doină greu îmi cazi]] *[[A frumseții tale forme...]] *[[Felicitare lui Samson Bodnărescu]] *[[Un luceafăr...]] *[[Poet (Eminescu)|Poet]] *[[De ce în al meu suflet]] *[[Cu-amândouă mânile...]] *[[Și dacă de cu ziuă]] *[[Lumea îmi părea o cifră...]] *[[O, chilia mea sărmană...]] *[[Catrene (Eminescu)|Catrene]] =====1877===== *[[Lectură]] *[[Codru și salon]] *[[Diamantul Nordului (Capriccio)|Diamantul Nordului]] (Capriccio) *[[Sătul de lucru...]] *[[Albumul]] *[[Sauve qui peut]] *[[O rămâi, rămâi cu bine...]] *[[E ceasul cel de taină]] *[[Din Iliada]] *[[Din Odiseea]] *[[Mi-am zidit monument... (Horațiu)]] =====1878===== *[[Povestea codrului]] *[[Povestea teiului]] *[[Singurătate]] *[[Departe sunt de tine...]] *[[Oricare cap îngust]] *[[Părea c-așteaptă...]] *[[Ușoare sunt viețele multora...]] *[[Oricâte stele...]] *[[Petri-notae]] *[[Pentru tălmăcirea aforismelor lui Schopenhauer]] *[[Auzì prin frunzi uscate]] *[[Ce s-alegea de noi, a mea nebună...]] *[[Ce s-alegea de doi nebuni, iubito...]] *[[Atât de dulce...]] *[[Umbra lui Istrate Dabija-voievod]] *[[La arme (Eminescu)|La arme]] *[[Fiind băiet păduri cutreieram]] *[[Iambul]] *[[Colinde, colinde!]] *[[Învierea (Eminescu)|Învierea]] *[[Rugăciune (Eminescu)|Rugăciune]] *[[Mă-ntrebai dragă-ntr-o zi]] *[[Lumineze stelele]] *[[Germanu-i foarte tacticos]] (de [[August Heinrich Hoffmann von Fallersleben]]) *[[Vrèo zgâtie de fată]] *[[În ochii tăi citisem...]] *[[Strigături (Mihai Eminescu)|Strigături]] =====1879===== *[[Pajul Cupidon...]] *[[O, rămâi...]] *[[Pe aceeași ulicioară...]] *[[De câte ori, iubito...]] *[[Rugăciunea unui dac]] *[[Atât de fragedă...]] *[[Sonete (Eminescu)|Sonete]] **''Sonetul I (Afară-i toamnă)'' **''Sonetul II (Sunt ani la mijloc)'' **''Sonetul III (Când însuși glasul)'' *[[Freamăt de codru]] *[[Revedere (Eminescu)|Revedere]] *[[Foaia veștedă]] *[[Despărțire (Eminescu)|Despărțire]] *[[Răsai asupra mea...]] *[[Ta twam asi]] *[[Viața (Eminescu)|Viața]] *[[Calul troian]] *[[Între pasări]] *[[După ce atâta vreme]] *[[În van căta-veți...]] *[[Noi amândoi avem același dascăl]] *[[O, -nțelepciune ai aripi de ceară!]] *[[Stelele-n cer]] *[[Stau în cerdacul tău...]] *[[Un om de stat (Wernicke, 1697)]] *[[Donec eris felix... (Ovidius)]] *[[De pe ochi ridici...]] *[[Și era ploaie cu senin...]] *[[E trist ca nimeni să te știe]] *[[Zboar-al nopții negru flutur]] *[[Ca o făclie...]] *[[O, stingă-se a vieții...]] *[[Urât și sărăcie]] *[[Alei mică, alei dragă]] *[[Dragoste adevărată]] *[[Minte și inimă]] *[[Cristalografie]] *[[Stai deasupră-mi (N. Lenau)]] =====1880===== *[[O, mamă...]] *[[Ce suflet trist...]] *[[Dintre sute de catarge]] *[[Cu pânzele-atârnate]] *[[Din cerurile-albastre]] *[[Către Mercur]] (Horațiu) *[[Către Bullatius]] (Horațiu) *[[Către sclav]] (Horațiu) *[[Din Halima]] *[[Cine ești]] *[[Povestea Dochiei și ursitorile]] *[[Ursitorile]] *[[Mușatin și codrul]] *[[Dragoș Vodă cel bătrân]] *[[Peste codri sta cetatea...]] *[[Între nouri și-ntre mare]] *[[Doină (Ce stă vântul să tot bată)]] *[[De-atâtea ori...]] =====1881===== *[[Mănușa]] (de [[Friedrich Schiller]]) *[[Scrisoarea I]] *[[Scrisoarea II]] *[[Scrisoarea III]] *[[Scrisoarea IV]] *[[Scrisoarea V]] *[[Sarmis]] *[[Gemenii]] *[[Gelozie (Eminescu)|Gelozie]] *[[Din când în când...]] *[[Ca și Stoa, ce pretinde...]] *[[Doña Sol]] *[[De-ar fi mijloace]] *[[În zădar în colbul școlii...]] =====1882===== *[[Apari să dai lumină]] *[[Renunțare]] *[[Nu mă-nțelegi]] *[[Ochiul tău iubit]] *[[Ochiul tău iubit (variantă)]] *[[Dacă iubești fără să speri]] *[[Și oare tot n-ați înțeles...]] *[[Și oare tot n-ați înțeles... (variantă)]] *[[Să fie sara-n asfințit]] *[[Un farmec trist și nențeles]] *[[Mușat și ursitorile]] *[[Oricât de mult am suferit]] =====1883===== *[[Luceafărul (Eminescu)|Luceafărul]] *[[Doina]] *[[S-a dus amorul]] *[[Când amintirile...]] *[[Adio (Eminescu)|Adio]] *[[Ce e amorul?]] *[[Pe lângă plopii fără soț...]] *[[Și dacă... (Eminescu)|Și dacă...]] *[[Glossă]] *[[Odă (în metru antic)]] *[[Iubind în taină...]] *[[Trecut-au anii...]] *[[Veneția (Eminescu)|Veneția]] (de Gaetano Cerri) *[[Se bate miezul nopții...]] *[[Cu mâne zilele-ți adaogi...]] *[[Peste vârfuri]] *[[Somnoroase păsărele...]] *[[De-or trece anii...]] *[[Lasă-ți lumea ta uitată]] *[[Te duci...]] *[[Din valurile vremii...]] *[[Ce te legeni...]] *[[La mijloc de codru...]] *[[Mai am un singur dor]] *[[De-oi adormi]] (variantă) *[[Nu voi mormânt bogat]] (variantă) *[[Iar când voi fi pământ]] (variantă) *[[Criticilor mei (Eminescu)|Criticilor mei]] *[[Ștefan cel Mare (schițe de imn)]] =====1884===== *[[Diana]] *[[Din noaptea...]] =====1885===== *[[Sara pe deal]] =====1886===== *[[Nu mă-nțelegi]] *[[La steaua]] =====1887===== *[[De ce nu-mi vii]] *[[Kamadeva]] *[[Serenadă (Victor Hugo)|Serenadă]] (de [[Victor Hugo]]) ====Din volumul Poesii (1884)==== [[Imagine:Mihai Eminescu - Poesii.jpg|thumb|right|250px|Prima ediţie a volumului „Poesii”]] *[[Singurătate]] *[[Lasă-ți lumea ta uitată]] *[[Și dacă... (Eminescu)|Și dacă...]] *[[Pajul Cupidon...]] *[[Ce te legeni...]] *[[Melancolie (Eminescu)|Melancolie]] *[[Rugăciunea unui dac]] *[[Pe aceeași ulicioară...]] *[[De câte ori, iubito...]] *[[O, rămâi...]] *[[Despărțire (Eminescu)|Despărțire]] *[[Crăiasa din povești]] *[[Odă]] *[[La mijloc de codru...]] *[[Venere și Madonă]] *[[Iubind în taină]] *[[Afară-i toamnă]] *[[Sunt ani la mijloc]] *[[Când iarăși glasul]] *[[Trecut-au anii...]] *[[S-a stins viața falnicei Veneții]] *[[Dorința (Eminescu)|Dorința]] *[[Mortua est!]] *[[Noaptea... (Eminescu)|Noaptea...]] *[[Egipetul]] *[[Adio]] *[[Ce e amorul?]] *[[Lacul (Eminescu)|Lacul]] *[[Înger și demon]] *[[Floare albastră]] *[[Se bate miezul nopții...]] *[[Înger de pază]] *[[Atât de fragedă...]] *[[O, mamă...]] *[[Făt-Frumos din tei]] *[[Cu mâne zilele-ți adaogi...]] *[[Din valurile vremii...]] *[[Povestea codrului]] *[[Împărat și proletar]] *[[Pe lângă plopii fără soț...]] *[[Glossă]] *[[S-a dus amorul...]] *[[Departe sunt de tine...]] *[[Freamăt de codru]] *[[De-or trece anii...]] *[[Peste vârfuri]] *[[Somnoroase păsărele...]] *[[Revedere (Eminescu)|Revedere]] *[[Când amintirile...]] *[[Doină]] *[[Mai am un singur dor]] *[[De-oi adormi]] *[[Nu voi mormânt bogat]] *[[Iar când voi fi pământ]] *[[Epigonii]] *[[Călin (file din poveste)]] *[[Strigoii]] *[[Satira I]] *[[Satira II]] *[[Satira III]] *[[Satira IV]] *[[Luceafărul (Eminescu)|Luceafărul]] *[[Criticilor mei (Eminescu)|Criticilor mei]] ====Din periodice==== *[[La mormântul lui Aron Pumnul]] *[[De-aș avea]] *[[O călărire în zori]] *[[Din străinătate]] *[[La Bucovina]] *[[Speranța]] *[[Asta vreu, dragul meu]] *[[Misterele nopții]] *[[Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie]] *[[La o artistă (Ca a nopții poezie)]] *[[Amorul unei marmure]] *[[Junii corupți]] *[[Amicului F. I.]] *[[La moartea principelui Știrbey]] *[[Cugetările sărmanului Dionis]] *[[Povestea teiului]] *[[O, rămâi...]] *[[Sonete (Eminescu)|Sonete]] *[[Foaia veștedă]] *[[Scrisoarea I]] *[[Scrisoarea II]] *[[Scrisoarea III]] *[[Scrisoarea IV]] *[[Scrisoarea V]] *[[Mănușa]] (de [[Friedrich Schiller]]) *[[Iubind în taină...]] *[[Trecut-au anii...]] *[[Cu mâne zilele-ți adaogi...]] *[[Lasă-ți lumea ta uitată]] *[[La mijloc de codru...]] *[[De-oi adormi...]] *[[Diana]] *[[Din noaptea...]] *[[Sara pe deal]] *[[Nu mă-nțelegi]] *[[La steaua]] *[[De ce nu-mi vii]] *[[Kamadeva]] ====Poezii publicate postum==== *[[Frumoasă-i]] *[[Lida]] *[[Horia]] *[[Nu e steluță]] *[[Din lyra spartă...]] *[[Care-o fi în lume...]] *[[Phylosophia copilei]] *[[Resignațiune]] (de [[Friedrich Schiller]]) *[[Ector și Andromache]] (de [[Friedrich Schiller]]) *[[Când...]] *[[Când marea...]] *[[Când privești oglinda mărei]] *[[Cine-i?]] *[[Unda spumă]] *[[Prin nopți tăcute]] *[[Viața mea fu ziuă]] *[[Ondina]] *[[La o artistă (Credeam ieri că steaua-ți...)]] *[[De ce să mori tu?]] *[[De-aș muri ori de-ai muri]] *[[Locul aripelor]] *[[La moartea lui Neamțu]] *[[Îngere palid...]] *[[Steaua vieții]] *[[Replici]] *[[Basmul ce i l-aș spune ei]] *[[Andrei Mureșanu (Tablou dramatic într-un act)|Andrei Mureșanu]] *[[Frumoasă și jună]] *[[Iubită dulce, o, mă lasă...]] *[[Iubitei]] *[[Cântecul lăutarului]] *[[Copii eram noi amândoi...]] *[[Aveam o muză]] *[[Doi aștri...]] *[[Când crivățul cu iarna...]] *[[O, te-nsenină, întuneric rece...]] *[[Demonism]] *[[Miradoniz]] *[[Ecò]] *[[Odin și poetul]] *[[Memento mori]] *[[Povestea magului călător în stele]] *[[Dacă treci râul Selenei...]] *[[Adânca mare...]] *[[Cum oceanu-ntărâtat...]] *[[Ah, mierea buzei tale]] *[[Ghazel]] *[[O arfă pe-un mormânt]] *[[Care-i amorul meu în astă lume]] *[[Dumnezeu și om]] *[[Stam în fereasta susă]] *[[Privesc orașul furnicar]] *[[Murmură glasul mării]] *[[Mitologicale]] *[[Epigrame (Eminescu)|Epigrame]] *[[Pustnicul (Eminescu)|Pustnicul]] *[[Cum negustorii din Constantinopol]] *[[În căutarea Șeherazadei]] *[[Preot și filozof]] *[[O, adevăr sublime...]] *[[Antropomorfism]] *[[Rime alegorice]] *[[Eu număr, ah, plângând]] *[[Ea-și urma cărarea-n codru]] *[[De ce mă-ndrept ș-acum...]] *[[Gândind la tine]] *[[Cărțile]] *[[Pe gânduri ziua...]] *[[Tu cei o curtenire...]] *[[Dormi!]] *[[În fereastra despre mare]] *[[Coborârea apelor]] *[[Maria Tudor]] *[[De vorbiți mă fac că n-aud...]] *[[E împărțită omenirea...]] *[[Sonet satiric]] *[[Ai noștri tineri...]] *[[În liră-mi geme și suspin-un cânt]] *[[Ah, cerut-am de la zodii]] *[[Azi e zi întâi de mai]] *[[Ce șoptești atât de tainic...]] *[[Femeia?... măr de ceartă]] *[[Când te-am văzut, Verena...]] *[[Pierdut în suferința...]] *[[M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire]] *[[Pentru păzirea auzului]] *[[Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci!]] *[[O, dulce înger blând...]] *[[Iar fața ta e străvezie]] *[[Zadarnic șterge vremea...]] *[[O dată te văzusem]] *[[Să țin încă o dată...]] *[[Venin și farmec...]] *[[Cu penetul ca sideful]] *[[O stradă prea îngustă]] *[[Tu mă privești cu marii ochi...]] *[[Terține (Eminescu)|Terține]] *[[Icoană și privaz]] *[[Cu gândiri și cu imagini]] *[[Vis]] *[[Eu nu cred nici în Iehova]] *[[Mureșanu]] *[[Lectură]] *[[Codru și salon]] *[[Diamantul Nordului (Capriccio)|Diamantul Nordului]] *[[Sătul de lucru...]] *[[Albumul]] *[[Sauve qui peut]] *[[Oricare cap îngust]] *[[Părea c-așteaptă...]] *[[Ușoare sunt viețele multora...]] *[[Oricâte stele...]] *[[Petri-notae]] *[[Pentru tălmăcirea aforismelor lui Schopenhauer]] *[[Auzì prin frunzi uscate]] *[[Ce s-alegea de noi, a mea nebună...]] *[[Ce s-alegea de doi nebuni, iubito...]] *[[Atât de dulce...]] *[[Umbra lui Istrate Dabija-voievod]] *[[La arme]] *[[Fiind băiet păduri cutreieram]] *[[Iambul]] *[[Colinde, colinde]] *[[Învierea]] *[[Rugăciune (Eminescu)|Rugăciune]] *[[Răsai asupra mea...]] *[[Ta twam asi]] *[[Viața]] *[[Calul troian]] *[[Între pasări]] *[[După ce atâta vreme]] *[[În van căta-veți...]] *[[Noi amândoi avem același dascăl]] *[[O, -nțelepciune ai aripi de ceară!]] *[[Stelele-n cer]] *[[Stau în cerdacul tău...]] *[[Un om de stat]] (Wernicke, 7) *[[Donec eris felix...]] (Ovidius) *[[De pe ochi ridici...]] *[[Zboar-al nopții negru flutur]] *[[Ca o făclie...]] *[[O, stingă-se a vieții...]] *[[Urât și sărăcie]] *[[Ce suflet trist...]] *[[Dintre sute de catarge]] *[[Cu pânzele-atârnate]] *[[Din cerurile-albastre]] *[[Către Mercur]] (Horațiu) *[[Către Bullatius]] (Horațiu) *[[Către sclav]] (Horațiu) *[[Din Halima]] *[[Sarmis]] *[[Gemenii]] *[[Gelozie]] *[[Din când în când...]] *[[Ca și Stoa, ce pretinde...]] *[[Dona Sol]] *[[Apari să dai lumină]] *[[Renunțare]] *[[Nu mă-nțelegi]] *[[Ochiul tău iubit]] *[[Ochiul tău iubit (variantă)]] *[[Dacă iubești fără să speri]] *[[Și oare tot n-ați înțeles...]] *[[Și oare tot n-ați înțeles... (variantă)]] *[[Să fie sara-n asfințit]] *[[Un farmec trist și nențeles]] *[[Mușat și ursitorile]] ====Poeme originale de inspirație folclorică==== *[[Călin Nebunul]] *[[Fata-n grădina de aur]] *[[Miron și frumoasa fără corp]] *[[Povestea Dochiei și ursitorile]] *[[Ursitorile]] *[[Mușatin și codrul]] *[[Dragoș Vodă cel bătrân]] *[[Peste codri sta cetatea]] *[[Între nouri și-ntre mare]] *[[Dragoste adevărată]] *[[Mă-ntrebai dragă-ntr-o zi]] *[[Alei mică, alei dragă]] *[[Lumineze stelele]] *[[Codrule, Măria-ta]] *[[Doină, doină greu îmi cazi]] *[[Doină (Ce stă vântul să tot bată)]] *[[Mândro, mândro]] *[[O inimă ce suspină]] *[[Mii de stele...dulce sară]] ====Versuri din manuscrise==== ===Proză=== ====Basme în proză==== *[[Făt-Frumos din lacrimă]] *[[Călin-Nebunul (basm)|Călin-Nebunul]] *[[Frumoasa lumii]] *[[Borta-vântului]] *[[Finul-lui-Dumnezeu]] *[[Vasilie-finul-lui-Dumnezeu]] *[[Comoara misterioasă]] ====Proză antumă==== *[[Sărmanul Dionis]] *[[La aniversară]] *[[Cezara]] ====Proză postumă==== *[[Contrapagină]] *[[Umbra mea]] *[[Geniu pustiu]] *[[Poesis]] *[[Iconostas și Fragmentarium]] *[[Pe podelele reci de cărămidă]] *[[După această întâmplare minunată]] *[[Avatarii faraonului Tlà]] *[[Legenda cântărețului]] *[[Archaeus]] *[[Moartea lui Ioan Vestimie]] *[[Aur, mărire și amor]] *[[Părintele Ermolachie Chisăliță]] *[[La curtea cuconului Vasile Creangă]] *[[Moș Iosif]] *[[Fragmentarium]] *[[Tasso-n Scoția]] ==Corespondență== *[[Corespondență Mihai Eminescu - Veronica Micle]] *[[Corespondență Mihai Eminescu - Iacob Negruzzi]] *[[Corespondență Mihai Eminescu - Titu Maiorescu]] *[[Scrisoarea lui Eminescu către Ioan Al. Samurcas (septemvrie 1874)]] *[[Scrisoarea lui Eminescu către Maiorescu (februarie 1874)]] *[[Scrisoarea lui Eminescu către Maiorescu (februarie 1884)]] *[[Scrisoarea lui Eminescu către Vasile Burlă (august 1885)]] *[[Scrisoarea lui Eminescu către Maiorescu (octombrie 1887)]] *[[Scrisoarea lui Maiorescu către Eminescu (februarie 1884)]] *[[Scrisoarea lui Eminescu către Serban Eminovici]] ==Publicistică 1870-1889== *[[Din periodice]] *[[Din manuscrise]] ==Legături externe== {{wikipedia}} *[http://books.google.com/books?id=ZXcTAAAAQAAJ Google Books: Mihai Eminescu - Opere complete, Literatura populară, Editura Institutului de Arte Grafice „Minerva”, București, 1902] *[http://books.google.com/books?id=8f49AAAAYAAJ&source=gbs_navlinks_s Google Books: Mihai Eminescu - Povestiri, Editura Librăriei SOCEC & Co, Societate Anonimă, București, 1908] *[http://www.mihai-eminescu.ro/bucovina-si-basarabia-studiul-istorico-politic-al-lui-eminescu-publicat-integral-in-premiera-online-adevarurile-lui-eminescu-despre-rusia-aceleasi-dupa-exact-140-de-ani/?fbclid=IwAR0_wACv7ojZcbfpWmRP9ZWdI-W0YMd8bNPf_Cq0yDc1NBI5ip2wPW_MZSU BUCOVINA ȘI BASARABIA - STUDIU ISTORICO-POLITIC] * [https://dspace.bcu-iasi.ro/handle/123456789/31876 Colecția digitală Eminescu] *[https://dspace.bcu-iasi.ro/browse?rpp=60&sort_by=-1&type=subject&offset=7598&etal=-1&order=ASC Scrieri despre Mihai Eminescu disponibile în Biblioteca Digitală a BCU IAȘI] {{Autori din programa de bacalaureat}} {{DP-vechi}} {{Control de autoritate}} r9qflncawbs2n1mqxtzy4qaoy67eaga 102 1428 144828 133019 2025-07-09T21:57:44Z Khardan 20478 /* Volume publicate antum */ 144828 wikitext text/x-wiki {{AutorWikidata |index-alfabetic = B }} ==Volume== ===Volume publicate antum=== *''Colecție din poeziile domnului'', București, 1847 *'''''[[Cântece și plângeri]]''''', ediție îngrijită de Gh. Sion, Tipografia Buciumului Român, Iași, 1852, 148 *''Les Principautés Roumaines'', De Soye et Bouchet imprimeurs – libraires, Paris, 1854, 62 p. *'''''[[Poeziile vechi și noi ale d-lui Dimitrie Bolintineanu]]''''', ediție îngrijită de G. Sion, prefață de Radu Ionescu, București, 1855 ⇔ [[c:File:Dimitrie Bolintineanu - Poesile vechi si noi - 1855.pdf|Commons]] *''[[Manoil]]'', Roman National, Iași, 1855, 212 p. *''[[Călătorii în Palestina și Egipt]]'', Iași, 1856 *''[[Călătorii pe Dunăre și în Bulgaria]]'', București, 1858, 103 p. *''[[Melodii române, Dimitrie Bolintineanu, 1858|Melodii române]]'', Imprimeria C.A. Rosetti, București, 1858, 71 p. *''[[Legende sau basme naționale, Dimitrie Bolintineanu, 1858|Legende sau basme naționale]], versuri, vol. I-II, Christ. Ionninu & Comp. Romanov, București, 1858 *''[[Călătorii în Moldova]]'', București, 1858 *''[[Bătăliile românilor (Fapte istorice), Dimitrie Bolintineanu, 1859|Bătăliile românilor (Fapte istorice)]]'', Tipografia Națională a lui Iosif Romanov & Comp., București, 1859 *''Nemesis'', București, 1861 *''Legende noi'', București, 1862 *''Elena'', București, 1862 *''Călătorii la românii din Macedonia și Muntele Athos sau Santa Agora'', București, 1863 *''Viața lui Ștefan Vodă cel Mare'', București, 1863 *''Viața lui Vlad Țepeș și Mircea Vodă cel Bătrân'', București, 1863 *''Viața lui Mihai Viteazul făcută pentru înțelegerea poporului de un anonim'', București, 1863 *''[[Poezii. Atât cunoscute cât și inedite, Dimitrie Bolintineanu, 1865|Poezii. Atât cunoscute cât și inedite]]'', I-II, București, 1865 **Vol. I: Florile Bosforului. Legende istorice. Basme., 308 p. **Vol. II: Macedonele. Reverii. Diverse., 293 p. *''Călătorii în Asia Mică'', București, 1866 *''Brises d'Orient'', prefață de Philarete Chasles, Paris, 1866 *''Florile Bosforului'', București, 1866 *''Conrad '', București, 1867 *''Mihai Viteazul condamnat la moarte'', București, 1867 *''Ștefan Vodă cel berbant, dramă... urmată de poezii noi'', București, 1867 *''Călătorii la Ierusalim în sărbătorile Paștelui și în Egipt'', București, 1867 *''Alexandru Lăpușneanu și După bătaia de la Călugăreni, București, 1868 *''Ștefan Gheorghe Vodă sau Voi face doamnei tale ce ai făcut tu jupânesei mele'', București, 1868 *''Viața lui Traian August, fondatorul neamului românesc'', București, 1869 *''Viața lui Cuza Vodă'', București, 1869 *''Cartea poporului român'', București, 1869 *''Idele'', București, 1869 *''Nepăsarea de religie, de patrie și de dreptate la români'', București, 1869 *''Poezii din tinerețe nepublicate încă'', București, 1869 *''Traianida '', București, 1870 *''Viața și faptele lui Ștefan Vodă cel Mare'', București, 1870 *''Viața și faptele lui Mihai Viteazul'', București, 1870 *''Cleopatra, regina Egiptului'', București, 1870 *''Cuza Vodă și oamenii săi'', București, 1870 *''Menadele '', București, 1870 *''Plângerile României'', București, 1870 *''Poezii '', I-II, prefață de G. Sion, București, 1870 ===Volume publicate postum=== *'''''[[Poezii, Dimitrie Bolintineanu, 1877|Poezii]]''''', vol I-II, prefață de G. Sion, București, 1877 **Volumul I: Legende Istorice. Florile Bosforului. Basme. Note. '''⇔''' [[c:File:Dimitrie Bolintineanu - Poesii.pdf|Commons]] *''Poezii'', Vălenii de Munte, 1908 *''Proză'', îngrijită și prefață de P mai Haneș, București, 1915 *''Călătorii'', I, îngrijită și prefață de P.V. Haneș, București, 1915 *''Legende istorice'', îngrijită și prefață de lon Pillat, București, 1940 *''Scrieri alese'', îngrijită și prefață de D. Popovici, Craiova, 1942 *''Opere'', prefață de Al. Ștefănescu, București, 1951 *''Opere alese'', I-II, ediție îngrijită de Rodica Ocheșanu și Gh. Poalelungi, București, 1961 *''Legende istorice și alte poezii'', prefață de I. Roman, București, 1965 *''Călătorii'', I-II, îngrijită și prefață de Ion Roman, București, 1968 *''Manoil. Elena'', București, 1971 *''Poezii'', îngrijită și postfață de Gabriela Omăt, București, 1977 *''Opere'', I-XII, ediție îngrijită de Teodor Vârgolici, introducere de Paul Cornea, București, 1981-1992 ==Traduceri== *[[Herodot]], ''Istoria lui...'', Cartea I, București, 1859 *[[Victor Hugo]], ''Mizerabilii'', I-III, București, 1862-1864 (în colaborare cu Al. Zanne și M. Costiescu) ==Legende noi, cu note din cronicile românilor (1862)== *[[Mânia lui Ștefan]] *[[Aprodul Purice]] *[[Copilul din casă]] *[[Petru Rareș (Bolintineanu)|Petru Rareș]] *[[Barnoschi-domnul]] *[[Mihai și ucigătorul]] ==Poezii din tinerețe nepublicate încă (1869)== *[[Neapol]] *[[Epopeea de la Tîrgoviște]] *[[Tîrgoviștea]] *[[Virtutea]] ==Ștefan cel Tînăr Vodă (1872)== *[[Banchetul lui Țepeș]] *[[Popa Stoica]] ==Romane== *[[Manoil]] (1855) *[[Elena]] (1861) *[[Doritorii nebuni]] (1864) ==Jurnale de călătorie== *[[Călătorii pe Dunăre și în Bulgaria]] (1858) *[[Călătorii în Palestina și Egipt]] (1856) *[[Călătorii la românii din Macedonia și Muntele Athis sau Santa-Agora]] (1863) *[[Călătorii în Asia Mică]] (1866) *[[Insula Tenedos și Canaris]] (1860) *[[Călătorii în Moldova]] (1859) *[[Călătoria domnitorului Principatelor Unite la Constantinopole]] (1860) ==Legături externe== *[http://books.google.com/books?id=t2QAAAAAcAAJ Google Books: Dimitrie Bolintineanu - Cântece și plângeri, Tipografia Buciumului Român, Iași, 1852] *[http://books.google.com/books?id=22QAAAAAcAAJ Google Books: Dimitrie Bolintineanu - Poesiile vechi și noue, Tipografia Bisericească din st. Mitropolif., București, 1855] *[http://books.google.com/books?id=pTgsAAAAYAAJ Google Books: Dimitrie Bolintineanu - Călătorii în Palestina și Egiptu, Tipografia Buciumului Român, Iași, 1856] *[http://books.google.com/books?id=XPw9AAAAYAAJ Google Books: Dimitrie Bolintineanu - Poesii, Vol. I - Legende istorice. Florile Bosforului. Basme. Note, Editura Librăriei Socecu & Comp., București, 1877] *[http://books.google.com/books?id=H0UQAAAAYAAJ Google Books: Dimitrie Bolintineanu - Elena, roman original de datine politico-filosofice, Editura Tipo-Litografiei Dor. P. Cucu, București, 1887] *[http://books.google.com/books?id=x9cTAAAAYAAJ Google Books: Autorii români moderni, editată de Lazăr Șăineanu, Tipografia Curții Regale, F. Göbl Fii , București, 1892] *[http://www.globusz.com/ebooks/Bolintineanu/00000010.htm Globusz: Dimitrie Bolintineanu, Opere] *[http://ebibliophil.bjvaslui.ro/?s=catalog&f=7&codIDCarte=74 BiblioPhil: Dimitrie Bolintineanu - Legende istorice, Editura „Litera Internațional”, București - Chișinău, 2001] *[http://ebibliophil.bjvaslui.ro/?s=catalog&f=7&codIDCarte=54 BiblioPhil: Dimitrie Bolintineanu - Poezii alese, Editura Minerva, București, 1984] *[http://ebibliophil.bjvaslui.ro/?s=catalog&f=7&codIDCarte=56 BiblioPhil: Dimitrie Bolintineanu - Manoil - Elena, Editura Minerva, București, 1988] [[en:Author:Dimitrie Bolintineanu]] t4ypul3kgcj3fmmhq9rb6tbp7y3i3mu 102 1431 144794 142498 2025-07-09T21:21:16Z TiberiuFr25 11409 control de autoritate 144794 wikitext text/x-wiki {{Copyvio|2028}} {{AutorWikidata |index-alfabetic = B }} ==Volume de poezii== * Plumb (1916) * Scântei galbene (1926) * Cu voi (1930) * Comedii în fond (1936) * Stanțe burgheze (1946) * Poezii (1956) * Din periodice * Postume ==Colecții digitalizate== [https://dspace.bcu-iasi.ro/browse?type=author&value=Bacovia%2C+George+%281881-1957%29 Colecții digitalizate BCU IAȘI] {{Autori din programa de bacalaureat}} {{Control de autoritate}} pcd4tzm70ydwi8piqey6toa6gs5nneu 102 1438 144793 142683 2025-07-09T21:20:52Z TiberiuFr25 11409 licență/control autoritate 144793 wikitext text/x-wiki {{AutorWikidata |index-alfabetic = S }} ==Romane== *[[Mara]] (1906) *[[Din 2 lumi]] *[[Cel din urmă Armaș]] (1923) *[[Din bătrâni]] (1902) *[[Corbei]] *[[Din păcat în păcat]] ==Nuvele== *[[Popa Tanda]] *[[Scormon]] *[[Gura satului]] *[[Budulea Taichii]] *[[Norocul]] *[[Comoara]] *[[O viață pierdută]] *[[Vatra părăsită]] *[[O jertfă vieții]] *[[Pădureanca]] *[[Crucile roșii]] *[[La crucea din sat]] *[[Spiru Călin]] *[[Moara cu noroc]] *[[Sărăcuța de ea]] *[[Gogu și Gogușor]] *[[O încurcătură]] *[[Negrea bătrânul]] *[[Hanul ciorilor]] *[[Un om de-ncredere]] *[[Din țigănie]] *[[Leu-paraleu]] *[[Sepi]] *[[Ilie Durac]] *[[Bobocel]] *[[Vecinii]] *[[Baba Dana]] *[[O răzbunare]] *[[O aventură galantă]] *[[Tovărășie nepotrivită]] *[[Ceas rău]] *[[Mitocanul]] *[[La răscruci]] *[[Sân Vasii]] *[[Pascal, săracul]] *[[Din altă lume]] *[[Dăscălașul]] *[[Împăcare (Slavici)|Împăcare]] *[[Om de caracter]] *[[O moștenire grea]] *[[Renaștere]] ==Teatru== *[[Bogdan Vodă]] *[[Gaspar Graziani]] (1888) *[[Toane]] (1874) ==Povești== *[[Păcală în satul lui]] *[[Spaima zmeilor]] *[[Rodul tainic]] *[[Zâna Zorilor]] *[[Ileana cea șireată]] *[[Florița din codru]] *[[Ioanea mamei]] *[[Petrea prostul]] *[[Limir-Împărat]] *[[Băiet sărac]] *[[Împăratul șerpilor]] *[[Doi frați buni]] *[[Băiat sărac și horopsit]] *[[Nărodul curții]] *[[Negru împărat]] *[[Peștele pe brazdă]] *[[Stan Bolovan]] *[[Boierul și Păcală]] *[[Fiul cuiva]] ==Memorii== *[[Fapta omenească. Scrisori adresate unui tânăr]] (1888 – 1889) *[[Închisorile mele]] (1921) *[[Amintiri (Slavici)|Amintiri]] (1924) *[[Lumea prin care am trecut]] (1926) ==Articole== *[[Barbaria modernă]] *[[Cine pleacă?]] *[[Jidanii militanți]] *[[Miseriĭ]] *[[Propaganda semitică]] *[[Robia modernă]] *[[Semitismul (1902)]] *[[Semitismul (1908)]] ==Traduceri== *[https://dspace.bcu-iasi.ro/handle/123456789/50821 Fragmente din istoria romănilor, vol. 1, Edițiunea Ministeriului Cultelor și a Învĕțăturilor Publice, 1879] *[https://dspace.bcu-iasi.ro/handle/123456789/50820 Fragmente din istoria romănilor, vol. 2, Edițiunea Ministeriului Cultelor și a Învĕțăturilor Publice, 1900] *[https://dspace.bcu-iasi.ro/handle/123456789/50819 Fragmente din istoria romănilor, vol. 3, Edițiunea Ministeriului Cultelor și a Învĕțăturilor Publice, 1900] ==Legături externe== *[https://dspace.bcu-iasi.ro/browse?type=author&value=Slavici%2C+Ioan+%281848-1925%29 Colecții digitalizate BCU IAȘI] *[http://books.google.com/books?id=3f49AAAAYAAJ Google Books: Ioan Slavici - Din bătrâni, Institutul de Arte Grafice și Editura Minerva (1902)] *[http://books.google.com/books?id=XDcQAAAAYAAJ Google Books: Ioan Slavici - Povești, Editura Minerva (1908)] {{Autori din programa de bacalaureat}} {{DP-vechi}} {{Control de autoritate}} ct8jfqkqigqh70gi7ge12sm53e4duee 0 1567 144770 137207 2025-07-09T15:10:56Z TiberiuFr25 11409 144770 wikitext text/x-wiki {{similar|Ion}} {{titlu | titlu = Ion... | autor = Ion Luca Caragiale | secțiune = | anterior = | următor = | note = }} Pe un zăduf de nămiez, la un han, cum erau în vremuri hanurile, a poposit un flăcău, drumeț sărac, ostenit și prăfuit. Cum a sosit, răsuflând greu de oboseală, a dat bună vremea la toată lumea și s-a așezat cuviincios pe o laviță, la un colț de masă subt umbrar, unde ospătau călători mulți, care treceau unii la deal și alții la vale; și a cerut hangiului să-i dea și lui un sfert de pâine, brânză și o bărdacă de vin mai ieftior. Stând așa la un loc cu atâția inși, l-au întrebat unul și altul: cum îl cheamă, dincotro vine, încotro se duce, cu ce rost și daraveri, dacă are părinți și rude; în sfârșit, cum fac toți drumeții când se întâlnesc care de pe unde. El le-a răspuns bucuros... că pe el îl cheamă Ion; că mai are o soră gemenă, cu care de mititel nu s-a putut împăca; iar părinții, văzându-i că necontenit se ceartă, și, cu cât cresc, din ce în ce mai rău se ocărăsc și se bat pân' la sânge, i-au gonit pe amândoi de-acasă, să se ducă-n lume, unu-ncoace, altu-ncolo, încotro i-o lumina Dumnezeu; că soră-sa a avut noroc; iar el, ba: ea a ajuns procopsită, doamnă mare, primită pe la curți împărătești; iar el, umblând de colo până colo, slujind, când la un stăpân, când la altul, este, precum se arată, un... neprocopsit. Și a oftat adânc de nedreptatea norocului. — De, mă băiete! zice un bătrân; poate că și tu ăi fi vinovat! ăi fi având și tu cine știe ce cusur or slăbiciune, de schimbi mereu la stăpâni, și nu te poți tu, băiat voinic, sălta din nevoie. — Poate oi fi având și vrun cusur, ce să zic?... dar despre slăbiciune, alta nu mă știu să am decât că nu pot suferi pe soră-mea... Și nu fac pas, să nu dau de ea, tot de ea și iar de ea. Și, cum o-ntâlnesc, nu mă pot stăpâni... mă reped ș-o apuc de piept... Chiar aseara am avut o întâmplare cu dumneei... M-au bătut ei, prietenii dumneei, strașnic, nu-i vorbă... halal să le fie!... așa mângâietură, n-am ce zice, de mult n-am mai căpătat; dar... nu-mi pare rău; încai mi-am sărat sufletul — i-am dat eu dumneei ce i se cuvenea... Pe urmă, după ce soarbe din bărdacă, povestește, cui are vreme să-l asculte, întâmplarea. Ieri, plimbându-se pân cetatea de scaun, a auzit sunând trâmbițe; a alergat să vază ce e... La o răspântie, unde se strânsese multă gură-cască, un pristav, cu o chivără mare de hârtie, striga din fundul bojocilor că „să vie diseară orcine poftește în grădina împărătească, s-auză acolo fără plată cum cântă un vestit măgar de prăsilă, sosit de curând de la-nvățătură, pe care împăratul, ținând la el foarte mult, l-a fost trimis cu cheltuială în străinătăți, să se desăvârșească-n școlile înalte la meșteșugul cântării frumoase". Ion a-nceput să râză de mofturile caraghiozului; dar, pe urmă neavând altă treabă, s-a dus și el la grădina împărătească, foarte curios să auză cum o fi cântând un măgar învățat... — ...că eu — a zis Ion cătră ascultătorii de la masă — eu știu ce glas are măgarul, și știu asemenea că orce școală, cât de înaltă, nu poate da ce n-a vrut să dea nașterea... Așadar, m-am dus... am intrat fără supărare și am găsit multă lume adunată, și din boierime și din tagme și prostime — destulă. Grădina era luminată cu multe lumini în bășici de hârtie văpsită. În fundul grădinii, era o moviliță cu flori pe de margini, și acolo, sus, de jur împrejur, lăsând un loc gol la mijloc, ședeau pe jețuri împăratul, împărăteasa și toată curtea, și-ntre cei dintâi ai curții, tocmai la față, surioara mea, îmbrăcată mai strălucit ca-mpărăteasa; îi sclipeau capul, pieptul și mâinile de diamanticale. Am așteptat cât am așteptat, înghesuit în fund, și-n sfârșit am auzit! A! a! și bătăi în palme din toate părțile. Se arătase sus pe movilă vestitul cântăreț, gătit cu un valdrap de mătase cusut numa-n fireturi, și decorații atârnate de gât, și fel de fel de zorzoane, și-n frunte, la coamă și la coadă, funde de panglici în trei fețe. S-a făcut tăcere mare... A-nceput măgarul să cânte... ce, credeți?... Carnavalul de Venezia!... din ce?... din gură!... cum? cu variațiuni! Aici, s-a oprit Ion și s-a uitat râzând ca un prost la ascultători. Dar, de unde să știe ascultătorii aceia din lumea de rând ce însemnează Carnavalul de Venezia și „variațiuni" !... și unul întreabă; — Ei! și pe urmă? — Pe urmă, după ce a zbierat măgarul aproape un ceas, surioara mea (că la ea mă uitam mereu) s-a ridicat în picioare, a-nceput să bată din palme, s-a repezit la el, l-a luat de gât și l-a pupat și p-o falcă și pe cealaltă, și, scoțându-și de la mână o brățară, care scânteia de departe, i-a petrecut-o pe dup-o ureche. Atunci, lumea toată de la mare pân' la mic a pornit să răpăie din palme si să țipe ca nebunii: “ bravo! bravo! bis! bis!...” Cântărețul a mulțumit foarte mândru, moțăind când în dreapta, când în stânga, și iar s-a pus pe zbierete. Iar surioara mea, la fiecare zbieret al lui, da din cap încântată, aruncându-i câte un trandafir, și se uita galeș când la-mpăratul și la-mpărăteasa, când la boieri și la prostime... N-am mai putut suferi... Când s-a opintit odată dumnealui să ridice glasul sus de tot, am pus și eu două degete-n gură și-am început să fluier din răsputeri. S-au ridicat toți în picioare... — Cine?... cine a-ndrăznit? Și-n turburarea aceea, am auzit glasul sorii-mi: — Obraznicul ăsta trebuie să fie ticălosul de frate-meu! Numaidecât, care cum m-a ajuns, m-a luat în palme, în ghionturi, în picioare; m-au scuipat; și după ce s-au săturat, m-au aruncat ca pe o strachină spartă afară din grădină... Am stat puțin așa, până să-mi mai vie sufletul la loc; m-am sculat și am plecat șchiopătând... și până foarte departe, auzeam mereu zbieretele măgarului și bătăile-n palme ale celorlalți, și bravo! și bis!... ...Ei! vă place?... Când să isprăvească Ion povestea, iată că sosește dinaintea hanului o caleașcă mare cu falaitar și cu o ceată de curteni călări. Opresc să răsufle caii; descalecă boierii, și coboară din calească o mândrețe de curteană. — Uite-o, strigă Ion, ridicându-se de pe laviță... Uitați-vă, asta e procopsita de soră-mea! Dar ea: — Nici aici nu scap de tine, neprocopsitule? — Nici aici! răspunde fratele râzând. Unde te-i duce, tot de mine ai să dai. Om fi umblând, tu iute, că zbori pe sus cu falaitar, și eu încet, că mă târăsc pe jos; dar tot trebuie să ne-ntâlnim! n-am să te las! am să-ți dau mereu peste bot și la cap! să vedem: care pe care?... — Ia-ți seama la gură, nebunule! a strigat un curtean strălucit, dându-i o palmă să-i strămute căpriorii. — Poți să dai palme cât poftești — a zis Ion — sunt deprins cu așa mângâieri... Deocamdată, lasă-mă numa să-ntreb pe surioara mea iubită: când vă mai cântă, soro, măgarul? — Ce-ți pasă ție? — Cum să nu-mi pese, dragă?... Vreau să știu... să viu să-l mai ascult... că-mi place, de mă-nnebunesc, mai mult ca la toată lumea... — Să știi tu că place la toată lumea!... Vedeți-l, oameni buni, pe nenorocitul ăsta!... Tutulor nouă, și împăratului și-mpărătesei, la toți boierii, la tot norodul, mie și dv., ne place la toți; numai dumnealui nu-i place! Toți, și eu și dumneavoastră suntem niște proști; numa dumnealui, pricopsitul! mai cu moț... Vine să strice petrecerea și mulțumirea și cheful la o lume-ntreagă... Apoi de! — Ia, ascultă, mă băiete — a zis unul de la masă — are dreptate dumneei: dacă place la toată lumea, ce te amesteci tu?... ce-ți pasă ție? — Cum o să placă, nene, săracul de mine?... măgar! din gură! Carnavalul de Venezia!! cu variațiuni!!! — Daca le place, mă! n-auzi? — Ia m-ascultă și pe mine, flăcăule, zice altul mai dârz, pierzându-și răbdarea; de ce ești căpățânos și nu vrei să-nțelegi?... Dacă ne-o plăcea și nouă, ăstora de aici? — Cum să vă placă, omule? — Ei! uite așa: să ne placă!... Ce!... nu cumva o să cerem voie de la tine să ne placă?... Uite, mă!... Cine ești tu? — Nu-i vorbă de cine sunt eu! strigă Ion aprins; e vorba: se poate să placă?... măgar — din gură Carnavalul de Venezia—cu variațiuni?... Ai?... — Nu zbiera așa la mine, că eu te plesnesc!... Uite-așa! o să ne placă! — Lăsați-l, mă, zice altul; asta e părerea lui... — Părerea lui s-o ție pentru tat-său și pentru mă-sa! să nu ne-o vâre nouă cu de-a sila pe gât! Și-ncep să vorbească tare toți deodată, unul așa, altul aminterea... Sora face haz... iar Ion strigă mai tare ca toți: — Nu trebuie să vă placă! — De ce mă, pârlitule? — Că nu e de plăcut! — Că nu vrei tu, ai? Ei! iaca, la toți ne place, să crăpi! — Atunci daca la toți vă place — a strigat și mai tare Ion — să mă iertați, dar sunteți toți niște... — Niște ce, mă? — Niște urechiați mai mari ca el! Maica ta, Christoase! ce foc pe Ionică!... L-au luat în palme, în ghionturi, în picioare... și trage-i, care mai de care, și tăvălește-l prin umbrar, unu-l lăsa de ostenit, ș-altu-l lua de odihnit... Au spart cu el toate borcanele și bărdacele hangiului — pe când surioara se suia în caleașcă și pornea cântând, urmată de droaia curtenilor călări... Dar flăcăul nu se lăsa... când pe mese, când pe subt mese, într-una țipa: „urechiați" și iar „urechiați". L-au lăsat măr, și s-a dus fiecare la treaba sa. S-a sculat Ion, mulțumit de atâta-nvârtitură, și-a căutat căciula, a scuturat-o frumos și, cum parcă nu i s-ar fi întâmplat nimica, zice liniștit hangiului, care se uită cu milă la cioburile risipite pe jos: — Nu se poate, mă omule, măgar, fie cât de-mpărătesc și de-nvățat, să cânte din gură... ce? Carnavalul de Venezia și încă cu variațiuni — gândește și dumneata... — Ei! du-te la dracul cu prostiile tale! a zis hangiul plictisit. Nu vezi ce tărăboi și ce pagubă mi-ai făcut? Și s-a dus Ion cu pas potrivit — dracul știe-ncotro... să caute una mai bună. [[Categorie:Ion Luca Caragiale]] jv7jk7w3d881naed0ayu09v79irx1tp 102 1590 144777 144716 2025-07-09T21:06:43Z TiberiuFr25 11409 144777 wikitext text/x-wiki {{AutorWikidata |index-alfabetic = R }} ==Operă== ===Romane=== * [[Calvarul (Liviu Rebreanu)|Calvarul]] (1919) * [[Ion (Rebreanu)|Ion]] (1920) ** Volumul I &mdash; [[Ion (Rebreanu)/1. Glasul pământului|Glasul pământului]] ** Volumul II &mdash; [[Ion (Rebreanu)/2. Glasul iubirii|Glasul iubirii]] * [[Pădurea spânzuraților]] (1922) * [[Jar]] (1924) * [[Adam și Eva]] (1925) * [[Ciuleandra (Rebreanu)|Ciuleandra]] (1927) * [[Crăișorul Horia]] (1929) * [[Răscoala]] (1932) ** Volumul I &mdash; [[Răscoala/Se mișcă țara!|Se mișcă țara!]] ** Volumul II &mdash; [[Răscoala/Focurile|Focurile]] * [[Gorila]] (1938) {{digitizare externă|https://revistatransilvania.ro/wp-content/uploads/2022/06/1938.L.Rebreanu-Gorila-I.Roman-1938.pdf}} * [[Amândoi]] (1940) ===Nuvele, schițe și povestiri=== * [[Glasul inimii]] * [[Ofilire]] * [[Proștii]] * [[Culcușul]] * [[Dintele]] * [[Ocrotitorul]] * [[Nevasta (Rebreanu)|Nevasta]] * [[Ițic Ștrul, dezertor]] * [[Golanii]] (1916) * [[Răfuiala]] (1919) * [[Catastrofa]] (1921) * [[Cântecul iubirii]] (1928) * [[Frământări]] (1912) * [[Mărturisire (Rebreanu)|Mărturisire]] (1916) * [[Strănutarea]] * [[Vrăjmașii]] * [[Cearta]] * [[Idilă de la țară]] *[[Talerii]] *[[Cuceritorul]] *[[Cerșetorul (Rebreanu)|Cerșetorul]] *[[Hora morții]] *[[Bibi]] *[[Soacra Sfântului Petru]] *[[Pozna]] *[[A murit o femeie...]] *[[Pantofii galbeni]] *[[Oamenii]] *[[Pungașul]] *[[Tainele iubirii]] *[[Păduchii]] *[[Ghinionul]] *[[Fiara]] *[[Omul mic și oamenii mari]] *[[La urma urmelor…]] *[[Cumpăna dreptății]] *[[Dincolo (Rebreanu)|Dincolo]] *[[Zevzecul]] *[[Idilă de la țară]] *[[Baroneasa]] *[[Cinema]] *[[Războiul (Rebreanu)|Războiul]] *[[Războiul. Însemnările unui sublocotenent]] *[[Vremuri războinice]] *[[O scenă]] *[[Puia]] *[[Divorțul]] *[[„Întâiul gropar”]] *[[Umbre (Rebreanu)|Umbre]] *[[Alibi]] *[[Dumnezeu (Rebreanu)|Dumnezeu]] *[[Cupeul fermecat]] *[[Venus]] *[[Țăranul și coasa]] *[[Sentinela]] *[[Barba]] *[[Sfârșitul (Rebreanu)|Sfârșitul]] *[[Familia misterioasă]] *[[Ana Maria]] * [[Cadrilul]] (1919) * [[Răscoala morților]] (1919) * [[Norocul (Rebreanu)|Norocul]] (1921) * [[Nuvele și schițe]] (1921) * [[Plicul]] (1923) * [[Trei nuvele]] (1924) * [[Apostolii]] (1926) * [[Cântecul lebedei]] (1927) * [[Cuibul visurilor]] (1927) * [[Oameni de pe Someș]] (1936) * [[Amalgam]] (1943) ==Traduceri== *[[De profundis (Wilde)|De profundis]], de [[Oscar Wilde]] (1908) *[[Educația prințului]], de [[Maurice Donnay]] (1908) *[[Moartea șoimului]], de [[Maxim Gorki]] (1909) *[[Gura femeii]], de [[Cehov]] (1915) *[[Groapa]], de [[Balzac]] (1918) *[[Turbata]], de [[Blasco Ibanez]] (1918) *[[Aventurile unei femei cinstite]], de [[Boccacio]] (1918) *[[Valul Negru]], de [[Dickens]] (1918) *[[Orgia romană]], de [[Petronius]] (1918) *[[Revoluționarul]], de [[Autor:Lev Tolstoi|Tolstoi]] (1918) *[[Iubirea (Theodor Storm)|Iubirea]], de [[Theodor Storm]] (1918) *[[Fecioarele nebune]], de [[Marcel Prevost]] (1921) *[[O mie și una de nopți]] (1922) ==Din periodice== * [[Răzbunarea Zeiței]] ===Cronici teatrale din [[Sburătorul]]=== == Colecții digitalizate == [https://dspace.bcu-iasi.ro/browse?type=author&value=Rebreanu%2C+Liviu+%281885-1944%29 Colecții digitalizate BCU IAȘI] {{Autori din programa de bacalaureat}} {{DP-expirat}} {{control de autoritate}} jwa9qkhz56gh4w6ksd8tnybtzaxt0pl 102 1858 144798 142501 2025-07-09T21:23:23Z TiberiuFr25 11409 control de autoritate 144798 wikitext text/x-wiki {{copyvio|2032}} {{AutorWikidata |index-alfabetic = B }} ==Operă== ===După melci (1921)=== *După melci ===Joc secund (1930)=== *Joc secund *Timbru *Grup *Înecatul *Orbite *Statură *Încreat *Izbăvită ardere *Poartă *Lemn sfânt *Legendă *Aura *Mod *Secol *Margini de seară *Steaua imnului *Suflet petrecut *Dioptrie *Desen pentru cort *Edict ===Uvedenrode=== *Păunul *Paralel romantic *Riga Crypto și Lapona Enigel *Oul dogmatic *Ritmuri pentru nunțile necesare *Paznicii *Înfățișare *Falduri *Uvedenrode ===Isarlâk=== *Domnișoara Hus *Isarlâk *În memoriam *Încheiere ===Addenda=== *Iacob Steiner *Portret *Umanizare ===Din periodice=== *Elan *Lava *Copacul *Banchizele *Panteism *Arca *Munții *Pentru marile Eleusinii *Peisagiu retrospectiv *Fulgii *Luntrea *Cînd va veni declinul *Rîul *Umanizare *Convertire *Ultimul centaur *Gest *Selim *Protocol al unui club Matei Caragiale *Bălcescu trăind ===Ochean (1966)=== ===Pagini de proză (1968)=== {{Autori din programa de bacalaureat}} {{Control de autoritate}} tdgmim6kp7id86wadh0unfxt6k0ifgk 102 1989 144792 142496 2025-07-09T21:20:34Z TiberiuFr25 11409 144792 wikitext text/x-wiki {{AutorWikidata |index-alfabetic = M }} ==Critică== *[[Poezii populare române]] (1866) *[[O cercetare critică asupra poeziei române]] (1867) *[[În contra direcției de astăzi în cultura română]] (1868) *[[Asupra poeziei noastre populare]] (1868) *[[Limba română în jurnalele din Austria]] (1868) *[[Observări polemice]] (1869) *[[Direcția nouă în poezia și proza română]] (1872) *[[Beția de cuvinte în "Revista Contimporană"]] (1873) *[[Răspunsurile "Revistei Contimporane"]] (1873) *[[Neologismele]] (1881) *[[Despre progresul adevărului în judecarea lucrărilor literare]] (1883) *[[Comediile domnului Caragiale]] (1885) *[[Poeți și critici]] (1886) *[[Din experiență]] (1888) *[[Eminescu și poeziile lui]] (1889) *[[Povestirile lui Sadoveanu]] (1906) *[[Poeziile lui Octavian Goga]] (1906) *[[În chestia poeziei populare]] (1909) ==Discursuri== *[[Pentru restabilirea școalelor normale. Asupra budgetului instrucțiunii publice pe 1873]] (1872) ==Varia== *[[Câteva aforisme]] ==Corespondență== *[[Scrisoarea lui Maiorescu către Eminescu (februarie 1884)]] ==Legături externe== *[http://books.google.com/books?id=UNcTAAAAYAAJ Google Books: Titu Maiorescu - Despre scriera limbii române, Imprimeria Societății Junimea, Iași, 1866] *[http://books.google.com/books?id=228pAAAAYAAJ Google Books: Titu Maiorescu - Poesia Rumână - Cercetare critică urmată de o alegere de poesii, Edițiunea și Imprimeria Societății Junimea, Iași, 1867] *[http://books.google.com/books?id=UHEpAAAAYAAJ Google Books: Titu Maiorescu - Critice, Volumul I (1867-1892), Editura Librăriei Socecu & Comp., București, 1892] *[http://books.google.com/books?id=4l4-AAAAYAAJ Google Books: Titu Maiorescu - Discursuri parlamentare, Volumul IV (1888-1895), Editura Librăriei Socecu & Comp., București, 1904] {{Autori din programa de bacalaureat}} {{DP-vechi}} {{Control de autoritate}} 2kyxhqezdr0vcxbec1ux2xysikf1cvi 102 2363 144795 142499 2025-07-09T21:21:43Z TiberiuFr25 11409 control de autoritate 144795 wikitext text/x-wiki {{copyvio|2032}} {{AutorWikidata |index-alfabetic = B }} ==Versuri== * Poemele luminii (1919) * Pașii profetului (1921) * În marea trecere (1924) * Lauda somnului (1929) * La cumpăna apelor (1933) * La curțile dorului (1938) * Poezii (Antologie definitiva, 1942) * Nebănuitele trepte (1943) * Mirabila sămânță (1946) * Ce aude unicornul (1960) ==Cicluri de versuri editate postum== * Vârsta de fier 1940-1944 * Cântecul focului * Corăbii cu cenușă * Ce aude unicornul ==Teatru== * Zamolxe, mister păgân (1921) * Tulburarea apelor, dramă (1923) * Daria, dramă în patru acte (1925) * Ivanca (1925) * Învierea, pantomimă în patru tablouri și ''Fapta'', joc dramatic (1925) * Meșterul Manole, dramă în cinci acte (1927) * Cruciada copiilor (1930) * Avram Iancu, dramă într-un prolog și trei faze (1934) * Arca lui Noe (1944) * Anton Pann, dramă într-un prolog și patru faze, publicată postum (1964) ==Filosofie== * Trilogia cunoașterii, în trei volume: ''Eonul dogmatic'', ''Cunoașterea luciferică'', ''Cenzura transcendentă'' (1943) * Trilogia culturii, in trei volume: ''Orizont și stil'', ''Spațiul mioritic'', ''Geneza metaforei și sensul culturii'' (1944) * Trilogia valorilor, ''Știință și creație'', ''Gândire magică și religie'', ''Artă și valoare'' (1946) * Trilogia cosmologică was published posthumously and includes Diferentialele divine (The Divine Differentials), Aspecte antropologice (Anthropological Aspects), and Fiinta istorica (The Historical Being). ==Aforisme== * Pietre pentru templul meu (1919) * Ferestre colorate, însemnări și fragmente (1926) * Discobolul, aforisme și însemnări (1945) * Elanul insulei, editată postum (1977) ==Proză== * Hronicul și cântecul vârstelor, volum autobiografic, editat postum (1965) * Luntrea lui Charon, roman, volum autobiografic, editat postum (1992) ==Eseuri si volume de studii filosofice== * Cultură și cunoștință (1922) * Filosofia stilului (1924) * Fenomenul originar (1925) * Fețele unui veac (1925) * Daimonion (1926) * Eonul dogmatic (1931) * Cunoașterea luciferică (1933) * Censura transcendentă (1934) * Orizont și stil (1934) * Spațiul mioritic (1936) * Elogiul satului românesc, discursul de recepție la admiterea sa în Academia Română (1936) * Geneza metaforei și sensul culturii (1937) * Artă și valoare (1939) * Diferențialele divine (1940) * Despre gândirea magică (1941) * Religie și spirit (1941) * Știință și creatie (1942) * Despre conștiința filosofică (1947) * Aspecte antropologice (1948) ==Colecții digitalizate== [https://dspace.bcu-iasi.ro/browse?type=author&value=Blaga%2C+Lucian+%281895-1961%29 Colecții digitalizate BCU IAȘI] {{Autori din programa de bacalaureat}} {{Control de autoritate}} 4por6zrotbc74j3mmf9pi1thyup4vfb 102 3841 144810 134814 2025-07-09T21:27:49Z TiberiuFr25 11409 licență/control autoritate 144810 wikitext text/x-wiki {{AutorWikidata |index-alfabetic = P }} ==Poezii== *[[Aduceri aminte]] (traducere de [[Alexei Mateevici]]) *[[Poetului]] (traducere de [[Alexei Mateevici]]) *[[Prorocul]] (traducere de [[Alexei Mateevici]]) *[[Țiganii (Pușkin)|Țiganii]] (traducere de [[Alecu Donici]]) *[[Șalul negru]] (traducere de [[Constantin Negruzzi]]) {{DP-vechi}} {{Control de autoritate}} pjnnqh17cljpgrmrxyq9k76nkizdg7h 102 6728 144803 142508 2025-07-09T21:24:49Z TiberiuFr25 11409 control de autoritate 144803 wikitext text/x-wiki {{Copyvio|2054}} {{AutorWikidata |index-alfabetic = S }} == Argotice (1955) == * 1. Balada motanului * 2. Anica * 3. La poarta * 4. Bocet * 5. Nu mai pâlpâie * 6. Cântec de dor * 7. Primăvara * 8. Cântec de lume * 9. Edict == Sensul iubirii (1960) == * 1. Lună în câmp * 2. O călărire în zori * 3. Dimineață marină * 4. Avertisment * 5. Vitraliu == O viziune a sentimentelor (1964) == * 1. Ce bine că ești * 2. Ploaie în luna lui Marte * 3. Viața mea se iluminează * 4. Emoție de toamnă * 5. Leoaică tânără, iubirea * 6. Îmbrățișarea * 7. Poveste sentimentală * 8. Vârsta de aur a dragostei * 9. Sunt un om viu * 10. Cântec fără răspuns * 11. Sufletul metalic al orașului * 12. Poem == Dreptul la timp (1965) == * 1. Dreptul la timp * 2. Basorelief cu eroi * 3. Frunzișuri * 4. Către Galateea * 5. Inima == Obiecte cosmice (1967) == * 1. Somnul cu fierăstraie-n el * 2. Arbor invers * 3. Alfa == Oul și sfera (1967) == * 1. Tinerii * 2. Orologiu cu statui * 3. Coagula tristețea deodată... * 4. Douăsprezece noaptea, cu dor * 5. Mă las în continuare * 6. Scrisoare medievală * 7. N-am mai murit de foame... * 8. Îngerul cu o carte în mână == Roșu vertical (1967) == * 1. Un soldat... * 2. Și poate de aceea... * 3. Închinare == Necuvintele (1969) == * 1. Poezia * 2. Râsu' plânsu' * 3. Zicere * 4. Somnul și trezia * 5. Cotropirea frunzelor * 6. Pierderea ochiului * 7. Necuvintele == Un pământ numit România (1969) == * 1. Muzica * 2. Noi * 3. Grosimea pământului * 4. Cu bulgări de zăpadă-n mâini * 5. Morțile iubite * 6. Acum vom sta... * 7. Labirint în flăcări * 8. Plantonul de noapte * 9. N-au murit în zadar * 10. Un pământ numit România == În dulcele stil clasic (1970) == * 1. De dragoste * 2. N-ai să vii * 3. Fel de sfârșit * 4. Testament * 5. Estompare * 6. Ausweis * 7. Din nou, noi * 8. Pasăre dormind * 9. Galben copil, oprit în poză * 10. Vederea aceasta e relativă ochiului meu * 11. Mă învelesc de frig... * 12. Tot universul nostru era albastru și gol * 13. Numărătoarea * 14. Rugare * 15. Mit * 16. A mea * 17. Al meu suflet, Psyhée * 18. În dulcele stil clasic == Belgradul în cinci prieteni (1972) == * 1. A cumpăra un câine * 2. Străfund de ochi * 3. Semnal * 4. În timp * 5. Poetul și soldatul * 6. Tragere la sorți * 7. *** * 8. Recele echilibru al stelelor == Măreția frigului (1972) == * 1. Despre starea de zbatere * 2. Întrebări * 3. Altă matematică * 4. Nedreptate * 5. Colinda pe loc * 6. Rugăciunea * 7. Cavaler al florii de cireș * 8. Cireșar * 9. Starea de a fi cireșar * 10. Rău de frumusețe * 11. Trecător * 12. Marină * 13. Foarte câine * 14. Alte chei * 15. Ai văzut vreodată... == Epica magna (1978) == * 1. Pean * 2. Autoportret * 3. Haiku * 4. Dezâmblânzirea * 5. Hieroglifa * 6. Înapoierea cheii * 7. Greșirea cerului == Operele imperfecte (1979) == * 1. Evocare * 2. Lecția despre cub * 3. Meteoritul lent * 4. Cheile * 5. Schimbarea la față * 6. Aterizarea * 7. Triumful == Noduri și semne (1982) == * 1. Tonul * 2. Semn 1 * 3. Nod 1 * 4. Semn 5 * 5. Semn 6 * 6. Semn 12 * 7. Nod 13 * 8. Nod 19 * 9. Nod 23 * 10. Nod 33 == Gânduri == * 1. Gând 1 * 2. Gând 2 * 3. Gând 3 * 4. Gând 4 * 5. Gând 5 * 6. Gând 6 * 7. Gând 7 * 8. Gând 8 * 9. Gând 9 * 10. Gând 10 * 11. Gând 11 * 12. Gând 12 * 13. Gând 13 == Colecții digitalizate == [https://dspace.bcu-iasi.ro/browse?type=author&value=St%C4%83nescu%2C+Nichita+%281933-1983%29 Colecții digitalizate BCU IAȘI] {{Autori din programa de bacalaureat}} {{Control de autoritate}} c2om0sgklaaueka6s4n3vcnbk2nb0qv 102 7453 144824 137469 2025-07-09T21:53:39Z TiberiuFr25 11409 licență/control autoritate 144824 wikitext text/x-wiki {{AutorWikidata |index-alfabetic = D }} ==Versuri== * [[Poezii (Traian Demetrescu, 1885)|Poezii]], Ed. Samitca, 1885 * Freamăte, Ed. Tipografia Asociații Români, 1887 * Amurg, Ed. Samitca, 1888 * [[Cartea unei inimi]], Ed. Samitca, 1890 * Săracii, Ed. Benvenisti, 1890 * [[Sensitive]], Ed. Steiberg, 1894 * {{CarteDigitizată|Aquarele|Traian Demetrescu - Aquarele.pdf|Aquarele}}, Ed. Șaraga, 1896 (postum) ===Freamăte (1887)=== *Intermezo *Și voiu fi *Un răspuns mamei *Pică florile *Tâlhar *Strofe *Dacă *Ți-am furat *Pacea ochilor *Frunza *Bătrânețe *Când am trăit *Și dacă *Ca să mă faci să sper *Ași vrea *Atât de mult *Problemă *Ploaie din senin *Vijelia *Cu vorba ta *Paralelă *Ingădue-mi *Cunosc *Tu înțelegi *Văzându-mă *Prăpastia *Lacrimi *La școală *Oglinda *Visele *Într-un album *Ochii *Aseară *Ad vitam *Voluptate *Legile *La clavir *Săgețile amorului *Presimțire *Prin grâu *Ai uitat? *[[Ziua de mâine]] *Lumea *Când întâlnești *Că ești frumoasă *Neînvoire *Flori uscate *Ostenit *Ți-am dat inima *[[Pe furiș]] *Doamnei *Știu bine *Dar tu *Ispită *Epigramă *Visul morții *Pax *Gândul *Mă chemi *[[Pe album]] *Dramă *Singur *Desnădejde *Ofițerul *La umbra salciei *Dacă și astăzi *Aud *Dați-mi *Iartă-mă *Femeea *Scepticism *Numai *Spune-mi *Nenorocirea *Voi și noi *Tristețe *Tu *Amăgirea *Poveste *Poema unei nopți *Laura *Noaptea de Decembrie (după Alfred de Musset) *Ateul ===Amurg (1888)=== * [[Și când]] * [[Scenă intimă]] * [[Sub lilieci]] * [[Lui Pasteur]] * [[Caporal]] * [[Loc!]] * [[Simfonie de toamnă]] * [[Târziu (Demetrescu)]] * [[Lumea nebunului]] * [[Copacul (Demetrescu)|Copacul]] * [[Viața Morții]] * [[Zambile]] * [[Triluri]] * [[Gânduri ostenite]] * [[Tatăl]] (după François Coppée) * [[Ea (Traian Demetrescu)]] * [[Socialistul]] * [[Prin alee]] ===Cartea unei inimi (1890)=== *[[Floare de drum]] *[[Luna și tu]] *[[Pământul]] *[[Noaptea de vară (Demetrescu, 3)|Noaptea de vară]] *[[Farmec (Demetrescu, 3)|Farmec]] *[[În stradă]] *[[Gânduri ostenite]] *[[Infinitul (după Leopardi)]] *[[Clavirul]] *[[Lui Eminescu]] *[[Poveste de nebun]] *[[Voluptate (Demetrescu, 3)|Voluptate]] *[[Simfonie de toamnă]] *[[Christ]] *[[Pustiu]] *[[Numai frumoasă!]] *[[Cad frunzele]] *[[Vis (Demetrescu)|Vis]] *[[Proletarii]] *[[De profundis (Demetrescu, 3)|De profundis]] *[[Halucinație (Demetrescu, 3)|Halucinație]] *[[Extaz]] *[[Tatăl (după François Coppée)]] *[[Și când]] *[[Fără tine]] *[[Lumea nebunului]] *[[Ea (Demetrescu, 3)|Ea]] *[[Viața morții]] *[[Noaptea]] *[[Loc]] *[[Femeile]] *[[Amurg (Demetrescu, 3)|Amurg]] *[[O viață (Demetrescu, 3)|O viață]] *[[Prin alee]] *[[Tîrziu (Demetrescu)|Tîrziu]] *[[La mormânt (Demetrescu, 3)|La mormânt]] *[[Cugetare (Demetrescu, 3)|Cugetare]] *[[Mariei]] *[[Aripi rupte]] *[[În harem]] *[[Poate...]] *[[Unui amic poet]] ===Sensitive (1894)=== *[[În alte lumi]] *[[Corbii (Demetrescu)|Corbii]] *[[Noaptea (Traian Demetrescu)|noaptea]] *[[La anticar]] *[[Necunoscuți]] *[[Natură moartă (Demetrescu)|Natură moartă]] *[[Mărturisire (Demetrescu, 2)|Mărturisire]] *[[Cugetare (Demetrescu)|Cugetare]] *[[O filozofie]] *[[Într-o cârciumă]] *[[Pastel (Demetrescu)|Pastel]] *[[Același farmec]] *[[Christ]] *[[Amintire (Demetrescu)|Amintire]] *[[Pămîntul]] *[[Noapte de vară (Traian Demetrescu)|Noapte de vară]] *[[Clavirul]] *[[Singur (Demetrescu, 2)|Singur]] *[[Inima noastră]] *[[Ironie (Demetrescu, 2)|Ironie]] *[[Lui Eminescu (Demetrescu)|Lui Eminescu]] *[[În stradă]] *[[O poveste]] *[[Trec orele...]] *[[Ursarul]] *[[Floare de drum]] *[[Luna (Demetrescu)|Luna]] *[[Fără tine]] *[[Lumea nebunului]] *[[Liniște (Demetrescu)|Liniște]] *[[Loc!]] *[[O viață (Traian Demetrescu)|O viață]] *[[Prin alee]] *[[De profundis (Demetrescu)|De profundis]] *[[Farmec (Demetrescu, 2)|Farmec]] *[[Tăcere (Demetrescu)|Tăcere]] *[[În harem]] *[[Poate...]] *[[Unui amic poet]] *[[Amurg (Demetrescu)|Amurg]] *[[Idilă (Demetrescu, 2)|Idilă]] *[[Câinele (Demetrescu)|Câinele]] *[[Flori de seră]] *[[Mama (Demetrescu)|Mama]] *[[Îmi pare]] *[[Gounod]] *[[Cătunul]] *[[Suspin]] *[[Ca un glas]] *[[Jules Vales]] *[[Tristul zîmbet]] *[[Gând de toamnă]] *[[Pe album]] *[[O carte]] *[[Ce sfânt noroc]] *[[Marinarul]] *[[Întâia femeie]] *[[E trist]] ===Epigrame=== * [[Unui burghez decorat]] ==Proză== * Evoluția în literatură (conferință), Ed. Samitca, 1889 * {{CarteDigitizată|Profile literare|Profile literare.djvu|Profile literare}} (eseuri), Ed. Benvenisti, 1891 * [[Intim]] (nuvele), Ed. Samitca, 1892 și Ed. Steinberg, 1894 (ediția a II-a) * Iubita (roman), Ed. Samitca, 1895 * Priveliști din viață (nuvele), Ed. Samitca, 1896 * Cum iubim (roman), Ed. Samitca, 1896 (postum) * Simplu (nuvele), Ed. Samitca, 1896 (postum) * Nuvele postume, Ed. Benvenisti, 1896 (postum) :[[Scheletul]] :[[Suflete neînțelese]] :[[Prima țigare]] :[[Jidanca]] :[[Fără titlu]] :[[Simplu (Traian Demetrescu)|Simplu]] :[[Valsul]] :[[La răsăritul lunii]] :[[Mărturisire (Traian Demetrescu)|Mărturisire]] :[[Foamea]] * Poeme în proză :[[Copilul]] :[[Căruțașul]] :[[Păpușa]] :[[La Curtea cu juri]] :[[Într-o menajerie]] :[[Printre clowni]] :[[Regele]] :[[Mutul]] :[[Modele]] :[[Un amic]] :[[Lebăda (Demetrescu)|Lebăda]] :[[Râs și lacrămi]] :[[Durere (Demetrescu)|Durere]] :[[Pâinile]] :[[Singur (Demetrescu)|Singur]] :[[O lume]] :[[Pe lac]] * Nuvele :[[O casă veche]] :[[Evreul]] :[[O confesiune]] :[[Înșelătoare]] :[[Țiganii (Demetrescu)|Țiganii]] :[[Ce nu se iartă]] :[[Cugetări]] :[[Filip]] :[[Gestul frumos]] :[[Artă și artă]] :[[Rugăciunea (Demetrescu)|Rugăciunea]] :[[Pe terasă]] :[[Scrisori găsite]] :[[Contraste de Crăciun]] :[[Cum s-au despărțit]] :[[Copiii]] :[[Femeia care înșală]] :[[Paltoane vechi]] :[[O vizită]] :[[Arborii]] :[[Popescu]] :[[Ore de citire]] :[[Întâia ninsoare]] :[[Cuvinte zadarnice]] :[[Silueta]] :[[Pădurea din Solca]] :[[Un fermecător]] :[[Fluture (Demetrescu)|Fluture]] :[[Lângă o cruce]] :[[Un braț de lemne]] * ALBUM - Poeme în proză :[[Floarea Regelui]] :[[Birjarul din Salzburg]] :[[Danț macabru]] :[[Rozele (Traian Demetrescu)|Rozele]] :[[Un cuvânt]] :[[Credincioșii]] :[[În drumul de fier]] :[[Surâsul copilului]] :[[Un bogat]] :[[Realitatea]] :[[Timid]] :[[O reprezentare]] :[[Calvarul (Traian Demetrescu)|Calvarul]] :[[Crengi uscate]] :[[Un negustor]] :[[Osteniții]] :[[Sfârșitul poemei]] :[[Te iubesc]] :[[Un om de prisos]] ==Traduceri== * [[Patria]] (de [[Iulia Hasdeu]]) * [[Nu-ndrăznesc]] (de [[Iulia Hasdeu]]) * Între doi (teatru), Ed. Samitca, 1888, (după [[Autor:François Coppée|François Coppée]]) * Lăutarul din Cremona, Pater (teatru), Ed. Samitca, 1895, (după [[Autor:François Coppée|François Coppée]]) ==Din Reviste== * [[Visele]], publicată în revista Literatorul nr. 5 din 24 februarie 1885 ==Despre autor== * [[Traian Demetrescu (Revistă comemorativă)]], Craiova, 20 aprilie 1906 * [[Un învins: Traian Demetrescu]], de [[Constantin-Stelian]], Universul literar, nr. 5, 20 februarie 1944 ===Necrologuri=== * [[Traian Demetrescu (Caragiale)|Traian Demetrescu]], de [[Autor:Ion Luca Caragiale|Ion Luca Caragiale]] * [[Moarte unui poet român]], de [[Autor:Iosif Vulcan|Iosif Vulcan]] ==Legături externe== *[http://books.google.com/books?id=xj0QAAAAYAAJ Google Books: Traian Demetrescu - Profile literare, Editura Tipografiei D. I. Benvenisti , Craiova (1891)] *[http://books.google.com/books?id=RDMQAAAAYAAJ Google Books: Traian Demetrescu - Iubita, Institutul de Editură Raliant și Ignat Samtica, Craiova (1895)] *[http://books.google.com/books?id=pT0QAAAAYAAJ Google Books: Traian Demetrescu - Aquarele, Editura Librăriei Frații Șaraga, București (1896)] {{DP-vechi}} {{Control de autoritate}} c1lo1ng6x7lp2n0abdihwctsia3qo7z 102 7752 144799 143248 2025-07-09T21:23:38Z TiberiuFr25 11409 control de autoritate 144799 wikitext text/x-wiki {{Copyvio|2032}} {{AutorWikidata |index-alfabetic = S }} ==Opere== *Viața lui Ștefan cel Mare *Floare ofilită (1905 - Secolul al XX-lea) *Apa morților (1911 - Secolul al XX-lea) *Neamul Șoimăreștilor (1915 - Secolul al XX-lea) *Țara de dincolo de negură (1926) *Hanul Ancuței (1928) *Împărăția apelor (1928) *Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă (1929) *Baltagul (1930) *Creanga de aur, Locul unde nu s-a întâmplat nimic (1933) *Frații Jderi (1935-1943) *Nada Florilor (1951). ==Legături externe== [https://dspace.bcu-iasi.ro/browse?type=author&value=Sadoveanu%2C+Mihail+%281880-1961%29 Colecții digitalizate BCU IAȘI] {{Autori din programa de bacalaureat}} {{Control de autoritate}} ks3ngbcslnxoio3uj483sdext1rcmvc 102 8291 144796 142500 2025-07-09T21:22:09Z TiberiuFr25 11409 control de autoritate 144796 wikitext text/x-wiki {{copyvio|2038}} {{AutorWikidata |index-alfabetic = A }} ==Despre autor== * [[Lui Tudor Arghezi]], de [[Cincinat Pavelescu]] ===Parodii de Topârceanu=== * [[Tudor Arghezi: Blesteme]] * [[Tudor Arghezi: Psalm]] * [[Tudor Arghezi: Utrenie]] * [[Tudor Arghezi: Menire]] ==Colecții digitalizate== [https://dspace.bcu-iasi.ro/browse?type=author&value=Arghezi%2C+Tudor+%281880-1967%29 Colecții digitalizate BCU IAȘI] {{Autori din programa de bacalaureat}} {{Control de autoritate}} frxf705azxf6hfmh57btvaorzq09kmg 102 8327 144801 142680 2025-07-09T21:24:17Z TiberiuFr25 11409 control de autoritate 144801 wikitext text/x-wiki {{copyvio|2036}} {{AutorWikidata |index-alfabetic = C }} ==Studii de literatură universală== * Principii de estetică (1939) * Impresii asupra literaturii spaniole (1946) * Sensul clasicismului (1946) * Studii și conferințe (1956) * Estetica basmului (1965) * Scriitori străini (1967) ==Poezie== * Poezii (1937) * Lauda lucrurilor (1963) ==Teatru== * Șun, mit mongol sau Calea neturburată (1940) * Ludovic al XIX-lea (1964) * Teatru (1965) ==Proză== * Cartea nunții (1933) * Enigma Otiliei (1938) * Trei nuvele (1949) * Bietul Ioanide (1953) * Scrinul negru (1965) ==Istorie și critică literară== * Viața lui M. Eminescu (1932) * Opera lui M. Eminescu (1934) * Viața lui Ion Creangă (1938) * Istoria literaturii române de la origini pâna în prezent (1941) * Istoria literaturii române.Compendiu (1945) * Universul poeziei (1947) * Nicolae Filimon (1959) * Gr. M. Alecsandrescu (1962) * Ion Creangă (Viața și opera) (1964) * Vasile Alecsandri (1965) ==Publicistică== * Cronica mizantropului, Cronica optimismului (1964) * Ulysse (1967) ==Impresii de călătorie== * Kiev, Moscova, Leningrad (1949) * Am fost în China nouă (1953) ==Legături externe== [https://dspace.bcu-iasi.ro/browse?type=author&value=C%C4%83linescu%2C+G.+%28George%29+%281899-1965%29 Colecții digitalizate BCU IAȘI] {{Autori din programa de bacalaureat}} {{Control de autoritate}} tmdlbmz2hl5tj397ft9xlzjeop5i81a 102 8723 144782 133215 2025-07-09T21:14:07Z TiberiuFr25 11409 licență/control autoritate 144782 wikitext text/x-wiki {{AutorWikidata |index-alfabetic = G }} ==Operă== *[[Însemnare a călătoriei mele Constantin Radovici din Golești, făcută în anul 1824, 1825, 1826]], Buda, 1826 *[[Elementuri de filozofie morală]], București, 1827 *[[Adunare de pilde bisericești și filozoficești]], Buda, 1826 {{DP-vechi}} {{Control de autoritate}} 6hg9lyfwkhz7bnr5un3s2bfo8jicdkb 102 9975 144808 136888 2025-07-09T21:27:00Z TiberiuFr25 11409 licență/control autoritate 144808 wikitext text/x-wiki {{AutorWikidata |index-alfabetic = N }} '''Ioan S. Nenițescu''' (născut '''Ioan Vasiliu''' la 11 aprilie 1854, Galați - d. 23 februarie 1901, Buzău) a fost dramaturg, monograf, poet, prozator și scriitor român, membru corespondent al Academiei Române. == Poezii == * Flori de primăvara (Berlin, 1880; Editia a II-a, București, 1889) * Șoimii de la Războieni (poem în 9 cânturi, București, 1882) * Pui de lei (București, 1891) **[[Pui de lei]] **[[Țara mea]] **[[Moartea lui Decebal]] **[[Voința neamului]] * Tatăl nostru în câteva istorioare pe înțelesul tuturor (Buc., 1894) * De la românii din Turcia europeană (studiu etnic și statistic asupra aromânilor, București, 1895) * Poezii (București, 1911) == Teatru == * Radu de la Afumați (dramă istorică în 5 acte, București, 1897) * O singură iubire * Două femei * Vlad Țepeș * Mihai Viteazul ==Despre autor== * [[Profile literare/Ioan Nenițescu|Ioan Nenițescu]], în volumul [[Profile literare]] de [[Traian Demetrescu]] == Legături externe == * [http://infoazi.ro/a-decedat-ioan-s-nenitescu-poet-roman/ Biografia lui Ioan S. Nenițescu] {{DP-vechi}} {{Control de autoritate}} elxbznsy9wggmxscljqw9vk7wjcu6mg 102 12238 144787 128103 2025-07-09T21:17:48Z TiberiuFr25 11409 licență/control autoritate 144787 wikitext text/x-wiki {{AutorWikidata | index-alfabetic = V }} ==Volume de poezii== * [[Vitejești]], 1906 * [[Stihuri oțelite]], 1910 ==Poezii== * [[La crucea ta]] * [[De-o fi să mor]] * [[Sabie]] * [[Hai murguțule la drum...]] * [[Acrostich]] {{DP-vechi}} {{Control de autoritate}} 2mim9p87nb2ax3mcvrlwon4nx7nmqjd 102 12952 144800 142504 2025-07-09T21:24:01Z TiberiuFr25 11409 control de autoritate 144800 wikitext text/x-wiki {{copyvio|2028}} {{AutorWikidata |index-alfabetic = P }} ==Studii== * Teze și antiteze (1936), eseuri * Modalitatea estetică a teatrului (1937) * Husserl - cu o introducere în filozofia fenomenologică (1938), teza sa de doctorat * Doctrina substanței 1940, editată integral postum în (1988), eseu filosofic ==Romane== * Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930) * Patul lui Procust (1933) * Un om între oameni (1953 - 1957, rămas neterminat) ==Nuvele== * O seară cu masă bună și iubire (1930) * Moartea pescărușului (1943) * Turnul de fildeș (1950) * Contesa bolnavă * Scrisorile doamnei T. * Mănușile * Cei care plătesc cu viața * Un episod ==Poezii== * Versuri. Ideea. Ciclul morții (1923) * Un luminiș pentru Kicsikem (1925) * Transcedentalia (1931) * Din versurile lui Ladima (1932) ==Teatru== * Jocul ielelor * Act venețian * Suflete tari * Danton * Dona Diana * Mioara * Mitică Popescu * Bălcescu * Caragiale în vremea lui * Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război * Un om între oameni * Turnul de fildeș * Papuciada ==Însemnări== * Rapid Constantinopole - Bioram (1933), reportaje de călătorie * Note zilnice (1975), postum, jurnal intim, editat de Mircea Zaciu ==Scenarii de filme== *Divorțul doamnei Dudu (1932) *O fată într-­o iarnă (1938) *Ștefan cel Mare (1938) ==Colecții digitalizate== [https://dspace.bcu-iasi.ro/browse?type=author&value=Petrescu%2C+Camil+%281894-1957%29 Colecții digitalizate BCU IAȘI] {{Autori din programa de bacalaureat}} {{Control de autoritate}} i3xuwx58lxbfxpwisg9v1pgmo3ffi3y 102 12960 144804 142509 2025-07-09T21:25:07Z TiberiuFr25 11409 control de autoritate 144804 wikitext text/x-wiki {{copyvio|2067}} {{AutorWikidata |index-alfabetic = S }} ==Volume de poezii== * Singur printre poeți (1964) * Poeme (1965) * Moartea ceasului (1966) * Tinerețea lui Don Quijote (1968) * Unghi (1970) * Tușiți (1970) * O aripă și-un picior (1970) * Suflete, bun la toate (1972) * La lilieci, volumul I (1973) * Astfel (1973) * Norii (1975) * Descântece (1976) * Ceramică (1976) * La lilieci, volumul II (1977) * Sărbători itinerante (1978) * La lilieci, volumul III (1980) * Fântâni în mare (1982) * Apă vie, apă moartă (1987) * La lilieci, volumul IV (1988) * Poezii alese de cenzură (1991) ==Teatru== * Iona (1968) * Există nervi(1968) * Paracliserul (1970) * Matca (1974) * Răceala (1976) * A treia țeapă (1978) * Pluta meduzei (1980) * Luptătorul pe două fronturi (1981) * Vărul Shakespeare (1988) * Desfacerea gunoaielor (1995), publicată postum * Casa evantai ==Romane== * Trei dinți din față (1977) * Viziunea vizuinii (1981) * Japița (1999) ==Literatură pentru copii== * Unde fugim de acasă? (1967), proză * Cocostârcul Gât-Sucit (1987), poezii * Ocolul infinitului mic, pornind de la nimic (1973), poezii * Cirip-ciorap (1993), poezii ==Eseuri== * Teoria sferelor de influență (1969) * Insomnii (1971) * Starea de destin (1976) * Tratat de inspirație(1985) * Ușor cu pianul pe scări (1986), critică literară {{Autori din programa de bacalaureat}} {{Control de autoritate}} rqhg00y9k8xhvt6ic9t9dtxqc2r4ixm 102 12963 144802 142507 2025-07-09T21:24:34Z TiberiuFr25 11409 control de autoritate 144802 wikitext text/x-wiki {{copyvio|2051}} {{AutorWikidata |index-alfabetic = P }} ==Nuvele== * Întâlnirea din pământuri (1948), volum de povestiri * Ana Roșculeț (1949) * Desfășurarea (1952) * Îndrăzneala (1959) * Ferestre întunecate (1956) ==Romane== * Moromeții, volumul I (1955) * Risipitorii (1962) * Moromeții, volumul II (1967) * Intrusul (1968) * Imposibila întoarcere (1972) * Marele singuratic (1972) * Delirul (1975) * Viața ca o pradă (1977) * Cel mai iubit dintre pământeni (1980) ==Expoziție virtuală== [https://www.bcu-iasi.ro/expozitii_virtuale/preda-100/ Expoziția virtuală organizată cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la nașterea marelui scriitor Marin Preda - BCU IAȘI] {{Autori din programa de bacalaureat}} {{Control de autoritate}} bngrd80xuen3qpleqx446ntw5k52rn3 102 13377 144783 133437 2025-07-09T21:14:31Z TiberiuFr25 11409 licență/control autoritate 144783 wikitext text/x-wiki {{AutorWikidata |index-alfabetic = T }} ==Lucrări== *Cercetări asupra proverbelor române, 1877 *Noțiuni despre colinde, 1879 *Tratat de versificare latină, vol. I 1879 (Prozodia), vol. II 1880 (Metrica) *Viața și Operele lui Eufrosin Poteca, 1883 *Poezii populare române, 1885 *Operele lui Anton Pann, 1891-1893 *Istoria literaturii latine, 1891 *Istoria filosofiei antice, 1893 *Cronica din Nürnberg: 1493, 1893 ==Poezii populare culese== * [[Iancul Jiianul]] * [[Oaia năzdrăvană]] * [[Soarele și luna]] * [[Tudorel]] * [[Corbea Haiducul]] ==Legături externe== *[http://books.google.com/books?id=BuAIAAAAQAAJ Google Books: Gheorghe Dem Theodorescu - Noțiuni despre colindele române, Tipografia „Tribunei Române”, București, 1879] *[http://books.google.com/books?id=fMd80Cs6w3kC Google Books: Gheorghe Dem Theodorescu - Poesii populare române, Tipografia Modernă, București, 1885] {{DP-vechi}} {{Control de autoritate}} 8c1tev7l0rdwmyy1si77t6xt4p45z7b 102 15299 144809 133489 2025-07-09T21:27:29Z TiberiuFr25 11409 licență/control autoritate 144809 wikitext text/x-wiki {{AutorWikidata |index-alfabetic = R }} ==Lucrări== * Dobrogea si drepturile politice ale locuitorilor ei (1905) * Studii asupra proprietătii rurale in Dobrogea (1907) * Drepturile, sacrificiile și munca noastră în Dobrogea, față de pretențiile bulgărești ==Versuri== * [[Ianuarie (Ioan N. Roman)|Ianuarie]] * [[Datoria]] * [[Rugăciune (Ioan N. Roman)|Rugăciune]] * [[Un glas iubit]] ==Traduceri== * [[Ochii (Sully Prudhomme, Ioan N. Roman)|Ochii]] de [[Autor:Sully Prudhomme|Sully Prudhomme]] * [[Inimă de mamă]] de [[Autor:Jean Richepin|Jean Richepin]] ==Despre autor== * [[I. N. Roman (A. Vlahuță)]], publicat în revista [[Vieața]] din 27 februarie 1894, republicat în [[Analele Dobrogei]] din 1934 * [[Ioan N. Roman (N. Iorga)]], publicat în revista [[Neamul Românesc]] din 15 august 1931, republicat în Analele Dobrogei din 1934 {{DP-expirat}} {{Control de autoritate}} 1jinqhtv7vkm5bu5l9gdownmj5ta09i 102 17594 144805 133318 2025-07-09T21:25:26Z TiberiuFr25 11409 licență/control autoritate 144805 wikitext text/x-wiki {{AutorWikidata |index-alfabetic = N }} ==Lucrări== *[[Datinile și credințele poporului român|Datinile și credințele poporului român adunate și așezate în ordine mitologică]] (1903) *Studii în folclor, Volumul I (1908) *Studii în folclor, Volumul II (1913) *Sărbătoarea Moșilor în București (1915) *Industria casnică în Bucovina (1922) *Poezii (1935) ==Legături externe== *[http://books.google.com/books?id=0BmgAAAAMAAJ Google Books: Elena Niculiță-Voronca - Studii în folclor - Volumul I, Tipografia G. A. Lăzăreanu, București, 1908] *[http://www.polirom.ro/biblioteca-online/listare%2801,data_introducere,DESC%29.html Editura Polirom Iași: Elena Niculiță-Voronca - Datinile și credințele poporului român adunate și așezate în ordine mitologică, Volumele I și II, Polirom, 1998] {{DP-expirat}} {{Control de autoritate}} 55nr870j1odqbs0yf8iodylv8d1rjyq 102 18209 144788 133716 2025-07-09T21:18:05Z TiberiuFr25 11409 licență/control autoritate 144788 wikitext text/x-wiki {{AutorWikidata |index-alfabetic = R }} == Volume == * [[Nuvele (Mircea C. A. Rosetti)|Nuvele]], Tipografia Românul, Carol Göbl, București, 1882 == Lucrări == *Anul nou *Spovedania unei murinde (1876) *O româncă *Bălanul *Prietenul meu Ion *Zinca *Prima ciocnire *14 iulie al mamei Bernard *Lacrimi de mamă *Cârmuiți și cârmuitori *Stăpânii noștri, pamflete politice * Inamovibilitatea magistraturei ==Legături externe== *[http://books.google.com/books?id=PRQuAAAAYAAJ Google Books: Mircea C. A. Rosetti – Nuvele, Tipografia Românul, Carol Göbl, București, 1882], cu o notă biografică de Emil Costinescu {{DP-vechi}} {{Control de autoritate}} ghj7vm9wxz07wke2tazz7w47jfov8wp 102 19086 144812 133122 2025-07-09T21:28:49Z TiberiuFr25 11409 licență/control autoritate 144812 wikitext text/x-wiki {{AutorWikidata |index-alfabetic = C }} ==Lucrări== * Uricarul, vol. I-XXV, 1852-1895 * O călătorie la Constantinopol, 1844 * Plăieșul Logofăt mare, 1846 * Dicționar franceso-român, 2 vol., 1859 * Dicționar germano-român, 2 vol., Librăria Școalelor Frații Șaraga, 1875 * Dicționar germano-român, după sistemul M. A. Thibaut, Tipografia Buciumul Român, 1886 * Rezumatul cronologic al celor 15 volume din Uricaru, Tipografia Buciumul Român, Iași, 1889 ==Traduceri== * Coliba lui moș Toma, după H. B. Stowe, 1853 ==Legături externe== *[http://books.google.com/books?id=E8MrAAAAYAAJ Google Books: Theodor Codrescu – O călătorie la Constantinopol, Iași, 1844] *[http://books.google.com/books?id=zgoqAAAAYAAJ Google Books: Theodor Codrescu – Uricarul sau Colecțiune de diferite acte care pot servi la Istoria românilor, vol. XIX-X, Tipo-Litografia Buciumul Român, Iași, 1887] *[http://books.google.com/books?id=-QIqAAAAYAAJ Google Books: Theodor Codrescu – Uricarul sau Colecțiune de diferite acte care pot servi la Istoria românilor, vol. XI-XII, Tipografia Buciumul Român, Iași, 1889] *[http://books.google.com/books?id=O-4pAAAAYAAJ Google Books: Theodor Codrescu – Uricarul sau Colecțiune de diferite acte care pot servi la Istoria românilor, vol. XIII-XV, Tipografia Buciumul Român, Iași, 1889] *[http://books.google.com/books?id=5mQpAAAAYAAJ Google Books: Theodor Codrescu – Rezumatul cronologic al celor 15 volume din Uricaru, Tipografia Buciumul roman, Iași, 1889] *[http://books.google.com/books?id=CQkqAAAAYAAJ Google Books: Theodor Codrescu – Uricarul sau Colecțiune de diferite acte care pot servi la Istoria românilor, vol. XVI-XVII, Tipografia Buciumul Român, Iași, 1891] *[http://books.google.com/books?id=wgkqAAAAYAAJ Google Books: Theodor Codrescu – Uricarul, Documente Slavone, publicate cu traducere și note de Gheorghe Ghibănescu, vol. XVIII-XIX, Tipografia Buciumul Român, Iași, 1892] *[http://books.google.com/books?id=gBgqAAAAYAAJ Google Books: Theodor Codrescu – Uricarul sau Colecțiune de diferite acte care pot servi la Istoria românilor, vol. XX-XXI, Tipografia Buciumul Român, Iași, 1892] *[http://books.google.com/books?id=LgIqAAAAYAAJ Google Books: Theodor Codrescu – Uricarul sau Colecțiune de diferite acte care pot servi la Istoria românilor, vol. XXIV-XXV, Tipografia Buciumul Român, Iași, 1895] {{DP-vechi}} {{Control de autoritate}} ndowo3itaz5dq372ch0t2j6oiprzxv7 102 21708 144797 142506 2025-07-09T21:22:47Z TiberiuFr25 11409 licență/control autoritate 144797 wikitext text/x-wiki {{AutorWikidata |index-alfabetic = L }} ==Lucrări== *''[[O chestiune de sintaxă latină]]'' *''[[Pronunțarea latină în opera clasică]]'' *''[[Pași pe nisip]]'', Vol. I-II, Fălticeni, 1906 *''[[De peste prag]]'', dramă în trei acte, Ploiești, 1906 *''[[Nuvele (Lovinescu)|Nuvele]]'', București, 1907 *''[[Jean-Jacques Weiss et son oeuvre litteraire]]'', teza de doctorat, cu o prefață de Émile Faguet, Paris, 1909 *''[[Les voyageurs francais en Grece au XlX-e siecle]]'', cu o prefață de Gustave Fougeres, Paris, 1909 *''[[Grigore Alexandrescu, viața și opera lui]]'', monografie, București, 1910 (ed. II, 1928) *''[[Scenete și fantezii]]'', Editura Revistei Flacăra, București, 1911 ** [[Suflete de copii]] ** [[Doi prieteni]] ** [[Homer travestit]] ** [[Într-o zi de curse]] ** [[Povestea lui Coco]] ** [[Hoțul de Zenon]] ** [[Moartea lui Iov]] ** [[Mărturisirea]] ** [[Huhurezul]] ** [[Amfora]] ** [[Cetatea morții]] ** [[Izvorul și norul]] *''[[Costache Negruzzi. Viața și opera lui]]'', monografie, București, 1913 (ed. II, 1924; ed. III, 1940) *''[[Aripa morții]]'', roman, 1913 *''[[Critice]]'', Vol. I-IX, 1915-1923 (ed. definitivă, 1925-1929) **Vol. I, 1909 **Vol. II, 1910 **Vol. III-IV, 1915-1916 **Vol. V-IX, 1921-1929 *''[[Odiseea (trad. Eugen Lovinescu)|Odiseea]]'' de [[Homer]], traducere, 1916 *''[[Analele]]'' de [[Tacitus]], traducere, Vol. I-II, Bucuresti, 1918 (ed. II, 1922; ed. III, 1925) *''[[Epiloguri literare]]'', București, 1919 *''[[În marginea epopeei. Note de război]]'', București, 1919; *''[[Pagini de război]]'', București, 1919 *''Lulu'', roman în colaborare cu [[Hortensia Papadat-Bengescu]], București, 1920 *''[[Antologie critică]]'', București, 1921 *''[[Gh. Asachi]]'', București, 1921 (ed. definitivă, 1927) *''[[Portrete literare]]'', București, 1921 *''[[Odele și epodele]]'' de [[Horatius]], traducere, București, 1923 *''[[Satire și scrisori]]'' de [[Horatius]], traducere, București, 1923 *''[[Istoria civilizației române moderne]]'', Vol. I-III, 1924-1925 **Vol. I, Forțele revoluționare, București, 1924 **Vol. II, Forțele reacționare, 1925 **Vol. III, Legile formației civilizației românești, 1925 *''[[Viața dublă]]'', roman, 1927 *''[[Istoria literaturii române contemporane]]'', Vol. I-VI, 1926-1929 *''[[Memorii (Lovinescu)|Memorii]]'', Volumele I-III, 1932 *''[[Bizu]]'', București, 1932 *''[[Firu-n patru]]'', roman, București, 1934 *''[[Catilinarele]]'' de [[Cicero]], traducere, Vol. I-IV, București, 1935 (ed. IV, 1938) *''[[Bălăuca]]'', roman, București, 1935 *''[[Mite]]'', roman, București, 1935 *''[[Diana (Lovinescu)|Diana]]'', roman, București, 1936 *''[[Mili]]'', roman, București, 1937 *''[[Eneida]]'' de [[Vergilius]], traducere, București, 1938 *''[[T.Maiorescu]]'', Vol. I-II, 1940 *''[[Aquaforte]]'', 1941 *''[[P.P. Carp, critic literar și literat]]'', București, 1941 *''[[Antologia ideologiei junimiste]]'', București, 1942 *''[[T. Maiorescu și contemporanii lui]]'', Vol. I-II, București, 1943-1944 *''[[T. Maiorescu și posteritatea lui critică]]'', București, 1943 *''[[Antologia scriitorilor ocazionali]]'', București, 1943 *''[[Agende literare]]'', postume *''[[Acord final]]'', publicat inițial în Revista Fundațiilor Regale ==Publicistică== * [[Pagini din carnetul unui memorialist]], RFR, VII, 7, 07.1940 * [[Poezia nouă]], [[Cele trei Crișuri]], Oradea-Mare, anul V, nr. 2, februarie 1924 * [[Mihai Eminescu - Poezii (1929)/Introducere]] {{Autori din programa de bacalaureat}} {{DP-expirat}} {{Control de autoritate}} c4sj474b2lplneqsgaerubb3rq4ihmk 0 29229 144774 144700 2025-07-09T16:05:27Z TiberiuFr25 11409 144774 wikitext text/x-wiki {{titlu | titlu = Ion | autor = Liviu Rebreanu | secțiune = Volumul I: Glasul pământului | anterior = [[../|Cuprins]] | următor = [[Ion (Rebreanu)/2. Glasul iubirii|Volumul II: Glasul iubirii]] | an= 1920 }} ==Capitolul I: Începutul== ''Martie, 1913...'' 1. Din șoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărășind Someșul ba în dreapta, ba în stânga, până la Cluj și chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece râul peste podul bătrân de lemn, acoperit cu șindrilă mucegăită, spintecă satul Jidovița și aleargă spre Bistrița, unde se pierde în cealaltă șosea națională care coboară din Bucovina prin trecătoarea Bârgăului. Lăsând Jidovița, drumul urcă întâi anevoie până ce-și face loc printre dealurile strâmtorate, pe urmă însă înaintează vesel, neted, mai ascunzându-se printre fagii tineri ai Pădurii Domnești, și poposind puțin la Cișmeaua Mortului, unde picură veșnic apă de izvor răcoritoare, apoi cotește brusc pe sub Râpele Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline. La marginea satului te întâmpină din stânga o cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu fața spălăcită de ploi și cu o cununiță de flori veștede agățată de picioare. Suflă o adiere ușoară și Hristos își tremură jalnic trupul de tinichea ruginită pe lemnul mâncat de carii și înnegrit de vremuri. Satul parcă e mort. Zăpușeala ce plutește în văzduh țese o tăcere năbușitoare. Doar în răstimpuri fâșâie alene frunzele adormite prin copaci. Un fuior de fum albăstriu se opintește să se înalțe dintre crengile pomilor, se bălăbănește ca o matahală amețită și se prăvale peste grădinile prăfuite, învăluindu-le într-o ceață cenușie. În mijlocul drumului picotește câinele învățătorului Zaharia Herdelea, cu ochii întredeschiși, suflând greu. O pisică albă ca laptele vine în vârful picioarelor, ferindu-se să nu-și murdărească lăbuțele prin praful uliței, zărește câinele, stă puțin pe gânduri, apoi iuțește pașii și se furișează în livada îngrădită cu nuiele, peste drum. Casa învățătorului este cea dintâi, tăiată adânc în coasta unei coline, încinsă cu un pridvor, cu ușa spre uliță și cu două ferestre care se uită tocmai în inima satului, cercetătoare și dojenitoare. Pe prichiciul pridvorului, în dreptul ușii, unde se spală dimineața învățătorul, iar după-amiază, când a isprăvit treburile casei, doamna Herdelea, străjuiește o ulcică verzuie de lut. În ogradă, între doi meri tineri, e întinsă veșnic frânghia pe care acuma atârnă niște cămăși femeiești de stambă. În umbra cămășilor, în nisipul fierbinte se scaldă câteva găini, păzite de un cocoș mic cu creasta însângerată. Drumul trece peste Părâul Doamnei, lăsând în stânga casa lui Alexandru Pop Glanetașu. Ușa e închisă cu zăvorul; acoperișul de paie parcă e un cap de balaur; pereții văruiți de curând de-abia se văd prin spărturile gardului. Pe urmă vine casa lui Macedon Cercetașu, pe urmă casa primarului Florea Tancu, pe urmă altele... Într-o curte mare rumegă, culcate, două vaci ungurești, iar o babă șade pe prispă, ca o scoabă, prăjindu-se la soare, nemișcată, parc-ar fi de lemn... Căldura picură mereu din cer, îți usucă podul gurii, te sugrumă. În dreapta și în stânga casele privesc sfioase din dosul gardurilor vii, acoperindu-și fețele sub streșinile știrbite de ploi și de vite. Un dulău lățos, cu limba spânzurată, se apropie în trap leneș, fără țintă. Din șanț, dintre buruienile cărunțite de colb, se repede un cățel murdar, cu coada în vânt. Lățosul nu-l ia în seamă, ca și când i-ar fi lene să se oprească. Numai când cellalt se încăpățânează să-l miroase, îi arată niște colți amenințători, urmându-și însă calea cu demnitatea cuvenită. Cățelul se oprește nedumerit, se uită puțin în urma dulăului, apoi se întoarce în buruieni unde se aude îndată un ronțăit căznit și flămând ... De-abia la cârciuma lui Avrum începe să se simtă că satul trăiește. Pe prispă doi țărani îngândurați oftează rar cu o sticlă de rachiu la mijloc. Din depărtare pătrund până aci sunete de viori și chiuituri ... 2. Duminică. Satul e la horă. Și hora e pe Ulița din dos, la Todosia, văduva lui Maxim Oprea. Casa văduvei vine chiar peste drum de bisericuța bătrână, pleoștită și dărăpănată. Văduvia-i sărăcie lucie. Femeia a dat din rău în mai rău. Ce agonisește un cap de bărbat într-o viață întreagă, o muiere nepricepută prăpădește într-un an de zile, și mai puțin. Când a împreunat Maxim mâinile pe piept, în ogradă erau clăi de fân, în cele două grajduri nu mai încăpeau vitele, în șură și sub șopron n-aveau loc carele. Se vedea de departe belșugul. Acuma ograda-i goală bătătură, iar în grajduri rage a pustiu o închipuire de vacă stearpă și veșnic flămândă. Hora e în toi ... Locul geme de oameni ... Nucii bătrâni de lângă șură țin umbră. Doar câteva pete albe de raze răzbesc printre frunze gâdilând fețele aprinse de veselie. Zăduful ațâță sângele lumii. Peste Măgura Cocorilor atârnă soarele îngălbenit de necaz că mai are o postată bună până la asfințit. Cei trei lăutari cântă lângă șopron să-și rupă arcușurile. Briceag, cu piciorul pe o buturugă, cu cotul stâng pe genunchi, cu obrazul culcat pe vioară, cu ochii închiși, își sfârâie degetele pe strune și cântecul saltă aprig, înfocat. Holbea e chior și are un picior mai scurt, iar la vioară numai trei coarde, dar secondează cu aceeași patimă cu care Găvan, un țigan urât și negru ca un harap, apasă cu arcul pe strunele gordunii. Din când în când Briceag se oprește să-și acordeze vioara. Holbea și Găvan atunci își îndoiesc meșteșugul ca să păstreze măsura. Apoi Briceag reîncepe mai aprins, strâmbându-se uneori la Holbea, alteori la Găvan, cu deosebire când schimbă melodia. Sub tropotele jucătorilor se hurducă pământul. Zecile de perechi bat ''Someșana'' cu atâta pasiune că potcoavele flăcăilor scapără scântei, poalele fetelor se bolbocesc, iar colbul de pe jos se învâltorește, se așază în straturi groase pe fețele brăzdate de sudoare, luminate de oboseală și de mulțumire. Cu cât Briceag întețește cântecul, cu atât flăcăii se îndârjesc, își înfloresc jocul, trec fetele pe sub mână, le dau drumul să se învârtească singure, țopăie pe loc ridicând tălpile, își ciocnesc zgomotos călcâiele, își plesnesc tureacii cizmelor cu palmele nădușite ... Glasurile se îneacă în norul de praf ce-i îmbrățișează pe toți ... Numai arar vreunul mai țanțoș începe o chiuitură, în tactul zvăpăiat al jocului, cu ochii pe dos, cu gâtul răgușit. Dar după două-trei versuri o sfârșește într-un iuit aspru, istovit. Apoi jocul urmează tăcut, din ce în ce parcă mai sălbatic. Flăcăii își încolăcesc brațele mereu mai strâns pe după mijlocul fetelor ... Sânii acestora tremură sub iile albe și ating din când în când pieptul flăcăilor, tulburându-le ochii și inima. Nu schimbă nici o vorbă. Nici nu se privesc. Doar pe buze fâlfâie zâmbete plăcute și fugare. ''Învârtita'' ține de vreun ceas, fără întrerupere, și tinerii nu se mai satură. De două ori Briceag, cu cârcei în degete, a încercat să se oprească și, de amândouă orile, flăcăii s-au năpustit la el urlând desperați, cu priviri amenințătoare sau rugătoare: — Zi, țigane! Mai zi, cioară! ... Toate perechile se îmbulzesc în jurul lăutarilor, se ciocnesc, se izbesc cu coatele goale. Câțiva băiețandri, îngăduiți de curând la horă, amețiți de atâta învârteală, se clatină de ici-colo, abia mai ținându-se în picioare, spre marea rușine a fetelor cu care joacă. Vreo trei perechi s-au retras în șură, mai la larg, unde însă praful se urcă până-n căpriori, des de să-l tai cu cuțitul ... La câțiva pași de pâlcul jucătorilor stau fetele care au rămas nepoftite, privind cu jind, șoptindu-și uneori cine știe ce și izbucnind în râsete silite. La urechi și în cosițe au și ele buchețele de vâzdoage pestrițe și în mână câte un mănunchi mai mărișor pe care să-l dăruiască flăcăului cutare să-l pună în pălărie. Printre fete se mai rătăcește și câte o nevastă tânără, cu năframă de mătase în cap, gata să intre în horă dacă s-ar întâmpla să-i vie chef bărbatului ei să joace. Mai la o parte mamele și babele, grămadă, forfotesc despre necazuri și-și admiră odraslele. Copii neastâmpărați aleargă printre femei și chiar prin horă, fură florile fetelor și fac haz când victimele îi ocărăsc sau se înfurie. Câțiva mai îndrăciți se lasă pe vine aproape de jucători, uitându-se cu mare băgare de seamă la poalele fetelor, iar când poalele zboară mai tare, dezvelind picioarele goale mai sus de genunchi, se întreabă repede: — Ai văzut?<br>— Văzut. Da tu?<br>— Și eu. Și apoi continuă să pândească poalele până ce vreo babă indignată îi ia la goană, ceea ce nu-i oprește ca peste câtva timp să reînceapă ... Bărbații se țin mai pe departe, pe lângă casă, pe la poartă, grupuri-grupuri, vorbind de treburile obștești, aruncând numai rareori câte-o privire spre tineretul dimprejurul lăutarilor. Primarul, cu mustăți albe răsucite tinerește, cu niște ochi albaștri mari și blajini, caută să-și păstreze demnitatea apăsând vorbele și însoțindu-le cu gesturi energice, în mijlocul câtorva bătrâni fruntași. Ștefan Hotnog, un chiabur cu burta umflată pe și-o mângâie întruna parcă ar avea junghiuri, găsește fel de fel de clenciuri primarului, numai ca să arate celorlalți că lui de nimeni nu-i pasă. Între dânșii Trifon Tătaru, mititel, cu părul gălbui și glasul subțire, se uită când la unul, când la altul, înfricoșat parcă să nu se încaiere, fiindcă amândoi îi sunt rude — cam de departe, nici vorbă. Pe de lături, ca un câine la ușa bucătăriei, trage cu urechea și Alexandru Glanetașu, dornic să se amestece în vorbă, sfiindu-se totuși să se vâre între bogătași. Pe prispă stăpânește Simion Butunoiu, care acum vreo douăzeci de ani a fost învățător în sat, iar azi mănâncă o pensie de cinci zloți pe lună și muncește la pământ mai abitir ca un flăcău. Împrejurul lui s-au adunat Macedon Cercetașu cu straja Cosma Ciocănaș, cu Simion Lungu, cu Toader Burlacu, cu Ștefan Ilina și cu alții, ascultând cu evlavie palavrele dascălului, auzite și răsauzite. Din când în când Simion Butunoiu strănută atât de zgomotos că toate femeile se întorc spăimântate, sau se pornește pe tusa lui obișnuită cu care de multe ori scoală noaptea tot satul din somn. Macedon așteaptă cuviincios până ce isprăvește dascălul cu tusea, apoi ia din fereastră o sticlă cu rachiu, închină foarte ceremonios, trage o dușcă zdravănă și trece băutura bătrânului care mormăie scurt ,,să ne ție Dumnezeu pe toți" și pune gârliciul la gură. Sticla pe urmă umblă din mână în mână. Macedon e cam cherchelit și comandă militărește tuturor să bea: — Forverț, Simioane! Vaităr, Cosma!... Vaităr, vaităr!... A făcut oastea doisprezece ani, i-a fost dragă foc și, când e beat, ș-acuma numai în comenzi nemțești se ceartă cu nevastă-sa. Altminteri însă are o inimă de ceară și în douăzeci și opt de ani nu și-a bătut muierea niciodată; mai curând Floarea s-a întâmplat să-l muștruluiască. Sticla ajunge la Toader Burlacu goală.<br>— Goală, ai? râde Macedon încântat. Goală?... Halt!... Haptac!... Unde ești, căprar de zi?... Forverț!... Un copil de vreo zece ani sare drept în picioare pe prispă și strigă râzând: — Hir!<br>— Nu râde la front, măgarule! se răstește Macedon. Na sticla și dă fuga la cantină la Avrum, să-ți mai dea o porție pentru mine!... Înțeles, căprar? Căprarul însă refuză ordinul, răspunzând:<br>— A zis jupânul că nu-ți mai dă fără bani, bade Macedoane, nici să nu mă mai trimiți, că-i degeaba... Macedon își saltă puțin mustața, încruntă din sprâncene privind aspru la copil, apoi se așază pe prispă clătinând din cap și oftând: — Ehei, unde-i vremea când eram eu strajameșter<ref>Sergent major</ref>!... Atunci să fi poftit jupânul să nu-mi dea, că-i arătam eu supunere... Mai boscorodește ceva, pe urmă încetează și se uită ursuz la nevastă-sa care are bani, dar nu-i dă, și care tăifăsuiește cu alte femei fără să se sinchisească de comenzile lui... Tocmai atunci se târăște pe poartă, printre picioarele oamenilor, Savista, oloaga satului. E vară cu fata cea mai frumoasă din Pripas, cu Florica, și ceva neam cu nevasta lui Trifon Tătaru. Are picioarele încârcite din naștere, iar brațele lungi și osoase ca niște căngi anume spre a-și târî schilozenia, și o gură enormă cu buzele alburii de sub care se întind gingiile îmbălate, cu colți de dinți galbeni, rari și lungi. Trifon Tătaru o ține pe lângă casă, să-i vadă de copii. Când e vremea bună Savista șade în poartă, se ciorovăiește cu toți copiii din sat și primește pomana trecătorilor miloși... Sosește cu gălăgie mare. Gâgâie ceva cu glasul ei aspru, speriat. N-o bagă în seamă nimeni. Doar Trifon face un semn nevestei, care se apropie, repede, supărată: — Da acasă nu puteai sta, măi femeie? Zău, parcă te mănâncă tălpile... Lași tu ograda pustie pe vremea asta... Și nici barem slugile nu-s la îndemână... Ce vrei? Ai? Spune ce vrei, Savistă? Oloaga a făcut două ceasuri din Ulița cea mare, unde stătea Trifon, până aici. Începe să bâlbâie foarte grăbită și cu importanță, însoțindu-și sforțările cu niște gesturi desperate. — Ce face? zice Maria lui Trifon, care se silește să ghicească ce spune. S-a bătut Vasile Baciu... Cu Avrum?... Cu Floarea Căruntu?... Ei ș-apoi? Ce-ți pasă ție, femeia lui Dumnezeu? Și pentru asta ai venit tu atâta cale? Vai de mine, că ești mai rea ca copiii cei fără minte... Uite ce ți-ai făcut poalele! Și numai azi te-am primenit... Of, bată-te... Savista bombăne ceva ce ar vrea să însemne că ei nu-i pasă de poale, și pe urmă se pornește deodată pe un râs prostesc de bucurie. — Cum ai zis?... Cine-i beat?... Vasile Baciu... Parcă azi s-a îmbătat întâi... Maria o lasă rușinată și se întoarce între femei. Oloaga se târâie în mijlocul fetelor, se frământă să-și facă loc și privește apoi cu mare plăcere la horă. Are douăzeci și cinci de ani și tremură de fericire când aude lăutarii ori când vede vreo petrecere... Savista n-are parte să se desfete multă vreme. Până să se așeze bine, până să se certe cu fetele pentru un loc mai bun, jocul încetează. Briceag, asudat și istovit, încheie ''Învârtita'' cu o apăsare zdravănă de arcuș, încât îi și plesnește o strună la vioară. Ion, feciorul Glanetașului, ținând de mijloc pe Ana lui Vasile Baciu, se repede la lăutari, rugându-i: — Mai zi, mă Briceag... numai un pic, auzi? Un picuț de tot, țigane! Alți flăcăi strigă poruncitor:<br>— Trage, țigane! Ce te codești?... De ce te plătim, cioara dracului? Briceag aruncă o privire disprețuitoare spre cei ce-l ocărăsc, lui Ion însă îi răspunde convingător, arătându-i vioara: — Nu mai pot, Ionică... Zău, nu mai pot... Crede-mă!... Mi-au amorțit degetele... Pe urmă și struna mi s-a rupt... — Un pic, omule, nu-nțelegi? stăruie flăcăul. Țiganul însă se înfurie brusc, întoarce spatele, trântește vioara în brațele lui Holbea și începe să blesteme cătrănit: — Fire-ar ale dracului toate ceterele din lume; plesnire-ar acolo unde-o fi cine m-a învățat să țin arcușul... Că io-i spun cu frumosul că nu pot și el mă omoară să mai zic... Dare-ar Dumnezeu să trăsnească toate jocurile cu pe cine le-a născocit... Ion ascultă câteva clipe mirat cum înjură Briceag. Apoi deodată se aprinde ca focul și izbucnește răgușit: — Ho, cioară, fi-ți-ar neamul de râs, ho!... Și închide pliscul că te pocnesc de-ți sar măselele tocmai în curtea bisericii!... Briceag a mai pățit-o cu Ion; tace. Numai după ce flăcăul se îndepărtează bodogănind, începe iar să se necăjească cu ceilalți lăutari, pe țigănește. Flăcăii îmbrățișează pe fete, mulțumindu-le pentru joc. Fetele se zbat în brațele lor și șoptesc cu sfială și cu plăcere: — Mulțumim... Ion strânge la piept pe Ana cu mai multă gingășie, dar și mai prelung. — Dă-mi drumul, Ionică! murmură fata ușor, cu mulțumire în glas.<br>— Să vii, Anuță... știi tu unde! zice Ion domol. Ana nu răspunde, privirea ei însă lucește de bucurie. Se smucește să scape din îmbrățișare, șoptind întruna moale: — Dă-mi drumul, Ionică... zău, dă-mi drumul!... Flăcăul o trage mai aproape, cu un zâmbet aprins, o apucă cu o mână de țâțe și i le strânge ca pe două mere, încât Ana sâsâie de durere. — Să nu cumva să nu vii! repetă Ion înfigând în ochii ei o privire poruncitoare și lacomă. Ana fuge glonț la fete, îmbujorată, și scuturându-și poalele de praf. Apoi, potolindu-și sufletul, spune Margaretei lui Cosma Ciocănaș, o ființă ursuză, voinică, cu picioare cât donițele, cu brațe bărbătești și cu o față osoasă roșcată: — Și Ionică... mereu... zău așa... Dar, încurcându-se, schimbă repede vorba:<br>— Vai de mine ce căldură... toată m-am făcut o apăraie... Margareta nu jucase și-i era necaz pe fetele care au avut noroc. Nu răspunse nimic Anei, ci urmă să privească cu jind la ceata flăcăilor care închinau cu rachiu sau aprindeau țigări; părea îngrijorată să nu se întâmple s-o poftească la joc cineva și să nu bage de seamă... Ion urmări din ochi pe Ana câteva clipe. Avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire și un vicleșug neprefăcut. Tot atunci zări mai alături și pe Florica, fata vădanei<ref>văduvă</ref> lui Maxim Oprea, cu care se ținuse până acum, puțin posomorâtă, dar mai frumoasă ca oricând. Flăcăul clipi aspru, ca și când ar fi vrut să-și alunge un gând din creieri, și strigă la un băiețel: — Aduseși, bre?<br>— Adus, bade Ionică, făcu copilul cu importanță. Am dat-o lelii Zenobia, s-o ție... Și, în vreme ce Ion se duse spre grupul unde era mamă-sa, băiețelul urmă: — L-a făcut tare jupânul, bade, ș-a pus zece bucățele de zahăr, de zice că-i mai bun ca mierea... Zenobia, cu sticla de rachiu în mână, se plângea Todosei, vădanei, de un afurisit de junghi care o tăia prin șale de câteva zile și nu-i mai trecea. — Ia dă glaja ceea, mamă! zise Ion scurt și înghiți îndată o dușcă zdravănă. Da dumneata bei oleacă? — Lasă-mă pe mine în plata lui Dumnezeu că doar nu-s însărcinată, răspunse Zenobia luând totuși sticla și trăgând o gură. Aoleu, da știu că-i bun... Vezi numai, dragul mamii, să nu bei mult, că ți se urcă la cap și cine știe ce poznă te-o mai îndemna să faci... Omul la beție să-l ferească Dumnezeu... Ion îi luă sticla și întoarse spatele fără să-i mai asculte sfaturile. Copilul rămăsese pironit locului, cu ochii pofticioși la rachiu. Când se îndepărtă flăcăul, avu parcă o supărare. Dar îi trecu repede și, șterpelind într-o clipire un struț de flori din mâna Margaretei, o zbughi ca săgeata, urmat de blestemele aprige ale fetei care aștepta mereu s-o cheme cineva la joc... Ion trecu încet pârleazul de lângă grajd, întorcând capul spre Ana care nu-l scăpa deloc din ochi și care, peste câteva clipe, îl urmă cu pași grăbiți, roșie ca focul de rușine, închipuindu-și că toată lumea o pândește. În dosul șurii era o livadă mărișoară, presărată cu pomi, tăiată în două de o cărare ce cobora până la Gârla Popii și se oprea chiar în spatele cârciumii lui Avrum. Fânul cosit de curând, adunat în câteva clăițe proptite cu pari, umplea văzduhul cu un miros îmbătător. Ion merse pe cărare doi-trei pași, apoi coti în stânga și se așeză sub un nuc bătrân și scorburos, pe o rădăcină încovoiată ca un jilț. Fata sosi tremurând de emoție, dar cu o strălucire bucuroasă în ochi. — Aici erai? murmură Ana așezându-se fără să se uite la dânsul. — Că parcă-i mai bine aici, făcu flăcăul încet; apoi îndată ridică sticla: Să trăim, Anuța! — Să trăiești, Ioane! răspunse ea privind neliniștită spre cărare, pe unde treceau mereu oameni, care la cârciumă, care înapoi. — Bea și tu, Anuță, că pentru tine l-am luat și l-am făcut dulce ca gura ta! — Despre mine poate să sece rachiul, zise fata mai potolită. Mi-e silă și când îi simt mirosul, că taica nu mai lasă să treacă nici o ziulică fără băutură și fără beție... Nu știu, zău, ce s-o mai alege de noi. — Apoi așa bea omul la supărare, zise Ion, adăugând pe urmă cu alt glas: Bea, Anuță... Mi-a cășunat și mie așa o dată... Ana își înmuie buzele în rachiu, se strâmbă și dădu repede sticla înapoi, tușind și râzând: — Avai de mine... nu pot... parcă-i otravă...<br>— Ba-i bun, zise Ion ducând iarăși sticla la gură. Tăcură amândoi un răstimp, fără să se privească. Apoi flăcăul își trecu brațul pe după mijlocul ei și oftă: — Hei, Anuță, mult aleanu-i în inima mea! Fața Anei, lunguiață, arsă de soare, cu o întipărire de suferințe, se posomorî. — Ce îndur eu, să ferească Dumnezeu pe toată lumea, gemu dânsa. Că tata și-a pus în gând să mă mărite cu George a Tomii și o ține morțiș cu George. Și, Doamne, greu îți mai vine să taci și să înghiți când nu ți-i drag omul... Ion se uită lung la buzele ei subțiri care se mișcau ușor dezvelindu-i dinții cu strungulițe, albi ca laptele, și gingiile trandafirii de deasupra. Știa dânsul că Vasile Baciu e într-o ureche și că, de o apucă hăis, apoi hăis o ține să știe de bine că dă cu carul prin toate șanțurile. Dar tocmai aceasta îl întărâta și pe el. Nu-i fusese dragă Ana și nici acum nu-și dădea seama bine dacă i-e dragă. Iubise pe Florica și, de câte ori o vedea sau își amintea de ea, simțea că tot o mai iubește. Purta în suflet râsul ei cald, buzele ei pline și umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albaștri ca cerul de primăvară. Dar Florica era mai săracă decât dânsul, iar Ana avea locuri și case și vite multe... Îi asculta glasul plângător și-l cuprindea mila, în același timp însă se gândea la Florica. Apoi deodată tresări, o strânse la piept și, fără să rostească vreo vorbă, o sărută lung pe buze. Fata cuprinse cu brațele gâtul lui Ion, moleșită și aprinsă, și inima-i bătea atât de năvalnic, încât el o auzea. — Noroc, noroc, Ioane! strigă un glas aspru pe cărare. Flăcăul ridică ochii furios și văzu pe Ilie Onu care, întorcându-se de la cârciumă cu o sticlă de rachiu, râdea gros și batjocoritor. — Du-te-n... Doamne iartă-mă, bufni Ion încruntat. Ilie Onu ajunse la șură și se făcu nevăzut. Era frate de cruce cu George al Tomii și unde putea să-i facă rău lui Ion, îi făcea, fiindcă odată, la o nuntă, îl umpluse de sânge ca să-l îmblânzească. Ion începu să suduie și să se cătrănească, dar întâlnind ochii căprui, înlăcrimați de fericire și de teamă ai Anei, se potoli... Ilie aducea rachiul pentru George care se silea din răsputeri să învețe pe Briceag un cântec nou ce-l auzise de la lăutarii din Bistrița la un chef al doctorului Filipoiu, la berăria cea mare din Armadia. Briceag, cu ochii țintă la buzele flăcăului, care fluiera melodia, țârâia nesigur cu arcușul pe strune; Holbea, credincios, încerca și el să secondeze. George se umfla, închidea puțin ochii și fluiera din ce în ce mai aprig, căci împrejurul lor se adunase un pâlc de flăcăi care-l priveau cu admirație. — Ei, acu ai înțeles? zise George oprindu-se în mijlocul cântecului. — Las' că l-am prins, mormăi Briceag pornind să tragă cu mai multă încredere. — Am sosit, George, strigă Ilie întinzând sticla.<br>— Iute te-ai întors, vorbi celalt bând și trecând îndată rachiul lui Ilie ca el să poată reîncepe dăscălirea lăutarilor. — Nouă nu ne dai un păhărel, vere? se linguși Holbea, zgândărindu-l cu arcușul. — Să vă dau, cioroilor, fire-ați ai naibii! râse George foarte mulțumit că au să vadă toți cum cinstește el pe țigani. — Beți-o toată, zise apoi către Găvan când vru să-i înapoieze sticla. Dar atunci sări Ilie ca un cocoș:<br>— Ia lăsați, bre, să mai bem și noi, că cioarele astea o să plesnească de atâta holircă... Urmă o ciorovăială lungă între Ilie și țiganii care nu mai voiau să renunțe la băutură și era cât pe-aci să se încingă o bătaie, deoarece Ilie, aprinzându-se, se repezea mereu cu piciorul să spargă gorduna. Deodată toată lumea se întoarse spre uliță. Toți bărbații scoaseră pălăriile, iar cei de pe prispă se sculară în picioare... Venea preotul Belciug împreună cu doamna Maria Herdelea, soția învățătorului, cu domnișoara Laura și cu Titu. Primarul și fruntașii satului ieșiră în poartă întru întâmpinarea domnilor. — Petreceți, petreceți? zise preotul cu un zâmbet binevoitor.<br>— Apoi ce să facem, domnule părinte, răspunse primarul cu pălăria în mână. Dumnezeu de aceea a lăsat sărbătorile, să se mai veselească și prostimea. — Negreșit, negreșit, murmură Belciug lărgindu-și zâmbetul.<br>— Da de ce nu poftiți și dumneavoastră să vedeți petrecerea noastră? reluă Florea Tancu cu un glas foarte blajin, punându-și pălăria în cap. Țăranii de asemenea se acoperiră unul câte unul, în vreme ce preotul șopti câteva cuvinte doamnei Herdelea, care răspunse răspicat, dându-și capul pe spate cu mândrie: — Da, putem privi puțin și noi... Mie chiar îmi plac petrecerile poporului... Maria Herdelea era fată de țăran de pe la Monor, dar pentru că umblase totdeauna în straie nemțești și mai ales că s-a măritat cu un învățător, se simțea mult deasupra norodului și avea o milă cam disprețuitoare pentru tot ce e țărănesc. — Poftim mai aproape! făcu atunci primarul, bucuros, dând la o parte pe țăranii care se îmbulzeau: Ia faceți loc, măi oameni!... Dați-vă la o parte! Vreo câțiva fruntași se grăbiră să dea ajutor primarului strigând:<br>— La o parte!... La o parte!... Belciug intră încetinel în ogradă și se opri aproape de poartă. Babele cucernice se repeziră numaidecât să-i sărute mâna. — Lăsați, lăsați! murmură preotul, întinzând însă dosul palmei spre sărutare cu o mulțumire ce-i înviora fața tăbăcită de slăbiciune. Flăcăii, obosiți și cu gândul la joc, rămăseseră tot împrejurul lăutarilor. Numai George, totdeauna silitor să-și arate istețimea, se vârî printre bătrâni, îmbulzindu-se să ajungă cât mai aproape de popa și familia învățătorului. Ilie se ținea și aici după dânsul ca un cățel. Titu Herdelea, un tânăr de vreo douăzeci și trei de ani, în haine curățele și sărăcuțe, cu o cravată albastră-azurie la gulerul înalt și țeapăn, ras de mustăți și lung cât un par, cum văzu pe George, îi întinse prietenește mâna îmbrăcată în mănuși de ață cenușie: — Noroc, George!... Nu mai jucați?... Tocmai ne abăturăm și noi să vă vedem... — Cum nu, domnișorule! Numai să se hodinească o țâră țiganii, c-au zis atâta de-a amorțit și sufletul dintr-înșii, spuse flăcăul cu glas îndulcit. Apoi, apropiindu-se mai bine, adăugă: Da dumneata nu vrei să joci cu noi, domnișorule? Titu râse și se uită la Laura, care zâmbi încurcată.<br>— Eu?... Nu, George. Altă dată. Acuma nu se poate. Dar flăcăul stărui:<br>— Îți dau eu o fată, domnișorule, de să te lingi pe buze. Ușoară ca pana și frumoasă ca o domnișoară... Dar trebuie să joace și domnișoara Laura... Sora lui Titu se făcu deodată serioasă și se agăță înfricoșată de brațul mamei sale, murmurând: — O, auzi, ce idee!... Mă mir că nu vi-i.... Preotul vorbea cu primarul și cu ceilalți țărani despre mersul vremii, toți fiind înțeleși că ar fi bine să mai dea Dumnezeu o gură de ploaie, să se mai înmoaie pământul, căci altfel rămâne porumbul nesăpat de-al doilea... George însă se ținea scai de Titu și Laura, spre marea indignare a doamnei Herdelea care n-ar fi îngăduit nici în ruptul capului ca fata ei să se amestece printre țărani. Ca să schimbe vorba, fiindcă se mai strângeau și alți oameni să asculte stăruința flăcăului, zâmbind puțin batjocoritor, Titu se uită deodată împrejur, ca și când și-ar fi adus aminte ceva, și apoi întrebă: — Oare Ion unde-i? George, deși știa că, dintre toți feciorii satului, domnișorul cu Ion e mai prieten, se simți aproape jignit auzind acum întrebarea. De aceea răspunse cam în silă: — Pe-aici trebuie să fie și dânsul... Dar Ilie Onu, de la spate, se amestecă iute-n vorbă:<br>— Ba e-n grădină, sub nuc, cu Ana...<br>— Unde? făcu George întorcându-se brusc la el, parcă i-ar fi tras o palmă. — Acolo, unde zic, încheie Ilie scurt, rânjind mulțumit. George puse nasul în pământ și tăcu. Nimeni nu mai deschise gura, iar Titu, bucuros că a scăpat ușor de invitația la dans, se apropie și el de Belciug care începuse să povestească oamenilor cum i-au scos doctorii cei mari un rinichi în spitalul de la Cluj. Vorbele lui Ilie loviseră pe George drept în suflet. Ana lui Vasile Baciu îi era făgăduită lui de nevastă. Ea fată cu stare, el fecior de bocotan<ref>bogătaș</ref> — se potriveau. Părinții lor erau înțeleși mai demult, iar Ana îi plăcea. Nu zicea că-i cine știe ce frumoasă, dar nici el nu pica. Era greoi, spătos și umeros ca un taur: umbla legănat și cu genunchii înmuiați. Fierbea. Se gândea mereu să-și croiască drum până în grădină, s-o vadă cum șade ochi în ochi cu Ion. Dar mereu își lua seama, zicându-și că poate mai mult ar strica decât ar folosi, dacă cumva nu s-ar isca și o bătaie, căci Ion e arțăgos ca un lup nemâncat. De va ști fata că el știe, mai rău se va înrăi. Mai bine să-i lase în pace. O lingură de istețime face uneori mai mult decât un car de putere. Dar Ion, ce vrea Ion? De ce caută să-i învârtească el capul fetei?... Își aruncă ochii, fără să vrea, spre Florica vădanei lui Maxim. Stătea tot așa de pleoștită ca și dânsul. Se vedea că și ea știa și o băteau aceleași gânduri... Asta îi mai potoli supărarea. Când nu ești singur, suferința se ușurează. Oftă o dată din băierile inimii și-și trase pălăria pe ochi, zicându-și: — De-amu am să joc numai cu Florica... Cel puțin să plesnească fierea și într-însul!... Lăutarii își potriveau zgomotos instrumentele pentru a da de știre tuturor, și mai ales celor răzlețiți prin grădină, că începe jocul. Flăcăii băteau nerăbdători din călcâie, scoteau câte-un chiot de veselie și-și aruncau privirile din ce în ce mai des printre fetele care așteptau cu inima strânsă să fie poftite la horă. În clipele acelea sosi, de pe uliță, Vasile Baciu, lălăind un cântec de beție, cu pălăria într-o ureche, cu ochii înroșiți și tulburați de băutură. Se clătina ușor în mers și dădea întruna din mâini parcă s-ar sfădi cu un dușman închipuit. Când zări grupul cu domnii în mijloc, se opri puțin, înțepenindu-se gânditor, apoi se duse glonț la preotul Belciug și-i zise: — Eu, domnule părinte, spun drept, îs mare păcătos... Maaare!... 'S bețiv și stricat, cum nu se mai pomenește în șapte sate, zău cruce!... Așa-s eu, ce mai calea-valea!... Ce-i drept nu-i păcat, așa-i, domnule părinte? Că de supărare beau dacă beau, așa-i?... Și beau pentru că beau dintr-al meu... Preotul își curmase povestirea și luase o înfățișare gravă, măsurând foarte aspru pe Vasile Baciu. Țăranul însă avea acum un zâmbet bun pe buze și vorbea aplecat ca la spovedanie, parcă n-ar fi vrut să știe de nimeni și de nimic în lume: — 'S amărât rău, domnule părinte, crede-mă! Poate că nu mă crezi? De-aceea beau și iar beau și iar!... Uite-așa! Ai să zici dumneata: da de ce ești amărât, bețivule? Apoi cum să nu fiu, domnule părinte? Că o fată am și eu și nu-mi place deloc fata pe care o am. Nu-mi place, auzi? Că nu vrea să mă asculte. Și tare mă doare inima și tare-s supărat că nu vrea să se uite în gura mea. Am dreptate ori n-am, spune dumneata! Belciug nu suferea mirosul de rachiu, căci era bolnăvicios, iar Vasile mereu îi duhnea în nas și râgâia. Purtarea țăranului îl indigna însă mai ales pentru că-i știrbea autoritatea în fața poporului. Doamna Herdelea asculta foarte serioasă, cu capul sus, cu buzele strânse pungă și privea mânioasă la oamenii care se îmbulzeau împrejurul lor, curioși, râzând pe înfundate de Baciu. Lui Titu, dimpotrivă, îi plăceau îngăimările bețivului și nu știa cum să-l zgândăre, fără să bage popa de seamă. Belciug își înghiți mânia și căută să-l potolească cu o dojană blândă: — Rău faci, Vasile, că nu te sfiești măcar de tineretul care te vede mereu pe două cărări. Omul de treabă nu se ține toată ziulica numai să îmbogățească pe jidovi și să-și otrăvească trupul cu hâlbăriile lor drăcești... Așa, Vasile!... Baciu luă deodată o înfățișare solemnă, se dădu doi pași înapoi și răspunse cu o mustrare caraghioasă în glas: — Vai de mine, domnule părinte? Dar cui i-am făcut vreun rău? Băut-am eu banii cuiva, ori averea cuiva? Că beau, beau... Da beau din munca și din sudoarea mea... Atunci de ce să mă năpăstuiești? Ce ți-am greșit eu dumitale, spune drept! Primarul găsi cu cale să se amestece, îl luă de braț și vru să-l dea la o parte, mulcomindu-l: — Bine, bine, măi Vasile, așa-i cum zici... Dar lasă pe dumnealor în pace, că dumnealor au venit să vadă jocul, nu să audă prostiile tale... Apoi, întorcându-se spre flăcăi, strigă poruncitor:<br>— Da voi ce faceți, măi feciori? Jucați ori nu jucați? Atunci însă Vasile Baciu zări pe George, care stătea posomorât, ca un copac cu măduva uscată, și îndată îl apucă de mână și-l târî în fața preotului: — Uite-l, domnule părinte! Îl vezi? Ăsta-i ginerele meu care mi-i drag! Cu dânsul ai să-mi cununi dumneata fata, măcar de-aș ști că are să crape inima dintr-însa!... — Bine, bade Vasile, lasă că... făcu George rușinat, râzând silit. Omul se încăpățâna însă din ce în ce și începu să răcnească:<br>— Nu vreau să te las, ai înțeles? Mie-mi trebuie ginere cumsecade, nu fleandră... Io-ți dau fata, iar tu să ai bici, să-i scoți din cap gărgăunii!... Eu nu vreau să știu de alde calici țanțoși care umblă să-i împuieze capul. Eu nu vreau și nu vreau, și dacă nu vreau, îi pun gâtul pe tăietor și numai una-i trag cu barda, măcar să știu că mă duc pe urmă la spânzurătoare. Așa-i, măi George? — Așa, așa, murmură flăcăul, vrând să-l astâmpere. Vasile se uită împrejur triumfător și scuipă ascuțit tocmai între picioarele primarului. Apoi, ca și când și-ar fi adus aminte de ceva, porni spre grupul fetelor, trăgând pe George după dânsul și strigând în gura mare: — Anuțo!... Anuțo! Unde ești tu, fata tatii? George roși, parcă l-ar fi băgat într-un cuptor încins. O mânie amestecată cu rușine îi cuprinse sufletul. Și deodată îi zise încet, să nu-l audă și alți oameni: — Las-o pe Anuța, că-i cu Ion a Glanetașului în grădină, sub nuc... Baciu tresări înțepat. Scoase un țipăt scurt și se îndreptă cu pași mari spre colțul șurii, unde tocmai se ivea Ana, tremurând de spaimă, căci îi auzise glasul. Țăranul o văzu, se opri în mijlocul ogrăzii, unde ajunsese, își rășchiră picioarele, își trânti mâinile în șolduri și își împinse burta în afară, privind săgetător pe Ana. Stătu așa câteva clipe, apoi izbucni: — Bine, Anuțo, așa ne-a fost vorba? Și se repezi spre ea cu pumnul ridicat, gata s-o izbească. O femeie țipă desperată:<br>— Tulai! Săriți c-o omoară! Până să ajungă însă la fată, Vasile zări pe Ion, sosind tot de după șură, și numaidecât uită pe Ana și se întoarse amenințător spre flăcău. Văzându-l cum vine drept la el, Ion avu o tresărire ușoară, dar își urmă calea, liniștit, ca și când n-ar înțelege nimic, cu o privire nepăsătoare către Baciu. — Ce ți-am spus eu ție, sărăntocule, ai? urlă, apropiindu-se mereu, Vasile Baciu, pe care liniștea lui Ion îl întărâta mai rău. Flăcăul primi ocara ca o lovitură de cuțit. O scăpărare furioasă îi țâșni din ochii negri, lucitori ca două mărgele vii. Răspunse cu o voce puțin tremurătoare, dar batjocoritoare: — Ce-s eu, sluga dumitale, să-mi poruncești?<br>— Am să-ți poruncesc, tâlharule, și dacă nu asculți de vorbă, am să te umplu de sânge! răcni țăranul aprins de mânie până în măduva oaselor, aruncându-se la el. Acum Ion se opri, încleștă pumnii și strigă înăbușit, parcă ar fi căutat să se stăpânească: — Să nu dai, bade Vasile, că... Să nu dai!... Să nu dai!... Câțiva bărbați și flăcăi se zvârliră la Vasile, ostoindu-l. Ion stătea neclintit, ca un lemn, doar inima îi sfărâma coastele ca un ciocan înfierbântat. Dintru-ntâi se gândise să-l lase în plata Domnului, că-i beat și e tatăl Anuței... Dar când l-a suduit și s-a apropiat să-l lovească și-a pierdut cumpătul. Îi clocotea tot sângele și parcă aștepta înadins să-l atingă barem cu un deget, ca să-l poată apoi sfârteca în bucățele, mai ales că la spatele lui văzuse pe George care privea disprețuitor și mulțumit. Baciu se zvârcolea în brațele oamenilor, răcnind neîncetat:<br>— Lăsați-măăă!... Lăsați-mă să-i scot blohotăile!... Trebuie să-i beau sângele, altminteri plesnesc!... Lăsați-mă!... Țăranii însă îl duseră, aproape pe sus, până la poartă, în vreme ce el nu mai contenea și se smucea din răsputeri: — Ce are hoțul cu fata mea? Ce are!... Uuuh!... Lasă-mă, Nistore!... Tfff!... Ion schimba fețe-fețe. Genunchii îi tremurau, iar în cerul gurii simțea o uscăciune parcă i s-ar fi aprins sufletul. Fiece vorbă îl împungea drept în inimă, cu deosebire fiindcă auzea tot satul. Mereu îi fulgera să se repeadă și cu un pumn zdravăn să-i înăbușe în gât ocările. Deodată cu gândul acesta însă îi răsărea în minte și Anuța, oprindu-l pe loc. Se uită după ea, dar în învălmășeală fata o ștersese acasă plângând. Femeile și fetele se împrăștiară care încotro, ca un cârd de galițe speriate de uliu, și priveau din uliță și de prin ogrăzile vecine, așteptând în fiece minut să înceapă bătaia. Profitând de încăierare, preotul plecă, spunând scandalizat doamnei Herdelea: — Asemenea destrăbălați trebuiesc dați pe mâna jandarmilor să le înmoaie ciolanele. Numai așa s-ar face oameni de omenie... Păcat că Ion nu l-a scuturat puțin... Ar fi meritat... Învățătoarea clătină din cap în culmea indignării, își ridică ușor rochia, să nu măture praful uliței, și porni repede împreună cu Belciug și cu Laura. Titu rămase mai în urmă. Îi părea rău că nu poate vedea cum se isprăvește cearta și, mergând, întorcea mereu capul. Hora se sparse. Țiganii se retrăseseră spăimântați în șură; Găvan își rezemase gorduna într-un colț, hotărât s-o apere cu orice preț, să nu i-o spargă bătăușii. Flăcăii se adunară împrejurul lui Ion, ațâțându-l: — Ce te-ai lăsat, Ionică, să te ocărască?... Trebuia să-i tragi măcar vreo două scatoalce, să te pomenească!... Alții, câțiva prieteni de-ai lui George, stăteau mai deoparte rânjind. Mai târzior veni între ei și George, urmat de Ilie Onu, care nu-l slăbea, ca o umbră credincioasă. — Uite cum se strică toată veselia din pricina...! zise George, supărat puțin, cu o privire spre feciorul Glanetașului. Ion însă nu vedea, nu auzea. Rușinea îl țintuise locului. Se uita mereu după grămada de oameni între care se zbătea Vasile Baciu, mereu muncit de pornirea de a-l zdrobi. George mai schimbă câteva cuvinte cu tovarășii lui, apoi strigă lăutarului cu glas mândru: — Hai, țigane, la Avrum!... Ce mai stăm aici de pomană?... Glasul acesta zbârnâi ca o trâmbiță în urechile lui Ion. Din doi pași fu lângă Briceag și-i porunci scurt: — Hai! Țiganul stătea încurcat, uitându-se când la unul, când la altul, neștiind pe care să-l asculte. — Apoi stai, Ioane, — făcu George, tot trufaș — că eu l-am arvunit!... Ion, parcă nici nu l-ar fi auzit, repetă mai aspru:<br>— Hai! În ochii lui ardea atâta mânie că Briceag strânse din umeri spre George, puse vioara la obraz și începu îndată un cântec de veselie. Prietenii lui Ion porniră să chiuie și să pocnească din degete, în semn de izbândă, apoi să tropăie de răsuna bătătura. Ion o luă înainte spre poartă, iar ceilalți după el, fluierând și chiuind. Lăutarii îi urmară cântând; Găvan, cu gorduna agățată de-a umăr, sufla greu ca un gâscan îndopat. În uliță ceata poposi o clipă, tropăind furtunos pe loc spre marea admirație a fetelor care se uitau din porțile ogrăzilor. Pe urmă porniră cu toții în stânga, chiuind în tactul cântecului, întovărășiți de o droaie de copii... George rămase cu ai lui lângă șură, furios, dar neîndrăznind să se împotrivească. Îi era necaz mai cu seamă că el dăduse arvună țiganilor și tot el avea să le plătească restul până la patru zloți. Adevărat că banii îi strângea de la flăcăi, câte douăzeci de creițari de căciulă, dar până să-i adune trebuia să se sfădească cu mai toți și să-și bată capul, căci Briceag nu mai vrea să aștepte, de când a pățit-o o dată de-a rămas neplătit. Însărcinarea aceasta îi plăcea, nici vorbă, fiindcă i se părea că-l înalță deasupra tuturor. Acum însă, văzând că flăcăii țin totuși partea lui Ion, se simțea umilit, mai ales că aceasta venea după ce aflase că Ion umbla serios după Ana... Se uitase cu jind cum au plecat toți cu lăutarii și avusese o clipă gândul să se amestece și el între ei și să se arate că nu-i supărat. Dar își dăduse seama că s-ar coborî prea mult în ochii tovarășilor lui. Drept răzbunare și mângâiere, după ce ceilalți cotiră spre Ulița cea mare, zise zâmbind: — Eu nu mai dau țiganilor nici un creițar. Să le dea Ion, că Glanetașu are destui. Flăcăii însă nu pricepură batjocura lui. Erau plouați c-au rămas bătuți și fără lăutari. Ilie Onu rupse tăcerea: — Noi ce mai păzim aici? S-a înserat, toată lumea a plecat... Hai și noi la crâșmă!... Nu mai zise nimeni nimic. Se cărăbăniră încet, prin grădină, peste Gârla Popii, să ajungă cel puțin mai curând la Avrum... Todosia, în pragul tinzii, așteptă până ce rămase ograda goală și apoi se închină, murmurând: — Mulțumescu-ți ție, Doamne, că nu i-ai încăierat, că mai dădeam și de poznă cu jandarmii!... Lângă prispă, aproape de poartă, Savista-oloaga ședea ghemuită, speriată moartă de răcnetele oamenilor, ferindu-se să nu fie călcată în picioare. Todosia nici n-o zări până când merse să închidă poarta. — Da tu n-ai plecat, Savistă? Bine că nu te-au strivit... Acu du-te și tu, draga lelii, du-te, că ai o postată bună până acasă și uite-acușica se înnoptează... Savista nici nu mai sufla de groază. Își suflecă poalele, își prinse-n brâu zadiile și se târî cât putu mai repede până-n uliță și apoi o apucă mai încetișor pe marginea șanțului spre casă. Cârciuma nu era mai răsărită ca alte case din sat, doar că avea acoperișul de țiglă și spre uliță, în două ferestruici, apărate cu rețea de sârmă, sticle de băuturi colorate, borcănele de bomboane pestrițe și diferite mărfuri căutate de țărani. Odaia din față era mai mare, podită și mobilată numai cu câteva mese lungi și de două ori atâtea bănci de brad, pe care slujnica le freca cu nisip și le spăla în fiecare vineri de se făceau albe ca varul pentru duminicile când sătenii veneau să-și înece necazurile în băutură. Într-un colț, lângă tejgheaua adăpostită într-o cușcă de leațuri, Avrum împreună cu fiul său Aizic se învârteau îngrijorați printre șiragurile de sticle și în jurul unui butoi uriaș de rachiu. Din când în când Aizic se cobora, cu lumânarea aprinsă, în pivnița de sub cușcă, unde se odihneau alte butoaie și damigene cu rachiu, și chiar cu vin și cu bere pentru fețele spălate care, dacă aveau poftă să petreacă, se retrăgeau în fund, în odaia cârciumarului, spre a fi mai feriți de ochii norodului... Îndată ce s-a stricat hora, bărbații au început să se îndrepte, mai singuratici, mai în grupuri, spre Avrum. Când sosi George cu prietenii lui, prispa gemea de oameni care dezbăteau întâmplarea de la joc, unii luând partea lui Baciu, alții lui Ion. Flăcăii intrară de-a dreptul în crâșmă. Mesele și băncile erau oprite înadins pentru dânșii, ca să poată petrece mai în tihnă. Se așezară tăcuți. Se simțeau înfrânți. Avrum ieși repede din cușcă, cu două sticle de rachiu pe care le puse pe masă, în fața lui George, întrebând: — Cine plătește?<br>— Lasă că plătim noi, jupâne! răspunse Ilie Onu întinzând mâna după o sticlă. — Dacă-i vorba să scot banii de la tine, apoi slabă nădejde, zise cârciumarul uitându-se pe rând la toți, ca și când ar fi vrut să le citească pe față ce au în pungă. Pe obrazul tău nu dau eu nici o dușcă de apă chioară... Ei, cine plătește? Vreau să știu. Ori duc rachiul și-l torn înapoi în butoi... George scormoni din buzunarul laibărului o pungă soioasă și numără gologanii cuveniți fără să deschidă gura. Avrum îi strânse cu băgare de seamă și plecă spre cușcă zornăindu-i în pumni. Ilie însă nu se putu răbda să nu-i strige mândru, parcă el ar fi cheltuit: — Ai văzut, jupâne?... Altă dată apoi să nu mai cârtești! Un flăcău, aprins brusc de mirosul băuturii, izbi cu pumnul în masă și începu să chiuie de dârdâiau geamurile. Ceilalți se dezmorțiră ca și când le-ar fi turnat în suflet o undă de bucurie. În câteva clipe toată cârciuma se încinse de strigătele lor năstrușnice. Când chiuiau mai cu foc, se auziră pe uliță alte chiote de veselie, mai furtunoase și mai sălbatice. Un răstimp cele două grupuri părea că s-au luat la întrecere care să se înăbușe. Cei de-afară însă cu cât se apropiau, cu atât vuiau mai cuprinzător. Iar când năpădiră în crâșmă amuțiră de tot pe oamenii lui George. De altfel, în curând conteniră și noiisosiți împreună cu lăutarii, osteniți de sforțări, chiotele prefă cându-se într-un zgomot asurzitor de chemări răgușite, de porunci mânioase, de țipete nerăbdătoare, din care numai uneori se înțelegea mai lămurit: — Jupâne, o cupă, da dulce!...<br>— Hai mai iute, Avrume!...<br>— Unde te ascunzi, târtane, fi-ți-ar neamul de ocară!... Feciorii nu mai încăpeau pe bănci. Țiganii se îndesară la masa lui Ion, afară de Găvan care trebui să stea în picioare, în colț, lângă gordună. O sumedenie de sticle și pahare răsări pe mese. Mirosul de rachiu se frământa cu fumul greu de tutun și cu zăpușeala acră de sudori. Toată lumea vorbea de-a valma, închinând, strigând, lălăind. Toate gurile înjurau de Dumnezeu, de soare și de lună pe lăutari sau pe Avrum, sau pe Dumnezeu însuși. Între timp se înnoptase și odaia nu mai era luminată decât de o lampă funinginită, spânzurată de o grindă din tavan. În lumina galbenă-bolnavă și tremurătoare oamenii păreau mai beți de cum erau aievea, ochii luceau mai sălbatic, iar brațele goale, ciolănoase, cu mușchii umflați ca niște șerpi flămânzi, se ridicau mereu peste capetele tulburate, amenințând ori prevestind o primejdie. Glasurile se îngroșau și răgușeau din ce în ce, vorbele deveneau mai grosolane și sudălmile mai mânioase. Fețele asudate clipeau care roșii-pară, care galbeneverzui, iar din gălăgia amețitoare se înălțau, stăpânitoare, râsete zvăpăiate, câte un râgâit larg, urlete prelungi... Simion Lungu, beat leucă, rezemat de un colț de masă, își înjura nevasta care stătea lângă el, în picioare, cu un copilaș la țâță. Femeia îl trăgea întruna de mânecă, zicându-i cu glas monoton, fără să se sinchisească de ocările lui: — Hai, Simioane, hai zău acasă, că mâine trebuie să te scoli cu noaptea-n cap să te duci după lemne, că nu mai am nici cu ce ațâța focul... Hai, hai, zău!... Simion se plângea comesenilor care nu-l ascultau, înjura, bea, până ce în cele din urmă femeia își făcu loc alături de dânsul, astupând gura copilului cu sfârcul pieptului, râzând și trăgând zadarnic cu ochiul spre un flăcău pe care băutura îl posomorâse. Toți flăcăii închinau, pe rând, cu lăutarii care cântau din ce în ce mai cu suflet doine de beție, tărăgănate și lăbărțate ca niște femei dezmățate. Briceag se amețise bine de băutură, dar arcușul lui trăgea parcă mai frumos, pe când Holbea, mai trăsnit, seconda atât de fals că lui însuși îi era rușine. Numai Găvan rămăsese treaz, întâi ca să-și poată păzi gorduna, apoi fiindcă era un bețiv fără pereche, în stare să sugă o vadră de spirt fără măcar să clipească. Ion se simțea atât de amărât că nici rachiul nu-i ticnea. Rușinea ce i-o făcuse Vasile Baciu i se așezase pe inimă ca o piatră de moară. Se silea să nu se mai gândească la ce-a pățit și totuși mintea îi era otrăvită numai de ocară. O dorință grozavă îl cuprindea din ce în ce mai stăruitor în mrejele ei: să lovească, să spargă, să se descarce ca să se răcorească. Se uita în răstimpuri cu coada ochiului spre cealaltă masă, unde George, înviorat, închina mereu și dăndănea, cu glasul gros și neplăcut, un cântec domnesc, cu ochii fulgerători, cu o trufie provocatoare pe față. Privindu-l așa, hoțește, Ion simți deodată ca și când i-ar cădea o pânză de pe ochi. Își aminti că Ilie Onu l-a văzut în grădină, îmbrățișându-se cu Ana. Acum Ilie ședea lângă George. Ilie trebuie să-i fi dat de veste, iar George a asmuțit pe Baciu. Și, fiindcă nu s-a putut răfui cu Baciu, i se înfipse în creier gândul că trebuie să se răfuiască cu George. Îndată ce-i veni hotărârea aceasta, începu să-l chinuiască. Se frământa și suferea pentru că nu știa cum să înceapă. Atunci pică în cârciumă Titu Herdelea. Intrarea lui curmă o clipă gălăgia. — Bună seara! rosti Titu puțin încurcat, căci toate privirile se întorseseră spre dânsul. — Bună seara! răsună aproape în cor răspunsul tuturor, după care zgomotul își reluă stăpânirea mai avan ca înainte. Titu venise mai ales împins de curiozitate. Avea o presimțire că cearta de la horă nu va rămâne fără urmări și nu s-a putut stăpâni să nu treacă pe la Avrum, să vadă ce se mai petrece? La cină familia Herdelea dezbătuse amănunțit întâmplarea și cu toții căzuseră de partea lui Ion, și pentru că li-era vecin, și pentru că feciorul Glanetașului era mai deștept decât toți flăcăii din Pripas. Discuția o încheiase Titu, declarând grav: — Bine-ar face să-i tragă o sfântă de bătaie! Dar n-a spus cui să-i tragă și nimeni din casă nu l-a mai întrebat, căci se făcuse târziu și pe toți îi cuprinsese somnul, iar învățătorul chiar adormise îmbrăcat în timpul convorbirii. După ce s-a culcat toată familia, Titu s-a așezat să lucreze, pentru tatăl său, la niște registre de înscriere. A lucrat ce-a lucrat, pe urmă nu și-a mai putut opri nerăbdarea. Și, cum tutunul îi era pe isprăvite, și-a luat pălăria și s-a dus glonț la cârciumă. Dădu mâna cu Avrum, cum obișnuia totdeauna când lua ceva pe datorie, ceru un tutun, îi spuse să-l treacă la cont și apoi, ca să mai poată zăbovi, vorbi cine știe ce cu ovreiul, trăgând cu ochiul spre mesele flăcăilor. Îl rodea să întrebe ce s-a mai întâmplat, dar se sfia. Ce-ar zice oamenii să afle că el se interesează de hârjonelile prașcăilor? În sfârșit porni mângâindu-se cu gândul că nu se poate să fi fost nici o încăierare de seamă, altfel n-ar fi toți împreună. Trecând pe lângă masa lui Ion, zâmbi prietenește. Flăcăul se sculă în picioare și-i zise respectuos, întinzându-i un pahar de rachiu: — Fă bine, domnișorule, și închină cu noi un păhăruț! Titu se codi puțin, mai mult de ochii lumii, căci prilejul i se păru bun să afle câte ceva. Așteptă deci să stăruiască și ceilalți, și atunci luă paharul și-l ridică în sus în semn că vrea să închine. Ion strigă deodată poruncitor să se facă tăcere, și toate glasurile se stinseră într-o clipire. Domnișorul însă acuma se zăpăci, nefiind meșter în hiritisirile lungi și ceremonioase care plac țăranilor. — Să trăiești, Ioane!... Să trăiți cu toții și... noroc! zise dânsul, după o pauză, cu vocea răgușită ușor de emoție. Bău și dădu înapoi paharul, abia stăpânindu-și un fior de greață. Ion îi răspunse cu o închinare foarte iscusită, dar acoperită de gălăgia care reîncepuse. Titu îi întinse mâna: — Noapte bună, Ionică, și mulțumesc!<br>— Mulțumim noi de cinste, domnișorule! făcu flăcăul petrecându-l până afară. În fața cârciumii, pe prispă și în uliță, pâlcuri-pâlcuri de oameni închinau, povesteau sau se sfădeau. Fete mai curioase și copii mai neostoiți căscau gura pe la ferestrele dinspre grădină, lipindu-și nasul de geamuri. Macedon Cercetașu, mort de beat, comanda militărește, tolănit în marginea șanțului, de vuia satul. — Ai văzut ce mi-a făcut badea Vasile, domnișorule? zise Ion încetinel, să nu-l audă și alții. — Da, și-ți spun drept, m-am mirat cum ai putut sta așa, cu mâinile în sân, răspunse Titu clătinând din cap. — Ce puteam face, domnișorule? șopti Ion scrâșnind dinții. Dacă-i plesneam, poate-l omoram și înfundam temnițele... Ș-apoi, vezi dumneata, nu-i de vină cine face, ci de vină-i cine-l pune să facă!... Titu se apropie să nu piardă cumva vreo șoaptă. Iar fiindcă Ion tăcu, îl scormoni: — Zău, mă? Adică tu crezi că l-a pus cineva?<br>— L-a pus, pot să jur pe sfânta cruce... Dumneata nu știi că vrea să dea pe Ana după George a lui Toma Bulbuc. — Aa? După George?<br>— Vezi bine c-așa. Doar mereu o spune în gura mare, s-audă toți câinii... Apoi amu vezi și dumneata cine-i de vină... Titu, ca să-l întărâte, îl mulcomi:<br>— Bine, dar poate că George nu l-o fi îndemnat să... Ion, cătrănit, îl întrerupse:<br>— Vai de mine, domnișorule, cum poți grăi așa? Că doar eu știu bine că George nu mă suferă ca sarea-n ochi... Nu știi dumneata cum umblă dânsul după Ana, și încă de când? Anuța nu-l vrea, că nu-i place, și-apoi el cată să se răzbune pe mine... Titu tăcu un răstimp, se gândi și pe urmă vorbi rar:<br>— Rău, foarte rău că George umblă cu d-astea...<br>— Crezi dumneata că mă las eu astă-seară până nu-l muștruluiesc? Poate numai de m-ar trăsni Dumnezeu din senin... Altminteri în cearșaf o să-l ducă de-aici... Glasul flăcăului se sugrumase de furie. Titu se spăimântă și-i zise foarte încet și sincer: — Astâmpără-te, Ioane, să nu dai de vreo poznă!<br>— Să știu că zece ani nu scap din temniță și tot nu mă las până nu-i văd sângele! murmură Ion, aprins ca un balaur, încleștând pumnii și cutremurându-se... Titu știa acum sigur că va fi scandal mare și nici nu se mai duse acasă. Trebuia să vadă bătaia, să aibă ce povesti mâine familiei și poate chiar prietenilor din Armadia. Merse deci încet, plimbându-se, până la gura Uliței din dos, se întoarse iar înapoi, trecu prin fața cârciumii până spre casa lui Simion Butunoi, nevrând să se depărteze prea mult ca să poată sosi grabnic la fața locului când va începe încăierarea. Făcu plimbarea aceasta de zece ori, de douăzeci de ori, și tot degeaba... Ion, oricât era de hotărât, nu îndrăznea să se agațe tam-nisam de oameni. Îi trebuia o pricină cât de mică, și n-o găsea, căci George petrecea între tovarășii săi și nici nu se uita spre masa lui, parc-ar fi bănuit că-i caută gâlceavă. Buba se sparse de-abia pe-aproape de miezul nopții. Lăutarii, vrând să plece, căci erau tocmai din Lușca și aveau de mers vreo două ceasuri, se sculară cerând plata de la George, care parcă tocmai așteptase clipa aceasta ca să se răzbune. Se răsti la Briceag cu pumnii: — Ce, mă, cioară, mie-mi ceri bani? Mie mi-ai zis?<br>— Nu m-ai tocmit tu? se zborși țiganul presimțind că va rămâne neplătit. — Plătească-ți cui i-ai zis și are bani, că eu nu plătesc! — Apoi n-ai strâns tu banii de la feciori?<br>— N-am strâns, încheie George mândru și batjocoritor, punând sticla la gură și trăgând o dușcă zdravănă. În răstimp Ion se sculase și se apropiase de masa lui George.<br>— Plătește! sâsâi dânsul încurcat.<br>— Eu, mă! Eu? strigă celalt sărind în picioare, încurajat de liniștea lui Ion pe care o lua drept slăbiciune. — Tu!<br>— Da crezi tu că io-s cârpa voastră, mă? răcni George tot mai dârz și amenințător. Și încă mai sare la mine! Și încă cine?... Nu mai putu urma, căci Ion îl izbi cu amândoi pumnii, peste masă, drept în obraji. În cealaltă clipă se repezi și George, dar Ion îl lovi a doua oară mai țeapăn... Pe urmă se încăierară. George mugea ca un taur și-l apucă de cheotoarea cămășii, sucind-o așa încât vinele lui Ion se umflau, iar fața i se roșea din ce în ce mai tare. Cu toate acestea Ion îl lovea aprig când în cap, când în burtă, încât pumnii i se umplură de sângele ce curgea șiroi din nasul lui George, stropindu-le hainele. În cârciumă toată lumea se adunase ciopor în jurul lor, strigând: — Nu-i lăsați! Săriți!... Dar nu sărea nimeni, ca și când toți ar fi vrut să vadă întâi care-i mai tare? Numai Avrum, înfricoșat să nu-i prăpădească sticele și paharele sau să-i spargă geamurile, se năpusti la dânșii cu un curaj nebănuit, nu ca să-i despartă, ci silindu-se din răsputeri să-i împingă spre ușa de la uliță. Lampa începu să fumege mai greu, gata să se stingă în vălmășeală. Jertfind câteva smocuri din barba-i roșcovană și primind bucuros o droaie de pumni, Avrum izbuti, în cele din urmă, să-i scoată afară. După bătăuși năpădiră toți oamenii în uliță, încât în câteva clipe odaia se goli. Ovreiul, fericit c-a scăpat fără pagube, închise repede ușa și trase drugul de fier, să nu se întâmple cumva să se mai reîntoarcă mușteriii. Rostogolindu-se în uliță, cei doi se descleștară. Ion se repezi la gardul cârciumarului, smulse un par și, mai înainte să-l poată opri cineva, croi pe George peste spinare, încât acesta căzu grămadă, gemând prelung: — Valeu! M-a omorât tâlharul! Gura, mustățile, barba, cămașa lui George erau vopsite de sânge, dar numai lovitura de par îl biruise. Mai bolborosi câteva sudălmi, încercând să se ridice din șanțul în care se prăvălise, durerea însă îl copleși curând, parcă i s-ar fi rupt șira spinării. Rămase încârcit în buruienile murdare, înconjurat de unii flăcăi ce săriseră să-l ajute. Niște femei porniră să țipe, bărbații înjurau, iar copilașul lui Simion Lungu, speriat de gălăgia care se întețea mereu, scăpând sfârcul țâței din gură, începu să zbiere. Ilie Onu se căznea să rupă un lătunoi dintr-un gard de peste drum ca să crape capul lui Ion, urlând furios: — Aesta-i ucigaș, oameni buni, aesta-i hoț!... Ion era mulțumit acuma și răcorit, și nu se mai sinchisea de nimic. Stătea sprijinit în par, ciobănește, privind triumfător și amenințător, dacă cumva ar mai îndrăzni cineva să-l supere. Smucind la lătunoi, Ilie își astâmpără mânia și apoi împreună cu alți flăcăi luară pe brațe pe George și-l duseră acasă, suduind care de care mai năprasnic. În urma lor mergeau o mulțime de femei spăimântate și câțiva copii întâziați pe uliță... Pe cer se ivise o jumătate de lună luminoasă și rece, argintând șoseaua și vârfurile pomilor... Ceilalți flăcăi se strânseră în jurul lui Ion, privindu-l cu respect și aruncându-i câte o vorbă glumeață prin care voiau să-i arate prietenia și admirația. Ar mai fi avut poftă de petrecere, dar țiganii o șterseseră în vremea bătăii, iar în ușa lui Avrum zadarnic bătură, căci nu se deschise. Mai povestiră un răstimp în fața crâșmei, pe urmă se împrăștiară, unii pe-acasă, alții pe la drăguțe... Ion zvârli parul în grădina ovreiului și porni spre casă, agale, mulțumit, ca după o ispravă bine făcută. Trecea pe dinaintea casei lui Vasile Baciu, a treia de la cârciumă. Se opri gândindu-se să intre la Ana. Se simțea doar acum răzbunat și mai vrednic. Dar își zise că fata poate nu știe ce vitejie a săvârșit dânsul adineaori, iar să-i spună el, nu i se părea potrivit. Mai bine să afle ea de la alții și să-l dorească mai mult. Se uită însă lung la casa nouă, ascunsă în umbra celor trei meri bătrâni din grădiniță, la ferestrele negre ca niște ochi somnoroși, la ograda largă, la grajdurile adormite, la poarta de scânduri cu stâlpi înalți, și îl cuprinse o bucurie ca și cum acuma toate acestea ar fi ale lui. În dosul portiței Ana pândea cu inima cât un purice. Auzise larma de la Avrum și se strecurase afară, bănuind că Ion, de supărare, trebuie să fi stârnit vreo poznă. Îi tremura sufletul să nu i se întâmple ceva. Ar fi ieșit în uliță, dar îi era frică să nu scârțâie portița și să se trezească tatăl său, care sforăia pe prispă de când îl aduseseră acasă oamenii de la horă. Văzu apoi cum îl duceau pe George și-și făcu cruce, mulțumită că cel zdrobit nu era Ion. Acum îl aștepta pe el, mișcată de mândrie și parcă simțind cum îi crește în inimă iubirea stăpânitoare, iubirea care pecetluiește soarta oamenilor. Simțirea aceasta o înfiora și în aceeași vreme îi aprindea toate tainițele sufletului... Pe urmă îl auzi apropiindu-se. Pe urmă îl văzu oprindu-se. Vru să-l cheme ca să se arunce în brațele lui vânjoase și ocrotitoare, și totuși nu se putu clinti. Pe urmă când el nu se urni, se înfricoșă, își frânse mâinile și șopti drăgăstoasă, rugătoare, cu buzele uscate și atât de încet că singură nu-și auzi glasul: — Ionică!... Ionică!... Ionică!... Ion însă își reluă calea, fluierând și pășind mai apăsat. Cizmele lui bocăneau pe ulița colbuită, iar uneori potcoavele zăngăneau izbind vreo piatră... Când ajunse aproape de casă, Ion se pomeni din urmă cu niște pași foarte grăbiți. Era Titu care alerga gâfâind. Nu avusese norocul să vadă bătaia și era nemângâiat. Se plictisise plimbându-se de colo până colo, mereu prin fața cârciumii și, în cele din urmă, ca să-i treacă mai ușor vremea, se duse până la răscrucea din celalt capăt al satului. Acolo a auzit zgomotul încăierării. Și-a iuțit pașii cât a putut, dar până să sosească la Avrum se mulcomise tot și n-a mai găsit țipenie de om. — Ei, ce-a fost, Ioane? întrebă dânsul frecându-și mâinile.<br>— Nimic, murmură flăcăul liniștit. M-am răcorit oleacă... Mai mult nu putu smulge dintr-însul Titu, oricât îl descusu. Se despărțiră zicându-și în același timp:<br>— Noapte bună! Cocoșii porneau să vestească miezul nopții... == Capitolul II: Zvârcolirea == O lumină cenușie, tulbure privea pe ferestre când se trezi Glanetașu. Din depărtare se auzi un cucurigu slab, pierdut și răgușit. Peste o clipă altul, mai aproape, răspunse subțire și tăios. Pe urmă altele, din ce în ce mai apropiate și mai țanțoșe, până ce o bătaie surdă din aripi, în tindă, urmată de un cântec de cocoș, poruncitor, gros, sfârșindu-se într-un cârâit vesel, cutremură toată căsuța, încât Glanetașu tresări de spaimă și-și făcu cruce. — Bată-te Dumnezeu, cocoș nebun! murmură bătrânul mai zvârcolindu-se puțin în pat până să se dezmeticească bine. — Dormi, muiere? întrebă apoi, atingând cu cotul pe Zenobia. — Ba, răspunse femeia repede cu glasul limpede. Tăcură amândoi, scărpinându-se și icnind bătrânește.<br>— Da câte ceasuri să fie, hai? căscă iar bărbatul, într-un târziu. — Hai, scoală că-i vremea de sculat, mormăi Zenobia mai ursuză acum și urnindu-se din așternut. — Oare? se miră Glanetașu pocnindu-și alene oasele.<br>— Scoală, zău, măi bărbate, până mă duc să trezesc pe Ion, că el știu că n-are să se trezească singur, c-a jucat toată ziua și a mai stat și pe la Avrum până târziu... Scoală, scoală, să te duci la lucru, să nu ne apuce prânzul lenevind, că-i mai mare rușinea!... Bătrânul se scărpină iar în cap, în barbă, pe piept, căscă prelung cu poftă, se mai uită spre ferestre și apoi murmură întrebător: — Oare lună-i ori ziuă? În clipa aceea, în tindă, cocoșul răspunse mai aspru și mai poruncitor: — Cucuriguuu!...<br>— Apoi n-auzi că-i ziuă? făcu Zenobia care se dăduse jos din pat și-și lega zadiile, bolborosind rugăciuni. Glanetașu se ridică întâi pe jumătate, se mai gândi și în sfârșit sări din culcuș, silindu-se să fie sprinten ca să-și alunge moleșala din ciolane. — Aprinde lampa, zise apoi căutând el însuși chibriturile în firida hornului, dar negăsindu-le se necăji și se răsti la femeie: Da unde dracu le-ai mai pus iar? Zenobia însă nu răspunse. Se închină larg de mai multe ori, bâigiund sfârșitul rugăciunilor și, numai după ce isprăvi, strigă la Glanetașu, furioasă: — O, trăsni-te-ar să te trăsnească, om nebun și fără Dumnezeu, că nu mai poate omul de tine nici să-și zică ocinașele! Ieși trântind și blestemând. În tindă găinile se ciocăneau și cârâiau nerăbdătoare, iar când Zenobia deschise ușa spre ogradă, năvăliră afară parc-ar fi scăpat din temniță. Femeia le aruncă câțiva pumni de porumb, afurisind mereu pe Glanetașu și numărând în gând găinile care se zbăteau să înghită cât mai repede și cât mai multe grăunțe, în vreme ce cocoșul, veșnic neîncrezător cu Zenobia și îngăduitor față de consoartele sale, apuca doar din când în când câte un bob. Găinile bătrâne se ghemuiau sfioase când stăpâna se apropia și le căuta de ou, pe rând, spre marele necaz al cocoșului, care zbârlea creasta amenințător, se ferea călcând țanțoș și cotcodăcea clocotind de indignare... Apoi când falițele se împrăștiară, Zenobia se sui în podețul cu fân și strigă din capul scării: — Ionică!... Măi Ionică!... Scoală, dragul mamii, să te duci să dobori iarba ceea, să nu ne pomenim c-o ploaie, să ne-o prăpădească! — Bine, bine, las' că mă scol! mormăi flăcăul somnoros. Zenobia nu-l mai cicăli. Știa bine că băiatul, când e vorba de muncă, nu se codește și nu lenevește ca Glanetașu. Ion dormea toată vara în podul cu fân de deasupra grajdului. Astfel nu mai deștepta din somn pe bătrâni când venea el noaptea de pe ulițe, ș-apoi mai auzea mereu și pe Dumana, singura lor văcuță, ronțăind sau rumegând, sau suflând aspru pe nări, pe când alegea fânul din ogrinjii ce-i punea dânsul seara în iesle. Își birui repede lenea somnoroasă, se târî până la gura podului și coborî în ogradă. Satul dormea. Numai câte un cocoș întârziat mai vestea icicolo zorile. O ceață ușoară, străvezie plutea peste coperișurile țuguiate. Dealurile hotarului parcă se legănau, tremurându-și porumbiștile multe, lanurile puține de grâu și de ovăz, în vreme ce vârfurile împădurite, negre și nemișcate vegheau odihna satului, ca niște capete de uriași îngropați în pământ până-n gât. O adiere de vânt, răcoritoare, pătrunse până-n sufletul flăcăului, alungându-i cele din urmă rămășițe de somn din oase. Își roti privirile prin ogradă, scărpinându-se în ceafă, ca și când s-ar fi gândit de ce să se apuce. Zenobia, ieșind iar din casă, se minună: — Vai de mine, băiete, mi se pare că te-ai culcat în cămașa de sărbători? Ion se zăpăci de părere de rău, în vreme ce bătrâna urmă mai jalnic: — Ferfeniță ai făcut toate înfloriturile și mărgeluțele, și ai înnegrit-o de nu știu zău cum am s-o scot din boală!... Ba ai mai umplut-o și de sânge... Cu cine te-ai bătut? Flăcăul se uită cu băgare de seamă și de-abia atunci văzu că pieptul și poalele cămășii erau pătate de sânge. — Cu George a lui Bulbuc, mormăi, drept răspuns, și intră în tindă. Își lepădă cămașa, se îmbrăcă în hainele de lucru, încălță opincile și pe urmă se spălă pe obraji în Pârâul Doamnei care se vărsa chiar lângă casa lor în Gârla Popii. Era gata de drum. Zenobia îi pusese în traistă un codru de pâine de mălai, niște brânză și ceapă, toate învelite într-o pânzătură curată. Luând de sub grindă tocul și gresia, flăcăul întrebă pe Glanetașu care se tot sucea și se-nvârtea căutând cine știe ce: — Dumneata te duci la notar la lucru?<br>— M-oi duce, că m-am tocmit de alaltăieri, de când a umblat după oameni prin sat... — Apoi bine... Numai să nu bei banii că trebuie să-i strângem. Ca mâine ai să vezi că începe să umble iar din casă în casă subprimarul cu straja după bir, adăugă Ion foarte așezat. — Acu lasă că doar nici eu nu-s copil, făcu Glanetașu.<br>— Mi-ai pus de mâncare, mamă? întrebă iar flăcăul, cântărind traista. — Ți-am pus, și la prânz oi veni și ți-oi mai aduce, răspunse Zenobia suflând din răsputeri în tăciunii din vatră care fâșâiau, afumau și nu se aprindeau deloc. — Să vii nesmintit să întorci dumneata pologul, să nu mă mai întârzii eu și cu asta, altfel nu isprăvesc cu cositul, că delnița-i măricică, murmură Ion închinându-se și ieșind. — Umblă sănătos! În tindă flăcăul își luă coasa din cui, agăță traista în coasă și coasa pe umăr, și porni. Trecu repede pe dinaintea casei învățătorului Herdelea, care dormea dusă, în vreme ce găinile în cotețul de lângă gard săreau, cârâiau și se sfădeau. Merse pe șoseaua răvenită de rouă până unde se desparte drumul cel vechi, apoi coti în dreapta și sui încet pe o cărare lină, printre porumbiști care mai late, care mai înguste, despărțite de răzoare crescute cu iarbă grasă. Pășea grăbit să ajungă mai curând, să apuce a cosi o bucată cât mai zdravănă înainte de răsăritul soarelui, căci iarba umedă se taie mai bine și mai lesne. Hotarul era încă pustiu. Doar pe Simion Lungu îl găsi cosind de zor în livada ce o ținea cu arendă de la Avrum, lângă o holdă de ovăz a lui Vasile Baciu. Trecând, îi strigă în loc de binețe: — Harnic, harnic! Simion mai trase câteva brazde, pe urmă se opri să-și ascută coasa și răspunse lui Ion, care se depărtase de-a binelea, încât nici nu-l mai auzi: — Apoi ce să facem?... Muncim, că de-aceea ne-a lăsat Dumnezeu pe lume... Mai urcă Ion vreun sfert de ceas. Locul era tocmai în inima hotarului; o fâșie lungă și îngustă, de vreo trei care de fân. Atâta rămăsese din livada de douăsprezece care ce mersese până-n Ulița din dos și care fusese zestrea Zenobiei. Încetul cu încetul Glanetașu îl tot ciopârțise... Îi cam plăcuse bătrânului rachiul, iar munca nu prea îl îndemnase. În tinerețea lui a fost mare cântăreț din fluier, de i se dusese vestea până prin Bucovina. Zicea atât de frumos din trișcă, parc-ar fi fost clarinet. De aceea l-a și poreclit lumea ,,Glanetașu". Fusese băiat curățel și isteț, dar sărac iască și lenevitor de n-avea pereche. Fugea de munca grea. Se zicea că în viața lui n-a tras o brazdă cumsecade, adâncă și cât trebuie de lată, că nici nu știa ține bine coarnele plugului; coasa iarăși îl dobora repede și-i stătea în mână ca un băț. I-au plăcut mai mult lucrurile muierești: săpatul, pologul, căratul, semănatul. Dar și mai bucuros trândăvea prin ogrăzile domnilor, pe la notar, pe la preot, pe la învățător și chiar pe la ovreii din Armadia și din Jidovița. Niciodată nu i-au crescut bătături în palmă de muncă, nici nu i s-a plămădit pământul în piele... Norocul lui a fost Zenobia, o femeie ca un bărbat. Fără de ea câinii l-ar fi mâncat. S-a măritat cu dânsul fără voia părinților, care-i ziceau că din frumusețe nu se face porumb și din istețime mămăligă. Singură la părinți și din oameni cu stare, ar fi putut lua fruntea satului. Ea însă l-a vrut pe Glanetașu și părinții, ca să nu-i iasă din voie, în cele din urmă au dat-o și au înzestrat-o cu patru table de porumb și două de fâneață, trecându-i și casa din capul satului cu grădina dimprejur. Când s-au mutat tinerii în casa unde stătuse bătrânii până și-au clădit-o pe cea de peste drum de-a popii, au găsit până și oalele pe foc, iar în ogradă o pereche de boi și două vaci, o droaie de găini și vreo cinci rațe... Gospodărie deplină, numai Glanetașu să fi fost bărbat, s-o îngrijească. Glanetașu însă nici după ce s-a însurat nu și-a schimbat năravurile. Zenobia l-a lăsat cât l-a lăsat, pe urmă, văzând că nu-i nici o nădejde, s-a făcut ea bărbat și a dus casa. Era harnică, alergătoare, strângătoare. Dacă n-a dus-o mai bine, n-a fost vina ei. Unde nu-i cap, nu-i spor. Din zi în zi s-au înglodat tot mai rău. O datorie naște pe alta. Ca să astupe o gaură, stârneau o spărtură cât o șură. Azi se duce pe apa sâmbetei o limbă de porumbiște, mâine o livadă întreagă... Mare noroc că Dumnezeu nu le-a hărăzit decât un singur copil. Dac-ar fi venit mai mulți poate c-ar fi ajuns de minunea lumii... Când au murit părinții Zenobiei, Glanetașu stătea tocmai în două porumbiști ciopârțite și în două vaci sterpe. Moartea bătrânilor iar i-a mai ridicat puțin deasupra nevoilor: vreo zece capete de vite, vreo cinci locuri bunișoare și casa cea nouă... Aceasta au și vândut-o îndată lui Iftode Condratu, ca să se mai ușureze de datorii. Măcar acum de-ar fi pus umărul Glanetașu... Dar nu l-a pus. S-a lăsat de fluier și s-a apucat de beție. Cât e Armadia de mare, toate crâșmele le bătea. În loc să muncească la coasă ori la plug pe pământul lui, umbla pe la ovreii din Jidovița, să facă bani, iar banii să-i bea. Nu se îmbăta însă niciodată rău și era blând la beție; râdea întruna și povestea fel de fel de minciuni, de-ți era mai mare dragul de el... Așa apoi, în câțiva ani, iar s-a încuscrit cu sărăcia. În zadar se jura Zenobia pe toți sfinții din calendar, după fiecare ciopârțire de moșie, că mai curând se spânzură decât să mai vândă o palmă de loc. Picau hârțoagele de judecată și trebuia să dea de bunăvoie, dacă nu vrea să vină cu toba să-i facă haram și puținul din care-și mai târau viața. Când s-a ridicat Ion, stăteau numai în trei petice de pământ: fâneața, spre care se grăbea acuma, și două porumbiști, dincolo de șosea, tocmai în hotarul satului Sărăcuța. Ce-ar fi trebuit să fie Glanetașu, a fost feciorul. Era iute și harnic, ca mă-sa. Unde punea el mâna, punea și Dumnezeu mila. Iar pământul îi era drag ca ochii din cap. Nici o brazdă de moșie nu s-a mai înstrăinat de când s-a făcut dânsul stâlpul casei. În schimb, cum necum, în doi-trei ani a plătit și datoriile ce le aveau la ,,Someșana" din Armadia, încât a putut ațâța focul cu cărțuliile verzi și roșii care pricinuiseră Zenobiei atâtea zile fripte... Flăcăul sosi încălzit de drum. Se opri în marginea delniței, pe răzorul ce-o despărțea de altă fâneață, tot așa de lungă și de lată, pe care Toma Bulbuc o cumpărase acum vreo zece ani de la Glanetașu. Cu o privire setoasă, Ion cuprinse tot locul, cântărindu-l. Simțea o plăcere atât de mare văzându-și pământul, încât îi venea să cadă în genunchi și să-l îmbrățișeze. I se părea mai frumos, pentru că era al lui. Iarba deasă, grasă, presărată cu trifoi, unduia ostenită de răcoarea dimineții. Nu se putu stăpâni. Rupse un smoc de fire și le mototoli pătimaș în palme. Se așeză pe răzor, înțepeni nicovala în pământ, potrivi tăișul coasei și apoi începu a-l bate cu ciocanul, rar, apăsat, cu ochii țintă la oțelul argintiu. Când isprăvi, se sculă, scoase de la brâu gresia, o înmuie bine în apa din toc și apoi mângâie ascuțișul coasei cu gresia, schimbând mereu degetele mâinii stângi. Pe urmă, cu un pumn de iarbă, șterse toată coasa. În clipa aceea privirea i se odihnea pe delnița lui Toma Bulbuc, cosită, cu fânul adunat în căpițe care stăteau încremenite ici-colo, ca niște mormoloci speriați. Pământul negru-gălbui părea un obraz mare ras de curând... Privindu-l, Ion oftă și murmură: — Locul nostru, săracul!... Se gândi puțin de unde să înceapă și hotărî să pornească brazda de la capătul dinspre sat, cu fața către răsărit, să-l vadă soarele când se va înălța de după dealurile Vărărei. Încercă întâi coasa în colț, făcându-și loc, apoi croi brazda în latul locului ca să se usuce mai deodată și mai repede. Când ajunse la marginea delniței, se opri să mai netezească coasa cu gresia. Acuma stătea cu fața spre satul care, sub o ceață străvezie, tremura ușor, se întindea și se strângea, ca și când s-ar feri de îmbrățișarea răcoroasă a dimineții. Vedea casa lor peste drum de a învățătorului Herdelea, chiar în capul satului dinspre Jidovița, despărțite prin Ulița Mare ce coboară până la Avrum, suie iar până pe la preotul Belciug, mai merge drept o bucată și apoi urcă dealul, grăbindu-se spre Sărăcuța. Lângă casa nouă a lui Vasile Baciu pornește Ulița din dos care face un ocol mare ca să treacă prin fața bisericii și să se arunce iar în Ulița Mare, dincolo de grădina popii, printre bordeiele țigănimii. Fundătura pleacă din Ulița din dos, de lângă biserică, se adâncește mereu între dealuri și, la Ștefan Ilina, se despică în două. Un braț mai scurt o ia la stânga, numai printre vreo trei-patru căsuțe, apoi se face drum de car, se cațără pe coastă și se pierde în câmp; cellalt însă merge înainte, cu casele tot mai rare, pe urmă, mereu pe lângă Pârâul Dracului, din ce în ce mai șerpuit, până ce intră în Pădurea Fulgerată... Satul părea mititel să-l cuprinzi tot într-un pumn și să-l pui în traistă, ca o jucărie pentru copii. Hotarul însă se întindea atât de mare, încât Ion nu se mai sătura privindu-l, ca o slugă credincioasă pe un stăpân falnic și neîndurător. Din șosea și de la marginea satului începea coasta lină cu sute de parcele, unele galbene, altele verzi, altele cenușii, învălmășite și încurcate, țintuite ici-colo cu câte un păr sau măr pădureț. Urcă încet până la pădurea Vărărei, din care de-abia se vedea de aici o dungă liliachie, coborând din ce în ce mai groasă și mai întunecată spre Jidovița, până se pleșuvește și se schimbă în lanuri de grâu și de porumb... Dincolo de Pârâul Dracului se înalță Zăhata, mai piezișă, mai îngustă, cu multe cânepiști, adumbrită toată de Pădurea Fulgerată care merge până la Păuniș și până la Săscuța, dar fără să treacă peste șosea. Peste drum, în zare, albăstrește Pădurea Spânzuratului, unde se zice c-ar fi fost spânzurători pe vremea revoluției, dar care ține de satul Săscuța. Măgura Cocorilor însă e a pripăsenilor. Mai poartă și azi în vârf o căciulă zdravănă de pădure, dar trupul i-e lăzuit, arat și semănat. Tocmai la picioarele Măgurii se înșiră casele din Ulița Mare... Apoi vin Lazurile, de la Pârâul Doamnei până la hotarul Sărăcuței și până la Pădurea Domnească ce se coboară pe țărmul Someșului între Jidovița și Armadia... Sub sărutarea zorilor tot pământul, crestat în mii de frânturi, după toanele și nevoile atâtor suflete moarte și vii, părea că respiră și trăiește. Porumbiștile, holdele de grâu și de ovăz, cânepiștile, grădinile, casele, pădurile, toate zumzeau, șușoteau, fâșâiau, vorbind un grai aspru, înțelegându-se între ele și bucurându-se de lumina ce se aprindea din ce în ce mai biruitoare și roditoare. Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleșindu-l. Se simțea mic și slab, cât un vierme pe care-l calci în picioare, sau ca o frunză pe care vântul o vâltorește cum îi place. Suspină prelung, umilit și înfricoșat în fața uriașului: — Cât pământ, Doamne!... În același timp însă iarba tăiată și udă parcă începea să i se zvârcolească sub picioare. Un fir îl înțepa în gleznă, din sus de opincă. Brazda culcată îl privea neputinciosă, biruită, umplându-i inima deodată cu o mândrie de stăpân. Și atunci se văzu crescând din ce în ce mai mare. Vâjâiturile stranii păreau niște cântece de închinare. Sprijinit în coasă, pieptul i se umflă, spinarea i se îndreptă, iar ochii i se aprinseră într-o lucire de izbândă. Se simțea atât de puternic încât să domnească peste tot cuprinsul. Totuși în fundul inimii lui rodea ca un cariu părerea de rău că din atâta hotar el nu stăpânește decât două-trei crâmpeie, pe când toată ființa lui arde de dorul de a avea pământ mult, cât mai mult... Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. Veșnic a pizmuit pe cei bogați și veșnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimașă: trebuie să aibă pământ mult, trebuie! De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă... Când a umblat la școala din sat a fost cel mai iubit elev al învățătorului Herdelea, care mereu i-a bătut capul Glanetașului să dea pe Ion la școala cea mare din Armadia, să-l facă domn. Glanetașu s-a și învoit până în cele din urmă, mai ales că toată treaba n-avea să-l coste multe parale. Doar cărțile, pe care le putea lua vechi, și taxa de înscriere, vreo trei zloți. Ba Herdelea a alergat și s-a zbătut până ce l-au iertat și de cei trei zloți, fiindcă băiatul era silitor și cuminte. De gazdă n-avea nevoie. Copilul putea merge la școală în fiecare dimineață, să-și ducă merinde pentru amiază, iar seara să se întoarcă acasă; din Pripas până în Armadia e o plimbare de o jumătate de ceas... După două luni de învățătură însă Ion n-a mai vrut să se ducă la școala cea mare. De ce să-și sfarme capul cu atâta carte? Cât îi trebuie lui, știe. Și apoi i-e mai drag să păzească vacile pe câmpul pleșuv, să ție coarnele plugului, să cosească, să fie veșnic însoțit cu pământul... Și Glanetașu, pe cât de greu l-a dat la liceu, tot atât de lesne s-a împăcat să nu mai urmeze; doar de cei câțiva zloți aruncați pe cărți îi părea rău. Mai bine să-i fi băut decât să-i fi băgat în alte bazaconii nefolositoare. Ion însă nu s-a despărțit de tot nici de ele. Le-a păstrat și-n sărbători le-a citit și răscitit până li s-au ferfenițit foile. Iar mai târziu mereu cerea învățătorului ba cărți de povești, ba câte o gazetă veche, să se desfete... Acuma Ion cosea din răsputeri. Brazdele se prăvăleau, drepte, grele, mirositoare. Când răsări soarele, roșu și somnoros, Ion simțea o amorțeală ușoară în șale și degetele parcă i se încleștau pe codoriștea coasei. Se îndrepta din spinare la capătul brazdelor, ștergea tăișul cu șomoioage de iarbă moale, îl atingea cu gresia, răsufla greu și iar se așeza pe lucru. Oboseala îl întărâta ca o patimă. Munca îi era dragă, oricât ar fi fost de aspră, ca o râvnă ispititoare. Soarele urca mereu pe cer, culegând, cu razele-i calde, stropii de rouă de pe câmpuri, înviorând din ce în ce văzduhul. Pretutindeni pe hotar oamenii, ca niște gândaci albi, se trudeau în sforțări vajnice spre a stoarce roadele pământului. Flăcăului îi curgea sudoarea pe obraji, pe piept, pe spate, iar câte un strop de pe frunte i se prelingea prin sprâncene și, căzând, se frământa în humă, înfrățind, parcă, mai puternic omul cu lutul. Îl dureau picioarele din genunchi, spinarea îi ardea și brațele îi atârnau ca niște poveri de plumb. Înspre prânzul cel mic, oprindu-se să-și șteargă sudorile care-i țâșneau acum din sângele încins de dogoarea soarelui, iar se uită în vale, spre sat. Deodată fața i se însenină de bucurie. Pe cărare suia încet Ana, cu un coș pe care-l muta mereu dintr-o mână în cealaltă. — Uuu, mă Anuțoooo! strigă Ion, uitând într-o clipire osteneala și fierbințeala. Fata, cam departe, ridică fruntea, îl văzu și răspunse cu glas subțire ca o ață: — Uuu, mă Ionicăăă!... Ion îi ieși înainte la capătul dinspre cărare al locului. Obrajii Anei erau îmbujorați de căldură și umezi de nădușeală. Puse coșul jos și zise încet: — Duc de mâncare tatii... A ieșit cu doi oameni să taie iarba din deal. Ion o privea și, fără să vrea, se gândea: ,,Cât e de slăbuță și de urâțică!... Cum să-ți fie dragă?..." Fata însă, cu ochii în pământ, vorbi dojenitoare și cu imputare în glas: — N-ai venit aseară... Și te-am așteptat până după miezul nopții... — Am fost necăjit rău, Anuțo, știi bine... Ai văzut doar ce rușine mi-a făcut badea Vasile?... — Parcă tu nu-l știi pe dânsul cum e la beție?... Apoi, după o tăcere scurtă, adăugă:<br>— Și te-ai răzbunat pe George...<br>— Că George-i cu vicleșugul, ehe! făcu repede Ion cu o lucire atât de stranie în căutătură încât Ana se cutremură. Mai stătură câteva clipe, fără să mai vorbească și chiar fără să se privească. Pe urmă fata, zăpăcită, își luă coșul, zicând: — Acu mă duc, că m-o fi așteptând tata...<br>— Du-te, du-te, zise Ion simplu. Ana porni pe cărare la deal. După câțiva pași mai întoarse capul, cu un zâmbet blând pe buze, care însă pe Ion îl făcu să se gândească iarăși mai ursuz: ,,Tare-i slăbuță și urâțică, săraca de ea!..." Rămase cu ochii pe urmele ei până ce dispăru la o cotitură. Și văzând-o cum se legăna în mers, ca o trestie bolnăvicioasă, fără vlagă, slăbănoagă, avu o tresărire și o părere de rău: ,,Uite pentru cine rabd ocări și sudălmi!" Încremeni așa un răstimp. Dar deodată își reveni, scutură din cap, ca și când s-ar încăpățâna să-și lepede o slăbiciune, și-și zise aspru: ,,Mă moleșesc ca o babă neroadă. Parcă n-aș mai fi în stare să mă scutur de calicie... Las' că-i bună Anuța! Aș fi o nătăfleață să dau cu piciorul norocului pentru niște vorbe..." Dădu să se întoarcă la coasă, când un glas plăcut răsună la spatele lui: — Lenevești, lenevești? Îi pieri din suflet toată frământarea văzând pe Florica, cu fața rumenă, plină și zâmbitoare, apropiindu-se sprintenă ca o ispită. Bâlbâi zăpăcit de mulțumire: — M-am odihnit oleacă... A trecut pe aici Ana lui Vasile Baciu și... Își curmă glasul brusc, întâlnind întristarea ce răsărise în ochii fetei. Îi păru rău că n-a tăcut și vru s-o dreagă, făcând un pas ca să schimbe vorba. Florica însă nu-i mai dădu răgaz să înceapă și-i zise cu imputare: — Am văzut... Cum să nu vă fi văzut... Că doar nu-s oarbă... Umbli după ea ca armăsarul după iepe... Mă mir că nu ți-e rușine... Ion încercă să râdă. Nu izbuti, dar răspunse cald, mângâind-o din ochi: — Nu vezi tu cum e lumea azi, Florico?... Vai de sufletul meu... Crede-mă! În inima mea însă tot tu ai rămas crăiasă... Ochii fetei se umplură de lacrimi îngăimând:<br>— Te faci de râsul lumii ca s-o iei pe ea... Flăcăul tăcu. Apoi oftă. Clocotea. Fără să mai scoată o vorbă, o luă în brațe, o strânse s-o înăbușe și o sărută pe gură cu o patimă sălbatică. Fata se zvârcolea, dar cu fiece mișcare se lipea mai tare de pieptul lui și, printre sărutări, murmura: — Ionică... lasă-mă... Te văd oamenii... Lasă-mă... Te văd... oamenii... — Așa muncești tu, dragul mamii? strigă în clipa aceea Zenobia care venea cu mâncarea, grăbită și supărată. Tinerii se despărțiră îndată. Florica, roșie foc de rușine, de-abia putu îngâna câteva vorbe și se făcu nevăzută printre delnițe. Ion însă, ca să-și ascundă zăpăceala, se răsti la mă-sa: — Că și dumneata, zău, vii c-o falcă-n cer și cu una-n pământ, parcă eu aș sta toată ziua cu mâinile-n sân! Mai bine veneai mai devreme, că vezi bine că soarele-i într-amiezi și pologul s-a uscat ca hârtia... Ana ajunse în deal gâfâind. Vasile Baciu împreună cu doi lucrători coseau din răsputeri, schimbând doar din când în când câte-o vorbă. — Ai venit? întrebă Vasile cam morocănos, văzând pe Ana. Ar fi vrut să mai fi întârziat cu mâncarea, să poată oamenii să lucreze mai mult până-n prânz, că tot îi plătea destul de scump. Era un bărbat silitor Vasile Baciu când se găsea în toane bune. A avut o viață grea și plină de trudă, dar s-a ținut totdeauna printre fruntași. Părinții nu i-au dat decât sufletul dintrînsul. S-a însurat cu o fată bogată și urâtă, dar a iubit-o ca ochii din cap, căci ea îi întruchipa pământurile, casa, vitele, toată averea care-l ridicase deasupra nevoilor. Bogăția îi deschisese mai mare dragostea de muncă. Râvna de a agonisi îi puse stăpânire pe suflet. Îi era frică mereu că un trăsnet din senin îi va zdrobi toată truda vieții. Trei copii, cei dintâi, îi muriseră înainte de a împlini un an de zile. Ana a fost al patrulea. În urma ei au mai venit doi, dar fără zile... Vasile Baciu nădăjduia mereu un băiat. În cele din urmă a sosit, dar încăpățânându-se să intre în lumea necazurilor cu picioarele înainte, a stârnit numai jale și nenorocire. Moașa satului, care era chiar mama femeii, a încercat toate descântecele și buruienile. Zadarnic. O săptămână încheiată casa a tremurat de gemete și vaiete. Atunci Vasile s-a repezit de a chemat pe doctorul Filipoiu din Armadia. Cum a văzut-o, doctorul s-a crucit și, după ce i-a ocărât pe toți pentru că nu l-au înștiințat mai devreme, le-a spus că acuma e prea târziu, că femeia a început să se învinețească, apoi că numai Dumnezeu face minuni și că ar fi trebuit s-o ducă la spital, în Bistrița, să-i scoată copilul prin burtă. Baciu i-a plătit un zlot de argint și l-a întors acasă cu căruța. Până să vie dânsul, femeia și-a dat sufletul. Copilul a mai mișcat într-însa vreo două ceasuri, încât moașa era cât pe-aci să-l înțepe cu un ac, să nu se întâmple cumva să-l îngroape de viu, să se facă moroi și să vie din cealaltă lume să spăimânte oamenii... Împreună cu nevasta, Vasile Baciu a înmormântat o parte din sufletul său propriu. Îi slăbi pofta de muncă, parcă n-ar mai avea pentru cine să se ostenească. Îi rămăsese o mângâiere în Ana, care semăna cu mă-sa, dar în același timp o și ura, fiindcă din pricina unui copil s-a tras moartea femeii ce-i fusese reazemul vieții. Căută să-și înece jalea în rachiu. Și, deoarece când era beat uita tot, se îmbăta din ce în ce mai des. Inima i se înăcrise ca o pungă de piele arsă. Ce agonisea acuma dădea pe băutură. Se făcea zi cu zi mai dârz. Numai moșia îi mai era dragă ca odinioară. Îl durea gândindu-se că va trebui s-o ciopârțească spre a potrivi zestre Anei la măritiș. Se frământa deseori să găsească vreun chip de a nu da nimic cât va trăi dânsul. George al Tomii Bulbuc i se părea singurul care ar putea lua fata, așteptând zestrea până la moartea lui. Ana nu se împotrivea pe față. Asta îl cătrănea mai rău. În Ion simțea un vrăjmaș. Cum a fost dânsul în tinerețe, așa e feciorul Glanetașului azi. Îi vrea averea. De aceea fierbea de ură chiar numai văzându-l. Și ura i se revărsa asupra Anei mai aprigă, pentru că ea era mai aproape de sufletul lui... Îi aruncă pe sub sprâncene câteva priviri mânioase, apoi, ascuțindu-și coasa, o întrebă peste umăr: — Dar cu cine te-ai oprit pe coastă?<br>— Cu Ion, răspunse fata fără înconjur.<br>— Mhm, cu Ion, mormăi Vasile Baciu. Apoi vezi bine c-așa... Se vede că degeaba îți spun eu ție, ca un părinte, că tu faci tot cum te taie capul... Bine, draga tatii, bine... Bine că știu. Că dacă-i vorba pe așa, apoi eu ți-s popa... Vorbind se înfurie din ce în ce mai tare și se porni pe ocări și sudălmi. Coasa însă n-o lăsa din mână; ba parcă trăgea brazdele mai zdravăn. Cei doi lucrători, vrând-nevrând, trebuiau să urmeze pilda lui, căci el mergea în frunte. Astfel omul se răvenea înjurând, dar în aceeași vreme nu îngăduia pe muncitori să lenevească. Ana scotea oalele din coș, în umbra unui măr pădureț la marginea fâneței... Vorbele grele ce o plesneau în fața oamenilor o chinuiau. Răbda totuși cu inima împăcată, zicându-și că suferă pentru Ion. Cu gândul acesta în minte, se așeză lângă coș și întoarse privirea în vale, unde știa că muncește el. Îl zări tot acolo, dar parcă nu mai era singur... O zgudui un fior. Clipi de câteva ori, ca și când i s-ar fi lăsat o ceață pe ochi. Vedea însă bine. Ion strângea în brațe o femeie. Pe ea n-a sărutat-o, iar pe cealaltă o îmbrățișează. Tot sângele i se adună în obraji și, parc-ar fi avut un ochean, atât de bine văzu acum pe Florica. O durere mare i se sfredelea în piept și ochii nu și-i mai putea smulge de la dânșii. Auzea ca prin vis amenințările tatălui ei: — Mai bine te tai eu în bucățele decât s-ajungi bătaia de joc a Glanetașilor... Barem să știu că eu te-am făcut, eu te-am omorât... Glasul lui însă nu-i pătrundea în suflet, căci sufletul ei se împietrise de amărăciune. Se simțea neputincioasă și părăsită. Îmbrățișarea celor doi i se părea nesfârșită, îi sorbea toată lumina ochilor. Doar buzele subțiri, înălbite, mai puteau murmura, tremurând de durere: — Nu mă iubește... Tot nu mă iubește... Of, Doamne, Doamne!... Satul fierbea. Cearta de la horă și mai ales bătălia de la cârciumă treceau din casă în casă, din ce în ce mai umflate. Dis-de-dimineață Toma Bulbuc a sculat din pat pe preotul Belciug și i s-a plâns că Ion i-a schilodit feciorul. Popa s-a indignat, fiindcă Toma era un stâlp darnic al bisericii, și i-a făgăduit că duminica viitoare are să dojenească pe bătăușul Glanetașului de pe amvon, ca să-l învețe omenie. Toma, foarte mulțumit cu răspunsul, a povestit tuturor oamenilor ce i-a întâlnit, cum s-a supărat preotul și ce i-a spus, apoi a ieșit la lucru împreună cu George care, în afară de o dungă vânătă pe spinare, lată de vreo palmă, era bun teafăr, ca și când nici n-ar fi pățit nimic. Femeile mai cu seamă, care unde se zăreau, născoceau amănunte noi. Multe se jurau c-au fost de față și au văzut cum a crăpat țeasta lui George, când l-a izbit Ion cu lătunoiul, cum i s-au împrăștiat creierii prin colbul uliței... Altele știau că feciorul Tomii trage să moară, iar câteva mai îndrăznețe strigau c-a murit încă de azi-noapte și că Toma s-a dus la popa pentru înmormântare... În familia învățătorului Herdelea nu s-a vorbit toată ziua decât despre întâmplările grozave de ieri. Titu, care de obicei nu se cărăbănea din pat până pe la amiazi, acuma s-a sculat pe la nouă și numaidecât a aruncat întrebarea: — Ați auzit ce bătaie a fost azi-noapte? Toți știau. Herdelea, fiindcă se culca totdeauna odată cu găinile, se scula veșnic cu noaptea-n cap, ieșea în ogradă și schimba noutăți cu toți trecătorii. Vestea cea mare o aflase de la Macedon Cercetașu, care în toate lunile își găsea de lucru pe-acasă spre a-și putea vindeca oboseala beției de duminică. — Eu tocmai m-am nimerit pe-acolo când s-a întâmplat... zise Titu misterios trăgându-și ghetele. Laura și Ghighi, mezina familiei, tăbărâră pe el, să le povestească tot, din fir în păr. Chiar și doamna Herdelea își ascuți urechile de lângă sobă, unde se ostenea cu gătirea bucatelor pentru amiazi. Titu însă se închise, ca un sfinx, în fața tuturor stăruințelor. — Stați, stați! striga întruna îmbrăcându-se cu o iuțeală militărească. Întâi să-mi cumpăr un tutun, pe urmă vă spun... Se simțea atât de mândru, parcă el însuși ar fi fost eroul sau cel puțin victima bătăliei. Deși ar fi putut să ticluiască un șirag de amănunte, care de care mai cumplite și mai mincinoase, îl rodea totuși ambiția acuma să se documenteze înainte de-a vorbi. De-aceea pretextul tutunului, Avrum, izvorul cel mai autentic, îi va împrumuta toate știrile. Cârciumarul însă se posomorî ca o zi de ploaie când Titu vru să-l descoase. N-a văzut nimic, nu știe nimic... Îi era frică să nu aibă urmări bătaia, în care să fie amestecat și dânsul, riscând poate chiar să i se închidă prăvălia. Poate să vie jandarmii sau vreo judecată... cine știe? Tăcerea negustorului e totdeauna de aur... Norocul lui Titu a fost c-a întâlnit pe Dumitru Moarcăș, un client credincios al cârciumii, de la care a aflat atâta încât să poată înflori o povestire mai senzațională. Astfel a împuiat apoi urechile mamei și surorilor sale cu amănunte până la prânz. Toată familia Herdelea era cu trup și suflet de partea lui Ion. Ziceau că bine a făcut dacă a zgâlțâit puțin pe butoiul cela de George. De ce să-și bată joc de un băiat cumsecade ca Ion?... Părtinirea nu era cu totul dezinteresată. Învățătorul făcuse o clacă iarna trecută, să-i aducă satul lemne de foc. Au lipsit tocmai bogătașii, în frunte cu Toma Bulbuc. De atunci familia n-avea la inimă nici pe tată și nici pe fiu. Herdelea chiar a spus odată, de față cu mai mulți țărani: ,,Las' că-mi pică ei în mână, și Toma și ceilalți... Și am să-i joc și eu cum se cuvine..." Când sleiră de-a binelea toată întâmplarea cu bătaia, Titu simți îndemnul să ducă vestea mai departe. Frământă bine în cap hotărârea, iar la prânz, după ce mâncă zdravăn și bău câteva pahare de apă, strigă încântat: — Să vedeți ce-o să se mai mire cei din Armadia și din Jidovița! Se sculă de la masă înaintea tuturor, se îmbrăcă tacticos în hainele cele mai bune, se ferchezui ca o păpușă și plecă bombănind cu o nemulțumire prefăcută: — Mă duc să mă mai plimb, că am să putrezesc de atâta plictiseală... O luă spre Jidovița, agale, fluierând din vârful buzelor și învârtind între degete un baston de trestie. Titu era mândria familiei Herdelea. Avea douăzeci și trei de ani și era înalt, cam deșirat, cu o față lătăreață, ochi albaștri spălăciți și o frunte largă. Mustățile nu-i prea creșteau și de aceea le rădea, zicând că se poartă după moda anglo-americană. Toată casa jura că tânăr mai deștept ca dânsul nu se pomenește în împrejurime. De altfel în școală a învățat binișor. A început-o sub mâna tatălui său care l-a și scos ,,eminent". Când a trecut la liceul din Armadia, a mers puțin mai anevoie; prin clasa a treia se plângea că-l persecută profesorii, ceea ce pe Herdelea l-a făcut să-l mute la liceul unguresc din Bistrița. ,,Las' că-i bine să învețe și ungurește — a zis învățătorul — că-n ziua de azi nu faci nimic dacă nu rupi limba stăpânirii." Dar nici aici nu s-a prea înțeles cu profesorii, încât după ce a terminat clasa a șasea, familia s-a învoit să urmeze la liceul săsesc. ,,Cu limba nemțească — a zis iar învățătorul — poți umbla toată lumea." Taxele de înscriere însă fiind prea mari și Herdelea neavând banii trebuincioși în septembrie, Titu a rămas să studieze acasă ultimele două clase. Pe urmă, când a sosit vremea examenelor, băgând de seamă că taxele pentru particulari sunt și mai urcate și, nimerindu-se ca Herdelea să aibă acuma mai puțini bănișori, Titu, după o ciorovăială violentă, a renunțat la școală, mai ales că și el se cam săturase de atâta buchiseală searbădă. Într-un sfat de familie următor apoi, a triumfat părerea fetelor: Titu să se facă notar comunal. Hotărârea aceasta însă a întristat adânc pe doamna Herdelea, care veșnic visase pe Titu preot în Monor, satul ei de baștină, căci băiatul semăna mult cu ea, având o voce prea frumoasă... Până să plece însă Titu la cursul de notari, s-au înăsprit condițiile de primire; i se ceru bacalaureatul. Herdelea atunci a propus să urmeze școala normală și să vie învățător în Pripas, în locul lui; până ar ieși băiatul, el tocmai ar împlini anii de pensie. Dar Titu avea groază de dăscălie. Mai curând salahor, decât dascăl... Și împotrivirea lui a fost atât de înverșunată, încât nimeni n-a mai îndrăznit să-i pomenească de dăscălie. Cu toate acestea nici degeaba nu se putea să stea. Era doar om în toată firea. Cum să trândăvească? L-ar lua lumea la ochi... Deci Herdelea, fiind prieten bun cu notarul din Salva, l-a convins să ia pe Titu ca ajutor și practicant, dându-i casă, masă și ceva de buzunar. Titu s-a dus, a stat trei luni, a lucrat mai nimic, s-a plictisit mult și pe urmă a venit iar acasă. În zadar, nu-i plăcea notariatul și pace. Și chiar de i-ar plăcea, ce perspective ar avea într-o carieră, fără diplomă? Ar însemna să rămână toată viața practicant, un fel de jălbar nenorocit, batjocura satelor. Tocmai el, care era plin de ambiții, care simțea că poate și trebuie să ajungă cineva în lume... Citea cu patimă versuri, romane. Mai ales de când s-a lăsat de școală, a citit tot ce i-a căzut în mână. Și, tot citind, a început și el să scrie. Întâi mai pe furiș, pe urmă mai pe față și în sfârșit cu tot dinadinsul. Iar când, într-o bună zi, ''Familia'' i-a publicat o poezie de trei strofe, s-a hotărât definitiv, dar în taină: va fi poet. Surorile lui îl priveau ca pe un bărbat însemnat, iar părinții, deși în sinea lor nu prea înțelegeau cum va mânca și ce va îmbrăca Titu din poezii, împărtășeau părerea fetelor. Domnii din Armadia și cu deosebire doamnele și domnișoarele au citit cu mirare și invidie numele băiatului învățătorului din Pripas sub o poezie tipărită. În curând tot județul l-a consacrat poet. Și Titu citea și scria mereu până noaptea târziu; stingea lampa, aștepta prin întuneric inspirația, înjgheba câte un vers în cap, aprindea repede lumina, îl eterniza pe hârtie... Herdelea cam mormăia uneori că prăpădește prea mult petrol, dar Titu, vrăjit de muza lui, nici nu voia să audă asemenea imputări pământești... Apropiindu-se acum de Jidovița, se gândea unde să se ducă? Să se oprească în Jidovița sau să treacă în Armadia? Inima îl îndemna și ici și dincolo. În Armadia era fata profesorului de matematici, Valentin Dragu, domnișoara Lucreția, micuță, oacheșă, visătoare. O iubea de vreo trei ani. O iubire foarte eterică, alcătuită numai din rare priviri cu înțeles, din suspine dese, din câte-o strângere de mână mai vie, din cărți poștale ilustrate și mai ales din declarații timide, exprimate în limbajul florilor, al mărcilor sau al culorilor. De câte ori se abătea prin Armadia, și se abătea mai în toate zilele, Titu făcea ce făcea și întâlnea pe Lucreția. Atunci roșeau amândoi, vorbeau despre mersul vremii, se priveau și apoi tăceau. ,,Tăcerea spune mai mult decât toate frazele", își zicea Titu. De altfel Lucreția a fost una din cauzele de căpetenie ale chemării lui poetice. Versurile din ''Familia'' preamăreau tocmai frumusețea ochilor ei verzi... Dar și în Jidovița avea pe nevasta învățătorului Lang. Învățătorul era ovreu, iar nevastă-sa unguroaică. Veniseră de curând la școala statului și nu știau o boabă românește. Ovreii din Jidovița s-au apucat prea târziu să practice patriotismul cel nou și rupeau atât de prost limba oficialității încât nici ungurii cei mai binevoitori nu-i puteau înțelege. Soții Lang deci au fost bucuroși când au cunoscut pe Titu, singurul om cu care puteau vorbi mai ca lumea. Bărbatul era bețiv și petrecea mai în toate nopțile prin cârciumile din Jidovița sau prin cele din Armadia. Femeia, drăguță, cochetă, se plictisea grozav. Oamenii povesteau c-ar fi avut câteva aventuri de dragoste prin Maramureș, unde a trăit înainte de a sosi în Jidovița. Lui Titu mai ales din pricina aceasta îi plăcea și umbla s-o cucerească. Deși ofta după Lucreția, râvnea mult și o iubire pasionată. Dar nu prea știa cum trebuie cucerită o femeie și de aceea îi era frică să nu se facă de râs în fața unguroaicei. Cât a dorit dânsul și n-a fost în stare să cucerească nici măcar o fată din Pripas, cu toate că i se scurgeau ochii după unele. Simțea însă că doamna Lang îl simpatiza și aceasta îi dădea imbold să stăruiască. Ajunse aproape de Jidovița. Pe drum ghetele i se prăfuiseră; se opri și le șterse cu o batistă murdară, adusă înadins pentru treaba aceasta. Îi plăcea să se înfățișeze totdeauna curat, cu atât mai mult când bănuia că are să întâlnească pe cine-i era drag. Scoase din buzunar o oglindă, își potrivi bufanții lavalierei, își netezi frizura și-și picură pe piept puțin parfum ca să nu miroase a sudoare. În vremea când se aranja luă hotărârea definitivă: va rămâne în Jidovița. Soții Lang stăteau în casa hahamului, în fund. Din curte intrai în tindă, apoi venea în stânga și în dreapta câte o odaie. Cea din stânga îl interesa mai mult pe Titu. Acolo era dormitorul. Bătu la tindă. Nu răspunse nimeni. ,,Te pomenești că n-o fi acasă", se gândi Titu apăsând clanța. Ușa se deschise. Intră încetișor. Tinda era cam întunecoasă. În dreapta, ușa odăii care slujea de sufragerie, salon și birou era dată la perete. Înăuntru nimeni. Avu o tresărire de bucurie gândindu-se că găsește acasă numai pe doamna Lang, care obișnuia să stea după-amiazi trântită pe pat, citind romane de dragoste, visătoare ca o cadână din panorame. Se apropie de ușa dormitorului în vârful picioarelor și ciocăni ușor. Nici un răspuns. ,,O fi dormind", își zise Titu, cu mintea aprinsă brusc de o droaie de speranțe și planuri, bătând iarăși mai tare. — Cine-i? murmură un glas somnoros, răgușit și gros.<br>— Eu, eu, răspunse tânărul, nemulțumit, recunoscând vocea soțului. — A, tu ești, Titule? Intră, dragă! urmă glasul dinăuntru mai înviorat puțin. Titu intră amărât. Într-o clipire i se spulberaseră toate închipuirile: că va găsi pe iubita lui cu somnul în gene, că va profita de ocazie și o va săruta pe ochi, să-i fure visurile, pe buze, să-i soarbă gândurile... și poate chiar mai mult. — Ești singur? întrebă dânsul rotindu-și ochii prin odaie.<br>— Singur, dragul meu, gângăvi învățătorul, căscând. Nevastă-mea s-a dus în plimbare până-n Armadia, să cumpere nu știu ce... Sunt obosit, dragă prietene, de nici nu-ți închipui. Azi-noapte am făcut un chef monstru cu solgăbirăul<ref>Subprefect</ref>, cu popa din Runc, cu doctorul Filipoiu, cu profesorul Oancea și încă câțiva care au venit mai pe la spartul târgului de nici nu mi-i mai amintesc. Tocmai pe la șapte dimineața ne-am despărțit, la berăria Rahova, după ce cutreierasem vreo cinci cârciumi... În sfârșit ceva colosal!... Și mi-e un somn!... Ascultându-l, Titu se posomorî de tot. Iată cine are parte de o comoară de femeie ca Rozica! Îl cântări cu dispreț. Lang avea niște mustăți ungurești, un nas gros, ochii vii negri și un păr creț negru tăciune. Acuma însă era atât de tăbăcit la față, că părea cu zece ani mai bătrân, deși încă nu împlinise treizeci. De necaz, Titu pierduse și plăcerea de a-i mai povesti bătălia. — Atunci te las, zise, dându-i mâna. Îmi pare rău că n-am găsit pe nevastă-ta... Transmite-i complimentele mele! — Da, da, căscă Lang. Mă, i-ascultă, bei un coniac?<br>— Nu, nu, mormăi Titu ursuz, ieșind. Sunt grăbit... Trebuie să mă duc și prin Armadia... — Bine, dragă, cum vrei, vorbi învățătorul; luă o sticlă de pe mescioara de noapte, bău o dușcă țeapănă, își trase plapuma peste cap și începu îndată să sforăie ca o dihanie. În uliță Titu se răzgândi. Ce să se mai ostenească prin Armadia? Cum e pornit azi pe ghinion e în stare să nu întâlnească nici pe doamna Lang, nici pe Lucreția Dragu. Iar asta i-ar mohorî sufletul pentru o săptămână încheiată... Dar nici acasă nu voia să se întoarcă. Ce să facă, ce să facă? Era tocmai în fața cancelariei comunale. Soarele ardea să topească zidurile. Fierbințeala îl chinuia. Urcă repede în cancelarie, să mai stea de vorbă cu notarul Stoessel. Dar găsi numai pe practicantul Hornstein, un flăcăiandru slăbuț, sfrijit, cu ochelari, cu o tremurătură nervoasă din cap, care făcea sforțări eroice să vorbească ungurește. ,,N-am noroc, degeaba", își zise Titu, așezându-se la biroul notarului, răspunzând numai din vârful buzelor la salutarea practicantului pe care nu-l putea suferi, cu toate că nu-i greșise nimic. Aici cel puțin avea gazete și putea să citească până se va mai însera și se va mai potoli zăpușeala. Ziarele îl pasionau, de altfel ca și pe bătrânul Herdelea. Lor însă nu le mai venea nici unul, căci nu le ajungeau banii să plătească abonamentele. Au ținut acum câțiva ani ''Gazeta Transilvaniei''. Herdelea își rupsese de la gură și achitase un sfert de an, primind-o apoi un an încheiat și punând pe foc toate somațiile cu care îl asalta administrația, că ,,la caz contrar vom înceta trimiterea foii". Pe urmă Titu a descoperit ceva mai bun: să ceară abonamente de probă de la ziarele ungurești. Câte o săptămână, două pri mea jurnalul gratis. Când nu mai venea, se adresa altuia pentru abonamente de probă. Astfel, în schimbul unei cărți poștale, au avut ziare aproape un an de zile. După ce le-au încercat pe toate, au vrut ei s-o ia de la început, dar zadarnic; cărțile lor poștale au rămas fără răspuns. Încât acum erau nevoiți să împrumute gazeta preotului Belciug, care plătea regulat abonamentul, dar numai spre a dovedi că e bun român, căci el n-avea vreme să citească minciunile ziarelor. Titu, umblând mai în fiece zi prin Jidovița, o lua de la cancelarie și nici n-o mai dădea popii. Și notarul ținea vreo trei ziare ungurești, de asemenea fără a le citi, dar păstrându-le pentru ațâțatul focului, așa că Titu nu le putea duce acasă, ci doar să le soarbă în cancelarie. Scufundându-se în gazete, Titu își uită curând necazul. Citi până se întunecă, iar înainte de a pleca, simțindu-se înviorat, povesti totuși întâmplările din Pripas, ba încă, spre marea fericire a practicantului, i le povesti pe ungurește... Când se îngâna ziua cu noaptea, familia Herdelea se afla în păr în pridvor, ca totdeauna în zilele frumoase de vară. Herdelea, în vacanță, pierdea vremea mai curățind câte un pom prin grădina din spatele casei, mai plivind câte o buruiană, iar după masă se odihnea un ceas, două în stupină, alintat de zumzetul harnic al albinelor. Doamna Herdelea robotea toată ziua cu bucătăria. N-ar fi îngăduit fetelor pentru nimica-n lume să se apropie de cuptor. Doar spălatul vaselor și căratul apei cădeau în sarcina Ghighiței, pe când curățenia casei rămânea în stăpânirea Laurei, care, fiind fată mare, avea ambiția să potrivească toate astfel încât să se observe pretutindeni gustul ei delicat... Treburile se isprăveau însă până pe înserat. Urma odihna în pridvor, unde femeile, brodând sau croșetând, vorbeau și râdeau, în vreme ce Herdelea, cu pipa-n gură, răsfoia câte-o carte. Satul întreg și jumătate din hotar se întindeau în fața lor ca o hartă mare cu reliefuri în culori. Oamenii care se întorceau de la câmp sau mergeau spre Jidovița, trăsurile care umblau între Armadia și Bistrița defilau pe dinaintea lor, oferindu-le prilejuri mereu noi de vorbă. Apoi când venea întunericul, fetele, în frunte cu mama lor, începeau să cânte romanțe vechi românești cu niște voci simpatice de sopran, acompaniate uneori de basul învățătorului... Doamna Herdelea era cântăreață înflăcărată și o femeie foarte evlavioasă. Toată ziua, ținând tigăile de coadă și amestecând în oale, lălăia cântece sau rugăciuni, iar duminica, fiindcă n-avea răgaz să meargă la biserică, cânta singură, acasă, toată liturghia. De altfel a avut o tinerețe glorioasă. Fată de țărani săraci, rămasă de mică orfană de tată, a ajuns sub oblăduirea unchiului ei, Simion Munteanu, învățător pe vremuri în Monor. De la unchiul ei i s-a tras tot norocul în viață. Munteanu a fost un dascăl harnic și un român înfocat. Ca să ferească de ungurizare târgușorul, reședință de vară a unei familii de conți, a muncit din răsputeri. Din ''Irozii'' de Crăciun el a făcut un fel de teatru religios, cu costume, cu cântece și cu dialoguri. Maria Drujan întruchipa pe Îngerul Domnului, îmbrăcată în alb. Îi ședea foarte bine și s-a distins prin râvna și istețimea cu care îndemna pe cei Trei Crai de la răsărit să se închine în fața Mântuitorului ce se naște în fiecare an. Spre fericirea Mariei, învățătorul Munteanu nu s-a mulțumit numai cu ''irozii''. Încurajat de buna primire, a organizat mai pe urmă reprezentații de teatru, recrutând dintre fetele și flăcăii mai deștepți pe interpreții operelor lui Alecsandri, care atunci începeau să pătrundă mai bine și în Ardeal. S-a dus vestea acestor reprezentații în tot ținutul Someșului. Oamenii veneau din toate satele să vadă și să audă teatru românesc, dornic de-a se însufleți. Și diletanții lui Simion Munteanu jucau cu atâta inimă încât uimeau lumea. Sufletul lor însă era tânăra și drăgălașa Maria Drujan care, în scurtă vreme, a cucerit admirația tuturor, fiind cea mai isteață. În ''[[Piatra din casă]]'' și mai cu seamă în ''[[Rusaliile]]'' a cules succese neuitate. La un banchet, după reprezentarea ''Rusaliilor'', protopopul din Șoimuș, om foarte învățat și umblat prin lume, a ținut un toast în care, slăvindu-i însușirile artistice, a proclamat-o, în aplauzele tuturor, primadonă diletantă. Maria a plâns de bucurie, deși n-a înțeles ce înseamnă porecla ce i-a hărăzit-o. În urma cuvântării, protopopul a încercat să ciupească puțină curte primadonei, dar zadarnic... Azi dăscălița își amintește cu lacrimi în ochi de vremile acelea de aur. Cum au pierit, parcă nici n-ar fi fost! Atunci a învățat ea cântecele pe care acuma le învață de la ea fetele ei. Atunci! Treizeci de ani au trecut de-atunci... După ''Rusalii'' a cunoscut pe Zaharia Herdelea, învățător cu mult viitor în Lechința, s-a măritat, a avut nouă copii, i-au murit șase, toți după ce i-a scos din nevoi, a muncit ca o roabă, a uitat toate veseliile și petrecerile și a îmbătrânit. Din frumusețea ei de odinioară n-au mai rămas decât urme și amintiri. Și cântecele, sărmanele, scrise de mâna ei într-un caiet mare, ca să nu le uite. Mângâierea o găsește acuma în credința în Dumnezeu, fierbinte și neclintită, și în bucuria că-și vede copiii mari, gata să-și ia zborul în viață... Noaptea se înălța din ascunzișuri, sugrumând cele din urmă zvârcoliri de lumină. Peste sat albăstreau valuri de fum, iar hotarul respira greu, învăluit într-o boare ușoară. Zgomotele se deslușeau din ce în ce mai limpede. Se auzeau câinii cum își răspundeau lătrând, chemările scurte pe țarină sau din casele îndepărtate, șoaptele oamenilor ce soseau de la lucru pe șoseaua albă, răscolind colbul cu pașii lor grei și osteniți, scârțâitul carelor goale întovărășite de țărani sleiți de muncă și urmate de câini cu botul în pământ și cu coada în vânt, mirosind șanțurile și gardurile... Ajungând la crucea din capul satului, trecătorii își curmau vorbele, se închinau descoperindu-se și apoi dădeau ,,bună seara" familiei Herdelea care cânta neobosită. Toți sătenii ascultau cu drag cântecele. Copiii se opreau pe podul de peste Pârâul Doamnei, căscau gura câte-o bucată de vreme și pe urmă porneau în goană... Erau pe la strofa a treia din ''Răpirea Basarabiei'', când Ghighi șopti misterios:<br>— Uite pe Toma Bulbuc și pe George!... Laura și bătrânul Herdelea încetară brusc cântecul, curioși să vadă victima bătăliei de-aseară. Doamna Herdelea însă nu voia să-și piardă seriozitatea pentru un lucru de nimic și continuă singură toată strofa următoare. Totuși, când Toma și feciorul se opriră la poartă, intrând în vorbă, își domoli și ea glasul, biruită de curiozitate, lălăind doar melodia ca să poată auzi ce spun pricinașii. Toma ar fi putut coborî de pe hotar de-a dreptul acasă. A vrut însă înadins să treacă pe-aici, să povestească și învățătorului pozna. Se aprinse repede și începu să-și laude feciorul și să ocărască pe Ion. În cele din urmă puse pe George să-și ridice cămașa, să arate domnilor vânătaia din spinare. — Sudui, măi Toma, sudui și nu te temi de Dumnezeu, care vede și aude toate! strigă atunci Zenobia, de peste drum, din mijlocul ogrăzii. Țăranul, speriat de gura Glanetășiței, se potoli îndată. Nu mai răspunse nimic, ci își luă doar rămas bun de la Herdelea și plecă plouat și grăbit, urmat de George. Zenobia îl petrecu în afurisenii până ce îl pierdu din ochi. Pe urmă ieși în uliță, se apropie până pe pod. — Nu se mai satură, mânca-l-ar peștii Dunării de zgârcit și afumat! Îmi ponegrește băiatul parcă i-ar fi prăpădit averea, și nu alta! Familia învățătorului râse cu mare poftă de pățania lui Toma, iar Herdelea răspunse zâmbind femeii: — Ehei, Zenobio, crezi tu că cei bogați vor să știe de necazurile altora? — Da să-i ardă focul, că prea-s câinoși la suflet... Din tindă l-am auzit cum se îmbăla și n-am mai putut răbda, zău așa... Mai sporovăi puțin, verzi și uscate, apoi fugi acasă aducându-și aminte c-a lăsat mâncarea în clocot și o fi dat în foc... — Țeapăn l-a pocnit și Ion, zise învățătorul după un răstimp.<br>— Cum nu, dacă l-a lovit cu un lătunoi! sări Ghighi, vrând să le povestească iar toată întâmplarea. Dăscălița însă începu ''Hora Griviței'' mulcomind astfel zelul fetei. Dar nici asta n-avu parte s-o cânte până la sfârșit, căci în curând veni Belciug cu Vasile Baciu. Popa fusese la câmp să supravegheze munca la o livadă a bisericii. Îi era cald și mai ales îl chinuia o sete cumplită. Ghighi îi aduse cât ai bate din palme un pahar de apă. Vorbiră, firește, despre bătaia de azi-noapte care aprinsese tot satul. Preotul fierbea de indignare. — De mult tot aud că feciorul Glanetașului s-a făcut un becisnic, dar tot n-am crezut. Isprava de acum însă le-a pus vârf la toate. Trebuie să se isprăvească odată în sat cu bătăușii, altminteri mâine-poimâine ne-om pomeni că au început să omoare oameni!... Toți tăcură, pătrunși de revolta lui. Numai Ghighi întrebă, copilărește: — Dar dacă nu se știe care-i de vină?<br>— Cum nu se știe, domnișoară? se miră Belciug. Crezi dumneata că poate să fie George vinovat? — Eu cred, răspunse fata hotărât. Popa zâmbi acru, dezvelindu-și dinții până la gingii.<br>— Eu însă, cu voia dumitale, nu cred, zise apoi puțin batjocoritor. Doamna Herdelea, nemulțumită că vede pe Vasile Baciu împreună cu preotul, după necuviințele de la horă, interveni, uitându-se peste capul lui Belciug: — În orice caz, Ion e băiat cumsecade. E muncitor, e harnic, e săritor, e isteț. Omul mai greșește, că doar de-aceea-i om. Nu trebuie să osândim așa ușor. Preotul zâmbi iar, mai acru și încurcat, negăsind repede un răspuns potrivit. — Amu m-aș amesteca și eu, ca omul prost, de! începu Vasile Baciu ștergându-și gura cu mânecile cămășii. Dar dăscălița îi tăie vorba aspru:<br>— Ba tu n-ai ce să te amesteci, Vasile!... Slavă Domnului, m-am întâmplat și eu la horă, ieri, tocmai cu părintele, când ai venit beat ca un porc și te-ai agățat de Ion din senin! Mă mir numai că părintele te mai rabdă pe lângă dumnealui, în loc să se ferească de tine ca de ciumă! Baciu înghiți în sec, se uită la Belciug, apoi la învățător, apoi la domnișoare, zăpăcit, se scărpină în cap și murmură: — De... cam așa-i... Între timp preotul își regăsise încrederea și acuma zise, cu un surâs care pe doamna Herdelea o supăra: — Firește, nici Vasile nu-i ușă de biserică... Nu, nu... Dar omul beat e neom și-i mai ierți fărădelegile... — Da Ion n-a fost beat aseară? întrerupse Ghighi.<br>— Nu te mai tot amesteca și tu în vorbele oamenilor, o dojeni Herdelea care, deși se dușmănea într-ascuns cu popa, nu voia să ajungă la ceartă ca să nu dea pildă rea sătenilor. — Mai cu seamă — urmă Belciug, fără a ține seama de vorbele fetei, — că dânsul avea și oarecare temei să dea o lecție bătăușului... — Umblă mereu să sucească mințile Anuței, că doar-doar m-o face să i-o dau, vorbi țăranul prinzând iar curaj. — Ș-adică de ce nu i-ai da-o? zise dăscălița, aprinzându-se. De ce? Crezi c-ai face rău? — Nu i-aș da-o să știu de bine că... făcu Vasile cu un glas înăbușit, cu ochii înflăcărați deodată de îndărătnicie. — Apoi vezi c-așa sunteți voi, proștii... Uite-așa, nătângi și căpcăuni!... Adică pentru că tu ai câteva petice de pământ, nu-ți mai încapi în piele de fudulie? În loc să iai un fecior care știi că n-are să-ți hărtăpănească ce-i dai, tu te gândești numai la avere. Parcă cu averea ai să te îngropi... Duceți-vă, să nu vă mai aud nici de nume! Doamna Herdelea se necăjea totdeauna repede. Acuma însă simțea că, de va mai întinde vorba, vor ajunge la sfadă. Deci se sculă și intră în casă. — Femeile judecă foarte ușor, zise Belciug, mâhnit de cuvintele dăscăliței, care i se părea că-l priveau pe dânsul. Viața e totuși mult mai complicată. Fiecare își știe necazurile lui și le potrivește cum crede mai bine... Pe uliță venea încet Ion, cu o pală de fân proaspăt agățată în coasă. Când îl zări, preotul îngălbeni. Se sili să se stăpânească, dar când flăcăul murmură respectuos ,,bună seara", mânia îi porni limba: — Să-ți fie rușine, Ioane, de cele ce faci! Rușine să-ți fie! Ion se opri uluit și de-abia după un răstimp putu răspunde:<br>— De ce, domnule părinte?<br>— Fiindcă ești un stricat și-un bătăuș ș-un om de nimic! Asta ești! Ar trebui să dai pilde celorlalți feciori, că te ții mai deștept ca toți, dar umbli numai după blestemății... Mai mare rușinea!... Flăcăului îi pieri toată oboseala din oase. Sângele îi năvăli în obraz. Vru să răspundă cu o sudalmă, dar își mușcă buzele și-și urmă apoi calea zicând nepăsător doar atâta: — Bine, bine... Noapte bună!<br>— Obraznic! sâsâi Belciug mai îndârjit. Las' c-am să-ți dau eu o lecție să n-o uiți așa curând!... — Și tu ești prea aspru cu el, părinte, observă Herdelea împăciuitor. Blândețea învățătorului însă îl înfurie mai rău.<br>— Sunteți voi îngăduitori cu dânsul și pentru mine! De aceea și-a luat nasul la purtare!... Belciug plecă fierbând, fără a-și mai lua rămas bun. Apărarea lui Ion de către familia Herdelea i se părea o jignire personală. De altfel, din ziua când a intrat învățătorul în sat, a cam simțit el că umblă să-i sape și să-i știrbească autoritatea. A înghițit multe răutăți mărunte numai să nu zică lumea că doi surtucari români nu pot trăi într-un sat nedezbinați. Dar acuma s-a lămurit deplin. Acuma și-au dat arama pe față. Ei totdeauna apără pe cei care-i osândește dânsul. ,,Dacă-i așa, așa să fie, își zise, pășind foarte grăbit, încât Vasile Baciu de-abia se ținea alături de el. Eu însă n-am să-mi schimb părerile de dragul numănui!..." Baciu îi pofti noapte bună. Nici nu-l auzi. Mânia îl rodea. Când ajunse acasă nu se mai gândea la Ion. Era furios pe Herdelea. După ce plecă Belciug, învățătorul murmură printre dinți:<br>— Uite cum se burzuluiește ponihosul, bată-l Dumnezeu! Dar pe urmă, gândindu-se mai bine, îi păru rău c-a ajuns la ciorovăială cu popa, care e un suflet acru, în stare să se răzbune când nici nu visezi. Până acuma se mai folosea cu câte ceva de la Belciug: ba trăsura pentru balurile din Armadia, la care trebuia să-și ducă fetele, ba ,,împrumută-mi vreo doi zloți, frate Ioane, până la leafă", ba câte altele... Om cu om trăiește. Cearta fățișă i-ar despărți ca un zid... Se hotărî deci să caute să îndrepte lucrurile... Mai întâi trebuie să potolească pornirea dăscăliței împotriva preotului. Apoi are să se facă a nici nu-și aduce aminte de ce s-a întâmplat și să continue a vorbi cu Belciug, când se vor întâlni. Astfel cel puțin aparențele prieteniei fiind salvate, popa nu va putea face nimic pe față și toate se vor întoarce în bine... Doamna Herdelea cu fetele, încălzind bucatele pentru cină și așternând masa, făceau pe Belciug cu ou și cu oțet. Aci îl ocărau, aci râdeau de barba lui țepoasă, bătută parcă în cuie, sau de redingota lui unsuroasă și tocită pe care, după cum spunea el însuși, n-a schimbat-o de șapte ani încheiați. În cele din urmă toate trei se sileau să-i găsească o poreclă caraghioasă potrivită. Învățătorul le ascultă un răstimp clătinând din cap nemulțumit, apoi își luă inima-n dinți și zise: — Când se amestecă femeile în vorbele bărbaților, nici dracu nu te mai descurcă... Toate trei se repeziră pline de indignare. Se încinse o dezbatere strașnică în care nici Herdelea nu mai avu răgaz să deschidă gura... În toiul neînțelegerii pică și Titu de la Jidovița. — Ce-i, ce-i? întrebă dânsul aruncându-și pălăria pe pat și trântindu-se obosit pe un scaun lângă masa pusă. Am asudat ca un cal... Groaznică zăpușeală! Ca întotdeauna, bucurându-se de un prestigiu deosebit în sânul familiei, fu poftit zgomotos să-și spună părerea în chestia Belciug. Ascultă cu mare seriozitate amândouă părțile și, la sfârșit, dădu dreptate tuturor: — Bine-ați făcut, că i-ați mai tăiat puțin din nas. A început să se cam obrăznicească. În privința asta nu mai încape discuție. Dar iarăși nu trebuie să ajungem la cuțite. Nu-i frumos și nu se cuvine. Nu uitați că aveți nevoie de trăsura popii pentru balul din octombrie! Dacă rămânem certați, cum mai mergem la bal? Ori poate doriți să mergem pe jos? Bine v-ar ședea, în toalete de bal, cu pantofi albi și pe jos! Titu râse cu superioritate. Numai Ghighi nu se dădu învinsă:<br>— Ce ne pasă? Luăm trăsura notarului și gata!<br>— Ești tu sigură că notarul ne-o dă? răpunse Titu, hotărâtor. Ș-apoi chiar dacă ne-ar da-o, nu uita că a notarului e stricată și nici n-are arcuri. Ne-am face de minunea lumii trăgând în Armadia, la bal, într-o hodoroagă de căruță ca a notarului!... Judecata lui Titu mulțumi pe toți și în curând afacerea cu popa se stinse... După cină ieșiră iar în pridvor. Luna tocmai se ivea mândră și rece de după un deal, întinzând o pânză albă de lumină peste sat. Stelele licăreau sfioase pe cerul vânăt-închis. Cântecele reîncepură, întâi fricoase, apoi tot mai răsunătoare. Ion al Glanetașului veni în capul gol și se înfipse în poartă, să audă mai bine cum horesc domnii. Într-o pauză, Laura, amintindu-și de isprăvile flăcăului, murmură: — Spune, Ioane, adevărat, ți-e dragă ție Anuța? Ion șovăi, zâmbi încurcat:<br>— De, domnișoară, mi-e dragă... Adică de ce să nu-mi fie dragă? Laura vru să-i spuie că Ana e mai urâțică decât Florica, dar se răzgândi și tăcu. — Bine zice el, adăugă Herdelea. Ana-i fată foarte bună...<br>— Păcat numai că are tată ticălos, observă dăscălița.<br>— Așa-i, doamnă, mormăi flăcăul. Dar mie nu-mi pasă de tat-său... Cu tat-său am eu să mă însor? Pe uliță trecu o caleașcă elegantă, în goana cailor.<br>— Cine-o fi? șopti Ghighi visătoare. Tăceau acum toți. În Gârla Popii, peste drum, orăcăiau broaștele. Câinele stătea lungit în mijlocul uliței. Din sat porni un cântec vesel de fluier, atât de vesel încât lumina albă parcă tremura de plăcere... Deodată Ion oftă lung și, îmbrățișând cu o iubire pătimașă pământurile adormite, îngână ca și când ar fi vorbit cu sufletul său: — Ce să fac?... Trebuie s-o iau pe Ana!... Trebuie!... ==Capitolul III: Iubirea == Belciug rămăsese văduv din I an al preoției. Își iubise mult nevasta și pierderea ei i-a înăcrit sufletul. Era bolnăvicios și atât de jigărit că, văzându-l, te întrebai: cum de-și mai poate ținea viața? Când apoi a zăcut câteva luni la spitalul din Cluj, unde medicii i-au scos un rinichi, toată lumea i-a pus cruce. Și totuși, slab, galben, prăpădit cum era, hrănindu-se mai mult cu lapte și ouă, trăia și se înverșuna parcă și-ar fi pus în gând să îngroape el tot satul. Văduvia și strășnicia i-au dobândit faima de sfânt. Veneau la dânsul oameni și din al V-lea județ, să le citească sau să-i spovedească. Țăranii îl respectau mai ales pentru că, de când i-a murit preoteasa, nimeni nu l-a simțit umblând după femei. Alți popi, chiar mai bătrâni ca dânsul, își luau țiitoare tinere, care să le îndulcească văduvia. Belciug, pentru a-i găti de mâncare și a-i deretica prin casă, avea pe baba Rodovica, atât de vestită ca evlavioasă încât ea frământa întotdeauna prescurile; încolo două slugi la vite și în ogradă... Dar preotul mai era și o fire încăpățânată. Orice contrazicere îl întărâta și chiar îl chinuia. Zile și uneori săptămâni întregi îl rodea un cuvânt sau o privire neplăcută. Dacă doreai să-ți facă vreun bine, trebuia să-i ceri să-ți facă rău. Acuma Herdelenii și Ion nu-l lăsau să se odihnească. Se înfuria în sine când pe învățătoare, când pe feciorul Glanetașului. Dacă familia Herdelea n-ar fi luat partea lui Ion, s-ar fi potolit singur. Bătăile între flăcăi fac doar parte din programul multor duminici și sărbători. Așa însă întâmplarea lua în ochii lui o înfățișare provocatoare. Se simțea obligat să se apere. Îi părea rău că dascălul nu se arăta supărat după ciocnirea de deunăzi. Aceasta îl silea să-și ascundă și el mânia. Rămânea totuși hotărât să pedepsească pe Ion, mângâindu-se că o parte se va răsfrânge, măcar indirect, asupra învățătorului... Miercuri seara, când, ca de obicei, flăcăii s-au strâns în fața cârciumii să mai stea de vorbă, s-a făcut pace între Ion și George, încât și-au dat mâna. Pentru un fleac de bătaie nu se poate să fie supărați niște oameni de treabă. A doua zi Toma, îndemnat de George, s-a dus iar la Belciug să-l roage frumos să ierte pe al Glanetașului. Aceasta a pus vârf la toate. Până acum mai șovăise, căci încă nu probozise nominal pe nimeni în biserică. Totdeauna vorbea, povățuia, amenința sau dojenea de pe amvon numai în general. Intervenția împăciuitoare a lui Toma însă l-a hotărât definitiv. Și astfel duminica următoare, rezemat cu cotul de un sfeșnic împărătesc, cum avea dânsul obiceiul să predice, după ce povățui pe oameni să mai dăruiască din când în când câte ceva pentru biserica cea nouă ale cărei lucrări vor începe în curând, vorbi de cei ce stârnesc vrajba între săteni, ispitiți și mânați de Necuratul. Apoi, oprindu-se puțin, dădu ca pildă de învrăjbire pe feciorul Glanetașului. Toată lumea întoarse capul, ca la comandă, spre Ion care se făcu galben, puse ochii în pământ, tremurând de rușine, simțind privirile celorlalți cum îl sfredeleau, neîndrăznind nici măcar să se miște pe loc. Popa urmă din ce în ce mai aspru, numindu-l capul tuturor relelor din sat, pomeni despre bătaia de la Avrum și de altele mai de demult și, cu ochii ridicați spre tavanul bisericii de lemn, îl amenință cu mânia lui Dumnezeu aici și dincolo de moarte. Dojana preotului îl șfichiuia ca un bici de foc. Numai ticăloșii sunt astfel loviți în fața lumii întregi. Dar el de ce e ticălos? Pentru că nu se lasă călcat în picioare, pentru că vrea să fie în rândul oamenilor? Îi ardeau obrajii și tot sufletul de rușine și de necaz... Așteptă un prilej, când isprăvi popa predica, ieși afară, se duse glonț acasă, se luă la harță cu tatăl său, pentru cine știe ce, și pe urmă porni, fierbând, spre Jidovița, unde intră de-a dreptul în cârciuma Zimălei. Bău toată ziua. Cel puțin dacă popa l-a făcut netrebnic în biserică, să fie cu adevărat netrebnic. Se plânse de necinstea ce-a îndurat-o tuturor țăranilor de prin împrejurimi care se adunau duminica în Jidovița, singurul sat ovreiesc din toată țara, așezat la o încrucișare de drumuri, având o fabrică de spirt și în fiecare casă câte o crâșmă. Mai spre seară, când rachiul îi amorți de tot simțirea, se lăudă că n-are să se lase până nu va lua pe Ana de nevastă, numai ca să-i arate el popii că, dacă-i la adicătelea, nu-i pasă lui de nimeni în lume. În cele din urmă se luă la harță cu un flăcău din Parva, care, fiind treaz, îl bătu măr. A doua zi, dezmeticindu-se din beție și din aiureala probozeniei, îi păru rău că și-a cheltuit bănișorii prin Jidovița și că s-a jeluit străinilor de ce i s-a întâmplat. Își zise că bine i-a făcut popa, pentru că într-adevăr e vinovat. Adică ce vrea dânsul? Să se însoare cu o fată care nu i-e dragă, oricât caută să se prefacă, numai pentru că are avere?... Își aminti de Florica. Ce bunătate de fată. Și frumoasă... Și cât a iubit-o până ce nu i-a trăsnit prin minte gândul să ia pe Ana!... Pe Florica i-ar da-o vădana lui Maxim Oprea cu amândouă mâinile, ar fi mulțumit, ar avea copii, s-ar trudi împreună și poate c-ar agonici mai mult decât luând-o pe cealaltă... Se puse pe muncă mai vârtos, ca și când s-ar fi hotărât să se însoare cu fata Todosiei. Seara era frânt de oboseală și totuși se simțea mai zdravăn ca până acuma, mai pornit să înfrunte viața. Gândurile însă îl frământau mereu. Își zicea din ce în ce mai des că, robotind oricât, nu va ajunge niciodată să aibă și el ceva. Vasăzică va trebui să fie veșnic slugă pe la alții, să muncească spre a îmbogăți pe alții? Toată istețimea lui nu plătește o ceapă degerată, dacă n-are și el pământ, mult, mult... Mâine-poimâine îl vor copleși poate copiii. Cu ce-i va hrăni și mai cu seamă ce le va lăsa după moarte? Nici barem cât va avea el, căci el tot rămânea cu trei locșoare, bune, rele, cum sunt... Și-l vor blestema copiii precum blestemă și el, în clipele de deznădejde, pe tatăl său, pentru că a irosit pământul ce l-a avut, și pe mamă-sa, pentru că nu i s-a împotrivit. Umbla pe uliță cu ochii în jos și parcă nu mai îndrăznea să se uite în fața oamenilor. Își închipuia că ar întâmpina numai priviri compătimitoare, care l-ar necăji, sau batjocoritoare, care l-ar înfuria. Zenobia, trăgând cu urechea pe ici și pe dincolo, ca toate femeile, auzea și-i spunea că lumea vorbește c-ar fi mai bine să se astâmpere cu Ana, care nu-i de nasul lui. Vorbele acestea îl mâniau și-l încăpățânau întâi, apoi îl moleșeau. Uneori se gândea că numai de la George pornesc zvonurile rele. Într-o seară a alergat ca un nebun să-l bată. Dacă-l întâlnea poate că-l omora. I-a rămas însă în inimă un fel de sfială față de feciorul lui Toma Bulbuc. Îl ocolea ca să nu dea ochii cu dânsul. I se părea că George are o bucurie ascunsă în privire, pentru că din pricina lui a fost umilit. Cu cât vorbele lui erau mai bune și mai blânde, cu atât îl ațâțau mai tare. Nu se mai ducea seara pe la Ana, cum obișnuia înainte de poznă. Când a aflat însă că în schimb George a început să dea târcoale fetei, l-a cuprins o mânie mare, a trântit și a suduit toată ziua, s-a certat cumplit cu Glanetașu și era cât pe-aci să-l snopească pentru că l-a făcut fără noroc, iar pe urmă a băut singur, tăcut și posomorât, o cupă de rachiu, la Avrum, pe prispă. Îi venea să turbeze gândindu-se că pământurile lui Vasile Baciu vor înmulți averea lui George, iar el va rămâne tot calic, mai rău chiar decât o slugă... Se întâlnea cu Ana uneori, dar nu-i vorbea. Îi dădea binețe ca oricine. Fata avea un surâs dureros pe buze... Poate că nici ea nu-l mai vrea! Poate că dragostea ei a fost numai o închipuire a lui? Mai ales că acum, de la o vreme încoace, Vasile Baciu prea îl îmbulzea cu prietenia, ceea ce putea însemna că nu-i mai pasă de dânsul... Apoi, într-o sâmbătă seara, a stat primprejurul cârciumii, cu flăcăii, până pe la miezul nopții. Era foarte vesel; singur nu-și dădea seama de ce. Cânta din frunză, iar ceilalți chiuiau și tropăiau. Dintre zecile de glasuri, Ion parcă auzea numai pe al lui George, aspru și răgușit, ca de cocoș bătrân. În întunericul cenușiu îl vedea ca ziua, burduhos, țopăind greoi, printre ceilalți... I se păru atât de caraghios, încât îl umfla râsul... Când s-au despărțit, l-a pândit unde se duce? George a trecut prin fața casei lui Baciu, s-a uitat puțin, a fluierat scurt ca și când ar fi întrebat ceva, apoi, neprimind răspuns, și-a urmat calea în mers legănat și leneș... Inima lui Ion zvâcni sălbatic de bucurie. Suspină ușurat și se hotărî să intre la Ana, să-i mulțumească și să-i ceară iertare. Totuși trecu pe dinaintea casei fără să se oprească. O luă pe Ulița din dos, grăbit, înfierbântat de bucurie, și intră încetișor în ograda văduvei lui Maxim. Doi câini ciobănești, cât niște viței, hămăiră de două ori, îl recunoscură și se gudurară la picioarele lui. Se apropie tiptil de fereastră, plecându-se ca să nu-l vadă cineva dinăuntru, și bătu cu degetul în geam de trei ori, ușor, ca o arătare. Pe urmă se așeză pe prispă și așteptă. Un câine veni lângă dânsul, îi linse mâinile noduroase, își culcă pe genunchii lui capul. Gândurile flăcăului erau atât de încâlcite că nici nu mai încerca să le limpezească. Numai bucuria îi tremura în inimă, mereu vie și stăpânitoare... Apoi, ușa tinzii se deschise fără zgomot. Florica ieși, în cămașă, liniștită, ca o nălucă blândă. — Tu ești, Ionică? șopti ea foarte domol, fără mirare în glas.<br>— Eu, eu, mormăi Ion. Fata se ghemui pe prispă. Răcoarea nopții îi cutremura carnea. Se lipi de flăcău, murmurând cald: — Presimțeam că ai să vii... Te-am așteptat... Lui Ion vorbele acestea i se păreau prefăcute. Cum a știut ea că are să vie, când nici el însuși n-a știut? Totuși se pomeni cuprinzându-i mijlocul și sărutându-i obrajii. Căldura trupului ei îl îmbăta. Simțea că începe să-i clocotească sângele, o strânse năvalnic în brațe și-i zise deodată, cu glas răgușit, ca și când o mână dușmană i s-ar fi încleștat în beregată: — Florico, ascultă, să știi că te iau de nevastă măcar de-ar fi orice!... Fata tresări de mulțumire. Lucirea ochilor ei străbătea întunericul nopții și se înfigea în sufletul lui. Îmbrățișând-o, Ion îi simțea sânii cum se striveau pe pieptul lui. Îi găsi buzele și i le crâmpoți în sărutări... Probozirea lui Ion în biserică a dezlănțuit un potop de mânie în casa Herdelea împotriva preotului. Chiar învățătorul, cât era el de împăciuitor, nu s-a sfiit să declare în mai multe rânduri, în familie: — Popă-i ăsta?... Ăsta-i porc, nu popă! Și încă porc de câine!...<br>— Pămătuful! a strigat dăscălița văzând pe fereastră cum trecea Belciug pe uliță, posac, cu niște fire de paie în barba încâlcită, plin de praf, murdar, asudat și dezmățat ca un vizitiu nesimțitor. Fetele au găsit porecla aceasta atât de minunată că, de-atunci încolo, de câte ori vorbeau de dânsul, numai ,,pămătuful" îi ziceau, prăpădindu-se firește de râs. Totuși Herdelea se ferea să nu ajungă indignarea lor până la urechile preotului. Râvna lui era să fie bine cu toată lumea, să nu jignească pe nimeni și astfel să se strecoare mai lesne prin viața aceasta plină de dureri. Soarta îi hărăzise atâtea necazuri că avea nevoie de bunăvoința tuturor... Se afla acum de vreo cincisprezece ani în Pripas, la școala statului. A ajuns aici printr-o favoare deosebită a inspectorului Cernatony, care îl iubea ca un frate. În Feldioara, unde fusese mai înainte învățător comunal, avusese o stupărie vestită în tot județul. Inspectorul, și mai ales nevasta și copiii lui erau mari iubitori de miere curată. Herdelea, simțind slăbiciunea aceasta a lui Cernatony, de câte ori se ducea prin Bistrița, niciodată nu uita să se înființeze la doamna inspectoare cu o lădiță de faguri ca zăpada. Drept mulțumire, Cernatony, când s-a ivit locul din Pripas, l-a întrebat prietenește: ,,Vrei să fii învățător de stat?" Herdelea nu mai avusese parte de o cinste atât de mare. Inspectorul, în fața căruia tremura toată dăscălimea, îi oferea o înaintare!... Cu toate acestea nu se putea hotărî să-i dea îndată un răspuns lămurit. Chestiunea era prea serioasă. La școala statului se cerea limba ungurească pe care el o rupea greu de tot. Nu-i vorbă, s-a mai îndreptat dânsul, făcând ,,suplici" și ,,lăcrămații" țăranilor din Feldioara — pricina unor buclucuri de tristă amintire cu notarul —, dar își dădea seama că ungureasca lui nu ajungea. Apoi a trece la stat însemna într-un fel o dezertare la vrăjmaș. Românul care trebuie să învețe pe copiii români să vorbească numai ungurește, nu mai e român, ci renegat sadea... În cumpăna cealaltă însă apăsau socoteli tot așa de însemnate. La comună leafa lui era pe sfert din cât îi oferea statul. Adevărat că el mai câștiga binișor din jalbele oamenilor, fiindcă lucra mai ieftin, mai repede și chiar mai bine ca notarul, dar veniturile acestea atârnau de un fir de păr; o intervenție energică din partea notarului putea să i le taie scurt și pentru totdeauna. Pe urmă, la comună, n-avea nici drepturi la pensie și nici înaintări în leafă, cum ar avea la stat, unde inspectorul îi mai făgăduia să-i socotească și anii ce-i servise până atunci, adică vreo șaptesprezece... S-a frământat și s-a gândit mult Herdelea, s-a sfătuit și s-a certat cu dăscălița, care-l zorea să se grăbească, să nu scape prilejul de a se mai scutura puțin de sărăcie. Când șovăirea îl rodea mai aprig, s-a pomenit cu o scrisoare de la inspectorul Cernatony. O păstrează și azi, ca un document de neprețuită valoare. Scrisoarea aceasta l-a decis. Iată ce-i scria inspectorul: ,,Iubite Herdelea, doresc să am răspunsul precis, în trei zile. Țin mult să te numesc pe dumneata la Pripas. Salutări cordiale. — Cernatony". În Pripas, la început, a dus-o parcă mai greu ca în Feldioara. Când s-a înființat aici școala statului, comuna s-a însărcinat să dea un local potrivit și o grădină pentru pomicultură. Cu vremea statul promitea să clădească o școală nouă, în care să aibă un apartament cumsecade învățătorul. Deocamdată însă Herdelea a fost nevoit să cheltuiască din buzunarul lui spre a se repara o casă țărănească în care să se poată adăposti mai omenește. După un an, țăranul, șiret, văzându-și bordeiul schimbat într-o căsuță arătoasă, a desfăcut contractul de închiriere și s-a mutat el într-însa. Învățătorul a trebuit să risipească alți bani, cu altă casă, unde a pățit la fel... Atunci, fiindcă statul nici nu se mai gândea la școala cea nouă, Herdelea a luat o hotărâre mare. Pentru grădina de pomicultură comuna oferise un loc de-al bi sericii, în marginea satului. Cu învoirea lui Belciug, învățătorul s-a apucat de și-a zidit o casă proprie pe locul bisericii. Pe atunci erau prieteni foarte buni. Preotul l-a asigurat că grădina va rămâne proprietatea lui Herdelea ca o donație din partea comunei și a bisericii pentru râvna lui întru luminarea copiilor din Pripas. Nici prin gând nu i-a trecut învățătorului să-i ceară vreun înscris. Vorba unui prieten e mai sfântă ca orice hârțoagă. Mai târziu i-a cerut, dar preotul a început să se codească. — Este vreme, frate Zaharie, îi zicea cu un zâmbet ciudat, în care Herdelea citea o amenințare ascunsă. Cu cât se răceau legăturile între dânșii, cu atât învățătorul simțea mai mult amenințarea. Și, parcă înadins, împotriva sforțărilor lui de-a ocoli o primejdie, neînțelegerile lor sporeau zi cu zi. Își mai vorbeau, căci Herdelea îi înghițea toate toanele, dar sufletele lor se depărtau mereu. Învățătorul se gândea cu groază, mai ales din pricina casei, la clipa când ruptura va veni totuși odată. Era sigur că atunci Belciug va face tot ce-i va sta în putință să-l scoată din casa lui, clădită din munca lui, singura avere agonisită în atâția ani de zbuciumări. Și aceasta tocmai acum când fetele au ajuns ca azi-mâine să le ajute Dumnezeu să se mărite și când toată zestrea și nădejdea lor era căsuța aceasta. Căci, fără nimica, oricât ar fi ele sărăcuțele de frumoase și de istețe, anevoie se va găsi cineva să le ia ,,în vremurile acestea materialiste" -cum zicea Laura cu multă dreptate. Primejdia o simțea bine toată familia și tocmai din pricina aceasta ura împotriva preotului creștea fără voia lor, din ce în ce mai puternică, ațâțată parcă de mâna soartei. Cu cât îi revoltau mai mult isprăvile lui Belciug, cu atât își aduceau mai des aminte de atârnarea lor de dânsul și cu atât aceasta îi înfuria mai avan pe toți. Atunci apoi dăscălița cu fetele tăbărau asupra învățătorului cu imputări și cu jelanii amare. Îndeosebi doamna Herdelea era mare meșteră în a zugrăvi nenorocirile ce s-ar abate asupra familiei dacă ,,pămătuful" i-ar pofti afară din casa ridicată cu bănișorii rupți de la gura copiilor, sau dacă într-o bună zi Herdelea ar închide ochii și i-ar lăsa pe drumuri, mai ales că toate nopțile tușește ca un buhai și a început să slăbească de s-a făcut ca un ogar... Și, cum prevestirile ei negre găseau răsunet în inimile fetelor, se înecau veșnic în lacrimi multe care pe învățător îl înduioșau, iar pe Titu îl enervau, fiindcă el mai totdeauna atunci avea inspirații poetice și se văita că nu poate ,,lucra" de atâta gălăgie fără rost... Tocmai în vremea aceasta, când frământările se înăspreau, a picat un pețitor în casa Herdelea. Era așteptat și totuși a stârnit o ceartă care mai-mai să se încheie cu scandal. Vara trecută, prin iulie, la băile din Sângeorz, cu prilejul unui bal săptămânal, unde se dusese întovărășită de Titu, Laura a cunoscut un student în teologie, pe George Pintea. Tânărul mai avea un an până să iasă preot și a îndrăgit pe Laura foarte mult. Prin șaptezeci și nouă de scrisori și cărți poștale ce i le-a trimis pe urmă, și-a dezvăluit încetul cu încetul pasiunea pe care i-a aprins-o frumusețea, blândețea, cultura aleasă și celelalte calități, descoperite de dânsul dintr-o singură ochire, dar așa de numeroase că i-a trebuit mai bine de un an de zile și atâta hârtie până să le înșire pe toate. După întâile scrisori, Laura a stat la îndoială: să-i răspundă ori să nu-i răspundă? Inima ei se întâmpla să fie tocmai liberă. Un elev de la liceul din Armadia, care-i făcuse curte vreo doi ani și începuse s-o intereseze, a plecat îndată ce și-a luat bacalaureatul, fără să-i mai scrie un rând, silind-o să-l smulgă din suflet, deși cu durere. Îndoielile i le-a risipit Titu cu o povață înțeleaptă: poate să-i scrie, dar cu multă băgare de seamă. Astfel a trimis Laura teologului George Pintea douăzeci de scrisori și douăzeci și trei de cărți poștale ilustrate, în care s-a dedat la puțin sentimentalism cochet, fără însă a-i făgădui, nici măcar prin o aluzie, iubirea ei. Căci Laura, deși abia de nouăsprezece ani, avea despre amor idei prea serioase și nu putea admite că, după o cunoștință de câteva ceasuri, ea să iubească aievea pe cineva, oricine ar fi. ,,Iubirea e un lucru gingaș — zicea ea melancolic — și se sfarmă dacă o atingi cu îndemnuri grăbite." De Pintea își aducea aminte mai ales că e cu vreo două degete mai scund ca dânsa, care avea oroare de bărbații mici. Apoi, în vreme ce teologul o bombarda cu scrisori, a făcut cunoștința unui tânăr înalt, sfios, delicat și frumos, student în medicină, Aurel Ungureanu. S-au văzut întâia oară la balul studenților, în Armadia; în vacanța Crăciunului a venit în Pripas de patru ori, în vacanța Paștilor de zece ori, iar acuma, în vacanța mare, aproape în fiecare zi. Din întâlnirile dese apoi s-a înfiripat o iubire cu atât mai prețioasă pentru Laura, cu cât Aurel se mulțumise numai să-i strângă mâna ceva mai puternic și să-i apese pe degetul mijlociu ceea ce, în limbajul îndrăgostiților, voia să zică ,,te iubesc din fundul inimii". Îndată ce iubirea pentru Aurel Ungureanu s-a limpezit în sufletul Laurei, scrisorile stăruitoare ale lui Pintea au început s-o plictisească. I se părea că îi pătează dragostea pe care dorea s-o păstreze neprihănită numai medicinistului. Spre a-i da o dovadă deosebită de sinceritate, i-a mărturisit la Paști că Pintea îi bate capul cu răvașele de iubire. Aurel cunoștea bine pe Pintea de prin liceu, s-a zăpăcit și a zis tulburat: — Pintea, mă rog, e un băiat tare cumsecade... tare... tare... Laura a înțeles cât trebuie să-l doară descoperirea aceasta și nici nu i-a mai pomenit de dânsul, iar când Aurel o întreba, răspundea cu o indiferență zdrobitoare, din care să poată citi că inima ei este numai a lui în vecii vecilor... Bătrânii însă nu cinsteau deloc sentimentele Laurei. Văzând scrisorile din ce în ce mai aprinse ale teologului, întâi se gândiră și apoi spuseră pe față că omul care scrie cum scrie Pintea trebuie să fie foarte bun. Li-era drag, fără să-l fi văzut vreodată, și simpatia lor pentru el creștea cu cât se înflăcăra pasiunea lui în scrisorile către Laura. — Bine ar fi de-ar fi ceva serios, ofta din ce în ce mai des dăscălița. — Ei, Doamne, unde-i norocul s-o ia un fecior așa de seamă! adăuga învățătorul cu un plescăit de limbă, semn de mare mulțumire. Pe Laura o revoltau gândurile bătrânilor, mai ales că veneau totdeauna după tânguiri îndelungate despre sărăcie, despre nesiguranța cu casa, despre greutățile vieții, fără număr, despre vremile materialiste... Când ajungeau la ,,vremile materialiste", fata se supăra mai rău, simțindu-se lovită cu propriile ei arme. Plângea, blestema, se închidea în salon și, mângâindu-se că suferă pentru Aurel, îl îndrăgea și mai mult. Ghighi, care adora pe soră-sa, rămânea să țină piept părinților, sleia toate argumentele împotriva teologului, până ce sfârșea și ea în lacrimi. Atunci Laura o chema să mai bocească puțin împreună, să-și bată joc de scrisorile lui Pintea și apoi să se răcorească vorbind despre Aurel... Scrisoarea a optzecea a lui Pintea însă, sosită la câteva zile după ce Belciug dojenise pe Ion în biserică, era adresată bătrânilor și cerea pentru totdeauna mâna drăgălașei lor Laura, cu adaosul că, în cazul unui răspuns favorabil, își va lua voie să vină în persoană spre a auzi cuvântul fericirii din gura ei și a lor. Senzația cea mare se afla totuși în post-scriptum, unde spunea: ,,Cred de prisos să vă amintesc că chestiunile materiale îmi sunt cu totul străine și indiferente. Prea Sfinția sa episcopul mi-a și desemnat o parohie bună în Sătmar, așa încât vom fi la adăpost de grijile vieții de toate zilele." Aceasta însemna, nici mai mult, nici mai puțin, că Pintea dorește să ia pe Laura fără zestre. — În sfârșit, te-a bătut norocul! strigă Herdelea fericit. Vestea asta merită o băutură. Ce zici, nevestică? — Să dea Dumnezeu să fie într-un ceas bun! lăcrimă dăscălița, mestecând mișcată în tocana ce se perpelea pe foc. Învățătorul scormoni îndată o sticlă, o clăti cu apă și plecă mândru la Avrum după rachiu, dar și pentru a-i împărtăși bucuria cea mare. Pe Laura scrisoarea a uimit-o atât de cumplit că, până ce a ieșit Herdelea, n-a putut scoate nici o vorbă. Când însă s-a dezmeticit, i s-a părut că vede deodată pe Aurel privind-o trist și cu imputare. Ochii i s-au umplut de lacrimi și a strigat îndurerată: — Nu mă mărit! Nici să nu vă gândiți că am să-mi leg viața de un... Ghighi, care aștepta doar să deschidă Laura focul, a sărit numaidecât să lămurească dăscăliței că măritișul acesta ar fi o nenorocire nemaipomenită, pentru că Laura urăște pe Pintea, pentru că Pintea e mai mic decât Laura... Doamna Herdelea se uită la ele mirată. Dar când a înțeles, a izbucnit ca o leoaică: — Apoi credeți voi că are să vă lase cineva să dați cu piciorul norocului?... Că vouă vă arde de nebunii și de blestemății, în loc să vă mai gândiți și la greutățile cu care ne zbatem... Mâine-poimâine e și nebuna cealaltă de măritat... D-apoi zestre de unde credeți să luați? — Ei, parcă toată lumea-i ca Pintea, să se uite numai la zestre! zise repede Ghighi. — Mă mir că nu vi-i rușine să mințiți cu atâta sfruntare... Apoi da, carul vostru e într-o roată, puteți umbla după cai verzi pe pereți... Vă închipuiți că oamenii de treabă se uită la sindrofiile și la luxurile voastre... Alta ar fi sărit cu amândouă mâinile, ticăloaso, și ar mulțumi lui Dumnezeu că i-a trimis acasă norocul! Tu umbli după mofturi și drăcii... Obraznico și nerușinato!... — Poți să mă ocărăști cât vrei, dar nu mă mărit! repetă Laura cu o liniște tristă de martiră, care pe maică-sa o înfuria și mai rău. În odaia de alături Titu, smulgându-și mereu părul pentru a stoarce din creieri o rimă, răcni deodată desperat: — Aveți să mă-nnebuniți cu atâtea țipete! Am ajuns să nu mai pot lucra nici ziua, nici noaptea... îmi zdrobiți viitorul cu gălăgia! Când se întoarse Herdelea de la Avrum, care-l felicitase și se însărcinase să vestească tuturor că domnișoara Laura se mărită, auzi din uliță cearta. — Uite ce fată ne-a dat Dumnezeu! Uite și bucură-te și mănânc-o friptă! îl întâmpină dăscălița. Dumneaei nu vrea să se mărite cu un biet popă, auzi? Domnișoarei îi trebuie doftori, baroni, poate chiar un împărat!... Laura nu spusese că nu-i trebuie popă, dar doamna Herdelea îi ghicise gândul. În sufletul ei fata își zisese de multe ori că între un doctor și un popă e o deosebire ca între cer și pământ, cerul fiind doctorul, iar popa fiind pământul. Părerea aceasta a avut-o înainte de a cunoaște pe Aurel, iar acuma devenise convingere. Cearta se înăspri așa de rău, că Titu fu nevoit să renunțe la munca poetică și să asculte discuția din ce în ce mai aprinsă. Bătrânii dovedeau fetelor că Aurel Ungureanu e o pușlama care-și pierde vremea făcând curte Laurei, fără să-i treacă măcar prin minte s-o ia de nevastă; și chiar de ar fi om de treabă și ar avea gânduri serioase, tot nu le-ar putea înfăptui decât peste vreo cinci ani, când va termina studiile, dacă le va termina, și încă și atunci va pretinde ceva zestre, iar de nu-i vor putea da nimic, îi va întoarce spatele repede-repede. Pintea însă e om chibzuit, cu cariera deschisă, fără pretenții, sincer și cinstit, dispus s-o ia chiar fără cămașă, fiindcă o iubește aievea. Dacă Laura se va codi și va scăpa ocazia norocoasă, va îmbătrâni fată mare ca și domnișoarele Bocu din Armadia, care au împlinit cincizeci de ani și tot mai așteaptă vreun nebun să le pețească, deși ele au la spate miișoare multe. De altfel Laura are vârsta cea mai frumoasă. Fata, după ce trece de douăzeci de ani, începe a se veșteji și a se urâți. Învățătura și frumusețea nu-ți folosesc nimic, dacă n-ai minte să prinzi norocul când îți pică... Laura, sprijinită viguros de Ghighi, descria în culorile cele mai negre pe Pintea, blestema minutul în care l-a cunoscut, plângea și iar declara c-ar trebui să fie smintită să-și îngroape tinerețile alături de o stârpitură de om pe care-l urăște tocmai fiindcă a avut obrăznicia s-o ceară în căsătorie. Se închina și se jura că mai bine moartea decât Pintea. De măritat mai are destulă vreme, căci azi fetele nu se mai mărită ca altădată, înainte de a fi deschis bine ochii în lume. Ea însă nu vrea să se mărite niciodată, are oroare de bărbați și nici pentru Aurel nu simte, la urma urmelor, decât o simpatie nevinovată și nici prin gând nu-i trece să fie vreodată soția lui... Titu, deși rugat în mai multe rânduri să-și spună părerea, tăcea ca un filozof. Pe la miezul nopții însă, văzând că dezbaterea nu s-ar mai isprăvi niciodată, interveni cu o amânare: — Destul acuma!... Haidem la culcare! V-ați certat destul, mai lăsați și pe mâine! Totuși sfada, ca o lumină ce moare, mai pâlpâi, când mai moale, când mai puternică, până când Herdelea, înfuriat deodată peste măsură, ridică pumnul la Ghighi, răcnind: — Marș, nerușinatelor!... Marș, netrebnicelor... Titu opri căderea pumnului, luă blând pe fete de spate și le petrecu în salon, unde era patul lor, mângâindu-le că dreptatea este de partea lor și că bătrânii nu pricep năzuințele idealiste. Pe urmă se întoarse și spuse grav părinților: — Aveți dreptate, ce mai calea-valea, și v-ați gândit foarte bine... Ei, dar ce vreți? Sunt tinere și fără minte... Parcă știu ele ce vorbesc?... Parcă știu ele ce-s greutățile vieții?... Vremea se posomorâse. Toamna bătea la ușă, stăruitor. Hotarul se pleșuvea mereu. Ici-colo, se mai înălțau clăițe de fân sau stoguri de paie, pe care însă țăranii se grăbeau să le care acasă. Plugurile spintecau, din ce în ce mai dese, ogoarele istovite. Petele arate, negre și lucioase, păreau niște răni deschise pe un trup îmbătrânit. Cu cât trecea vremea, cu atât neliniștea sporea în sufletul lui Ion. Muncea ca și când și-ar fi pus în gând să se îmbogățească într-o clipă, să scape de orice grijă și mai ales de orice râvnă. Se înfuria însă că rodul muncii lui de-abia se vedea. După o roboteală de o vară întreagă pe la alții, rămânând chiar în urmă cu pământurile lui, s-a ales cu vreo sută de zloți. Urmând așa nu va face nici un pas înainte. Zvârcolirile acestea îi aduceau totdeauna aminte pe Ana și pe Vasile Baciu, și-l întărâtau. Se simțea înfrânt și neputincios, iar simțământul acesta îi aprindea sângele și-i umplea creierii de planuri și hotărâri care de care mai năzdrăvane. Totuși nu mai îndrăznea să se apropie de casa lui Vasile Baciu și nici să schimbe vreo vorbă cu Ana. În schimb se ducea mai în fiecare seară pe la Florica. Ochii ei albaștri îi mulcomeau zbuciumarea. Râdea însă când își amintea de făgăduința lui că o va lua de nevastă. Cum s-o ia dacă toată zestrea ei e un purcel jigărit și câteva bulendre vechi? Dragostea nu ajunge în viață... Dragostea e numai adaosul. Altceva trebuie să fie temelia. Și îndată ce zicea așa, se pomenea cu gândurile după Ana... În curând Zenobia află că Florica, împreună cu maică-sa, au umplut satul că Ion a cerut-o de nevastă. Dacă ar fi lovit-o cineva cu parul în cap, tot parcă nu s-ar fi supărat atât de rău. Veni acasă galbenă și se răsti la Ion din poartă: — Tot la sărăcie tragi, dragul mamii, tot? Altă mireasă, afară de Florica vădanei lui Maxim, n-ai găsit câtu-i satul de mare?... Da ce mă mai mir, dragul mamii, ce mă mai mir?! Flăcăul înțelese îndată și se înfurie, dar nu de cele ce răspândea Florica, ci de mânia Zenobiei: — Nu-s eu destul de cătrănit, mă mai amărăști și dumneata? Zenobia însă nu-l slăbi până ce peste câteva clipe Ion, scos din fire, se repezi la ea s-o lovească. Glanetașu sări în ajutorul femeii, ostoindu-l: — Ionică, taci mulcom, las-o! Ion se opri, dar apoi, în vreme ce Zenobia ieși în uliță să se vaite și să afurisească, începu să se sfădească cu tatăl său: — De ce mi-ai mâncat și mi-ai băut pământurile, hodorogule? Glanetașu, cu niște ochi foarte triști, răspunse jalnic:<br>— Acu ce să-ți mai fac, omule, și ce să-ți dau, dacă n-am? Sufletul din oase să ți-l dau?... Iacă, ți-l dau!... Auzindu-l, Ion răcni și mai proclet:<br>— Mai bine să nu mă fi făcut, decât să fiu batjocura oamenilor!... În ziua aceea, spre seară, flăcăul întâlni pe Ana, pe drumul cel vechi dinspre Jidovița. Primprejur nici țipenie de om. El a oprit-o și a luat-o de mână, iar ea a început îndată să plângă cu hohote și să-i impute că a părăsit-o. Ion vru s-o liniștească, dar nu-i putu spune decât: — Lasă, Anuță, fii liniștită, că noi tot împreună... împreună... împreună... Mai stătură un minut, tăcuți, și se despărțiră. Pe când însă fata se depărta cu aceeași deznădejde în suflet, Ion simțea o înviorare mare. Lacrimile Anei i-au încolțit în inimă o încredere nouă. Își urmă calea mai sprinten și atât de mulțumit că-i venea mereu să râdă și-și zicea: — De-acuma nu-mi pasă de nimic! Încă nu știa ce va face, dar încrederea îi creștea întruna, schimbându-i parcă toată ființa. Din clipa aceea se simți alt om, mai puternic, mai îndrăzneț, gata să înfrunte toată lumea. Era vesel, glumea tam-nisam, râdea, încât Zenobia, speriată că l-a fermecat cineva, era cât pe-aici să-i descânte de întors. De-a doua seară se pregăti să meargă la Ana. Auzi însă că după atâtea săptămâni de când dânsul nici nu se mai uită la fată, George a început să se apropie iar de Vasile Baciu. Ion se hotărî să mai aștepte. Încrederea în sine îi dădea puterea să pândească liniștit. În câteva seri văzu într-adevăr pe George intrând în casă. Dar lampa rămânea aprinsă, ceea ce însemna că mai mult cu Baciu sta de vorbă decât cu fata... Aceasta îi sporea nădejdea. Nu mai era grăbit deloc... Cât va aștepta el, va aștepta și Ana... Trecea deseori, parcă înadins, pe lângă pământurile lui Vasile Baciu. Le cântărea din ochi, se uita dacă sunt bine lucrate și se supăra când vedea că nu sunt toate cum trebuie. Se simțea stăpânul lor și-și făcea planurile cum va ara fâneața cutare, iar cutare porumbiște cum va semăna-o cu trifoi... Într-o dimineață mohorâtă ieși cu plugul să-și ogorească și el o porumbiște pe care la primăvară socotea s-o semene cu grâu. Vremea de ogorât era cam târzie. Dar el, având o singură vacă, trebuia totdeauna să aștepte până isprăvesc alții, ca să mai poată împrumuta o vită să-și muncească pământul. Porumbiștea era îngustă, tot o rămășiță dintr-o tablă mai mărișoară, din care Glanetașu vânduse odinioară jumătate lui Dumitru Moarcăș, de unde apoi a încăput în seama lui Simion Lungu. De altfel și acuma cele două delnițe erau despărțite numai printr-o brazdă mai adâncă și mai lată. Ion opri vitele cu plugul, pregătindu-se de muncă. Ochii lui însă rătăceau mereu pe partea lui Simion Lungu, care odinioară a fost a lor. De jur împrejur câmpul era pustiu. — Măcar o brazdă să-mi iau înapoi din pământul meu! se gândi deodată flăcăul, cu obrajii aprinși de o poftă nestăpânită. Apoi repede înfipse plugul dincolo de hat, în peticul vecinului, și porni să curme o nouă despărțitură. Lutul gălbui scârțâia, se răsturna lucios, în bulgări aspri. Ion strângea dârz coarnele plugului, apăsa fierul adânc în trupul pământului și, cu pălăria pe ceafă și cu fruntea umedă de sudoare și de înfrigurare, îndemna blând și stăruitor vacile care trăgeau din răsputeri, încovoindu-și spinarea. După ce croi un hat nou și sfârși de arat câteva brazde din delnița lui Simion, astupând hotarul cel vechi, flăcăul respiră adânc și ușurat. De acuma nu mai trebuia să se teamă. Inima îi tremura de bucurie că și-a mărit averea. Trei-patru brazde nu e mult, nici nu se bagă de seamă. Pe la prânzișor dădu drumul vitelor să mai pască ce-or găsi pe ogoarele dimprejur, iar el se așeză să îmbuce din merindea ce și-o adusese, în tihnă, mulțumit și cu gândul numai la brazdele noi... Când să isprăvească mâncarea, văzu pe Simion Lungu venind și dânsul ca să-și ogorească locul. Ion tresări. — Are să bage de seamă, își zise cu un zâmbet neliniștit. Într-adevăr, Simion văzu că delnița i s-a îngustat și îndată începu să înjure, deocamdată însă fără a se uita încoace, ca și când n-ar fi luat în seamă pe Ion. Flăcăul de asemenea se făcu că nu-l aude și strângea cu mare grijă firimiturile de pâine în pânzătură, scuturându-le și privindu-le îndelung parcă cine știe ce adâncit ar fi în gânduri. Numai când simți că Simion vine spre dânsul cu biciul în mână, răcnind și suduindu-l de-a drep tul, numai atunci înfășură repede rămășițele de mâncare, le vârî în traistă și se sculă în picioare. Harța se încinse iute. Ion se jura pe toți sfinții că a brăzdat hatul numai pentru că nu se mai cunoaște bine, dar că l-a tras în același loc. Simion, ocărându-l, îl duse între delnițe, îi arătă că a intrat înadins cu plugul în pământul lui, îl sili să măsoare cu pasul, împreună, lățimea locurilor și, din două în două vorbe, îi striga: — Jumătate delnița mi-ai furat-o, tâlharule! Ion, văzând că nu-l răzbește cu vorba, începu să înjure și apoi, ca să rămână deasupra, se năpusti la Simion cu pumnii. Se bătură ca orbeții vreo jumătate de ceas, sfâșiindu-și cămășile și zgâriindu-și obrajii. Fiindcă nu era nimeni să-i despartă, numai osteneala îi mulcomi. Pe urmă se apucară amândoi de lucru, înjurându-se întruna, toată ziua. Simion Lungu se jură pe copiii lui că-l va trage în judecată și nu se va lăsa până ce nu-l va vedea în temniță, chiar de-ar ști că-și cheltuiește și opincile, ca să-l învețe să mai intre altă dată în locurile oamenilor de treabă. Ion însă scuipă cu dispreț, strigând că lui nici de Dumnezeu din cer nu-i pasă... În fiecare seară familia Herdelea dezbătea acuma în toate amănuntele scrisoarea a optzecea. Învățătorul voia să răspundă lui Pintea numaidecât, fata însă stăruia s-o lase în pace măcar până luni, căci duminică îi vin prietenele din Armadia și nu vrea să fie supărată. Dar până luni mai sunt atâtea zile — nu se poate întârzia răspunsul într-o chestie așa de mare. Ș-apoi ce au a face prietenele ei cu răspunsul lui Pintea? Dimpotrivă, ar trebui să fie mândră că are un pețitor de seamă și în curând se va mărita... Aceasta exaspera pe Laura atât de rău, încât amenința că, dacă vor sufla o singură vorbă fetelor despre obrăznicia lui Pintea, ea imediat se va arunca într-o fântână... Amenințarea ei însă revolta peste fire pe doamna Herdelea, care o ocăra pe urmă două ceasuri, fără întrerupere, doamna Herdelea fiind neîntrecută în născocirea și înlănțuirea celor mai variate dojeniri materne... Totuși Laura rămase biruitoare. După atâtea lupte frământate în lacrimi, duminica mult așteptată sosi, duminica de care își atârnase soarta... Fetele făcuseră pregătiri uriașe. Toată sâmbăta au muncit: trei feluri de prăjituri, apoi cozonaci, apoi au fiert laptele ca să fie mai gros până mâine și să aibă spumă mai multă, apoi au scuturat casa și au schimbat aranjamentul mobilei în salonuldormitor... Seara Laura a călcat rochia ei și pe a Ghighiței, vărsând în același timp lacrimi îmbelșugate, căci bătrânii nici măcar acuma n-au lăsat-o în pace cu Pintea. Duminică dimineața însă au avut o bucurie. Ploaia, care le speriase toată săptămâna, încetase peste noapte. Un vânt aspru zbicise frumos șoseaua, iar spre amiazi soarele tomnatic scoase capul dintre nouri împrăștiind căldură și voioșie. Până după-prânz Laura și Ghighi fierbeau de emoție. Mereu așezau câte ceva, ba în salon, ba în celelalte două odăi, și Laura întreba din când în când, îngrijorată, pe Ghighi: — Ce crezi tu, micuțo dragă, o să vie?<br>— Am o presimțire sigură că vine, răspundea Ghighi foarte serioasă. Laura o săruta cu mulțumire, căci era vorba de Aurel. Sindrofiile se țineau în fiecare duminică, pe rând, la câte una din fetele ,,inteligenței" satelor dimprejur, bune prietene, care alcătuiau un cerc deosebit și pentru care întâlnirile acestea, împreună cu balul din octombrie și serata dansantă din februarie, organizate de profesorii și elevii liceului din Armadia, erau distracțiile cele mai înalte. De obicei nu erau poftiți cavaleri. Totuși gazda avea îngăduința tacită de a chema pe tânărul care-i făcea curte mai stăruitor, pricinuind astfel o surpriză plăcută tuturor. Laura spuse lui Aurel încă de duminica trecută că sindrofia viitoare va fi la ea și că-l așteaptă, iar el îi făgăduise că va veni negreșit; deoarece însă de atunci nu l-a mai văzut din pri cina ploilor, era îngrijorată c-o fi uitat și nu va veni, ceea ce ar putea stârni printre fete vorbe felurite și neplăcute... Pe la trei după prânz, Laura și Ghighi se așezară în cerdac în așteptarea musafirilor. Mai ales Laura tremura de grijă din pricina lui Aurel. Ar fi dorit din suflet să sosească el înaintea fetelor ca să poată vorbi mai în tihnă câteva clipe. Simțea nevoia să-i comunice obrăznicia lui Pintea și să-i ceară o povață. Răspunsul lui îi va pecetlui soarta. Un cuvânt al lui îi va da puterea să reziste tuturor ispitelor... Peste vreun ceas fetele din Armadia se iviră la cotitura de lângă Râpile Dracului. Veneau pe jos, ca întotdeauna, râzând și tândălind. Laura și Ghighi le ieșiră înainte, se îmbrățișară furtunos, parcă nu s-ar fi văzut de ani de zile, se luară de braț și sosiră ciripind în curte. Herdelea, care citea între pomi o gazetă veche, se coborî galant și le primi cu glume bătrânești, încât toate izbucniră în râsete zgomotoase. În pridvor dăscălița boscorodea rugăciuni dintr-o carte ruptă și soioasă, rămasă din vremurile ei de glorie. Toate fetele îi sărutară mâna, iar ea le sărută pe obraz, dar fără să se scoale, fără să zâmbească și fără să răspundă întrebărilor obișnuite. Doamna Herdelea nu vedea cu ochi buni sindrofiile, întâi pentru că în tinerețea ei n-a pomenit asemenea lucruri neserioase, și apoi pentru că se cheltuiau bani scumpi pe mofturi nefolositoare. În salon fetele defilară în fața oglinzii dintre ferestre, potrivindu-și care o buclă răzvrătită, care o sprânceană pe care anina un fir de pudră, care o panglicuță la rochie. Erau cam obosite de drum, dar gura nu le stătea o clipă. Vorbeau toate în același timp, fredonau, râdeau... Când se mai potoliră, Ghighi dispăru să vadă de cafeaua cu lapte și de prăjituri, după cum se înțelesese mai dinainte cu Laura. Pe sofaua din colț, locul de onoare în casă, ședea Elvira, fiica doctorului Filipoiu din Armadia, care era privită între toate drept cea mai de frunte și cu care Laura era cea mai intimă. — Dar poetul nostru? întrebă Elvira cu o ușoară tremurare în voce, căci iubea în taină pe Titu și suferea fiindcă Titu n-o lua în seamă și făcea curte Lucreției Dragu. — Nu-i acasă, Elvirică dragă, răspunse Laura cu o părere de rău din care se vedea că ea îi cunoaște și-i împărtășește suferința. Știi, el lucrează foarte neregulat, iar când îi vine inspirația are nevoie de liniște absolută, altfel e nenorocit. Așa a plecat și acuma pe drumul cel vechi, spunându-ne că a prins o idee minunată pe care trebuie neapărat s-o scrie... Dacă veneați pe-acolo, poate că-l întâlneați... — Ce rău îmi pare că n-am venit pe drumul cel vechi! oftă Elvira melancolică... Am fi văzut pe poetul nostru lucrând! — Ei, vedeți? Nu v-am spus eu că-i mai frumos pe-acolo? îi impută Margareta Bobescu, fata unui funcționar de la Banca Aurora, o brună înaltă, mlădioasă, drăguță, cu sprâncenele înnegrite, foarte pudrată și cu buzele vopsite roșu-foc. Pentru că se sulimenea și umbla cu rochii de mătase, toată Armadia zicea că-i lipsește o doagă. Fetele profesorului de limba română Spătaru erau mai urâțele, dar foarte bune și simpatice. Elena, mai în vârstă, dar micuță ca un copil, foarte blondă și cu părul buclat, se tânguia și se rușina veșnic că e o stârpitură. Sora sa mai tânără, Alexandrina, era însă înăltuță, cu buzele cărnoase și nasul gros, cu mișcări băiețești și vestită de mâncăcioasă. Când intră Ghighi cu tava încărcată, Alexandrina se repezi ca un tigru și înghiți o prăjitură, mormăind apoi cu gura plină: — Sunt lată de foame!<br>— Drina, nu ți-e rușine? o dojeni Elena căreia îi plăcea să treacă drept cea mai serioasă dintre toate prietenele. — Las-o, Lenica, te rog din suflet! interveni Laura. Mai ia, Alexandrina, dacă vrei să-mi faci plăcere!... Că doar pentru voi le-am făcut! În curând toate se pomeniră cu ceștile în mână, sorbind cu poftă din cafeaua cu lapte și îmbucând din prăjiturile gustoase. Ciripirile însă nu încetau o clipă, fiecare căutând îndeosebi să povestească ceva spiritual ca să facă pe celelalte să râdă. Numai Silvia Varga tăcea parcă i-ar fi fost scumpă vorba. Dar ea așa era totdeauna, cam mândră, fiindcă toată lumea știa că are zestre mare... Cu o repeziciune uimitoare convorbirea aluneca de la un subiect la altul. În câteva minute trecură în revistă tot ce s-a întâmplat mai de seamă în Armadia de la ultima lor întâlnire până azi. Bârfiră pe fetele și tinerii care nu erau din cercul lor, stăruind mai mult asupra Lucreției Dragu, căreia îi imputau că e prea cochetă și că a început să îmbătrânească și să se ofilească; numai în privința vârstei ei s-au încins controverse mai îndelungate, Elvira susținând că trebuie să aibă vreo treizeci de ani, iar Silvia Varga, care era în legături mai puțin încordate cu ea, declarând că n-are mai mult de douăzeci și doi. Laura întindea înadins discuția despre Lucreția, spre a face pe placul Elvirei... Toată vremea însă Laura ardea de nerăbdare. Aurel nu mai venea. Ce-o fi pățit? S-o fi supărat poate? Fel de fel de întrebări o chinuiau. Își găsea sieși vini închipuite cu care l-o fi mâhnit, apoi iar îl mustra în gând pe el pentru că nu se ține de cuvânt... Trimise pe Ghighi de câteva ori în curte, să vadă dacă nu se apropie, dar într-ascuns, să nu bage de seamă invitatele. Se cutremura când soră-sa, întorcându-se îi făcea un mic ,,nu" din cap. În cele din urmă fetele i-au simțit neliniștea și Elvira, în temeiul intimității lor, a întrebat-o chiar, în taină: — N-ai invitat pe Aurel?<br>— Ba da... Îl așteptam, dar nu mai știu... Oh! șopti Laura cu ochii înlăcrimați, și Elvira îi răspunse cu o privire plină de mângâiere și compătimire. Mai târziu Laura începu să iasă ea însăși în cerdac, să se uite cu inima strânsă spre Jidovița, de unde trebuia să sosească Aurel. Dăscălița, din ce în ce mai ursuză, mereu o cicălea că ,,nu mai pleacă nebunele astea?" În sfârșit fetele se porniră să vorbească despre literatură, ceea ce însemna că au sleit toate subiectele mai de seamă. Ghighi, care știa pe dinafară toate poeziile lui Eminescu și pe ale lui Coșbuc, se oferi să declame fiecăreia câte o strofă care i se potrivește mai bine. În vreme ce Ghighi stârnea veselia tuturor, Laura ieși iar în pridvor. Simțea cum o năpădesc lacrimile și trebui să facă o sforțare grea să se stăpânească. Își rezemă brațul de un stâlp al cerdacului și-și culcă pe braț capul tulburat de gânduri dureroase. Stând așa pierdută, auzi deodată un glas timid, puțin cântat, care-i străpunse inima. Își aruncă ochii în ogradă. Se înfioră de emoție. Pe o bancă, sub pomi, alături de Herdelea, ședea Aurel. Într-o clipire fata fu lângă ei. — Erai aici și nici nu ne-ai dat de știre, domnule Ungureanu! îi zise întinzându-i mâna cu o imputare cochetă. Toate fetele te așteptau... Nu ești deloc drăguț și sunt supărată pe dumneata... Aurel se sculă zăpăcit de sfială, roșindu-se și bâlbâind:<br>— Am stat puțin de vorbă cu domnul învățător. Laura avu o tresărire. Ce-ar fi, dacă tatăl ei i-ar fi spus ceva de Pintea? Se uită cercetătoare la Herdelea care zâmbea șiret, la Aurel care se muta de pe un picior pe altul, mereu mai încurcat, cu un surâs silit și caraghios... ,,I-a spus!" își zise ea încruntându-se o clipă la Herdelea. Dar apoi își adăugă: ,,Nu-mi mai pasă! Bine c-a venit! Am să-i explic eu!" Și înfășură pe Aurel într-o privire caldă, drăgăstoasă, chemându-l: — Acuma vino, nu mai întârzia! Ești așteptat!... Aurel Ungureanu era un tânăr de vreo douăzeci și trei de ani, băiatul unui țăran înstărit din Teaca, cu fața osoasă, cu părul negru foarte aspru, cu niște mâini mari și palme veșnic umede, cu mișcări stângace parcă s-ar teme să nu facă vreo gafă, căutând să se arate bine crescut, îmbrăcat bine, dar hainele stând pe el parcă ar fi de căpătat. Își petrecea toate vacanțele prin Armadia, unde mamele ambițioase încercau să-l arvunească pe seama fetelor lor pentru când va ieși doctor... Toată sindrofia îl primi cu însuflețire, iar Ghighi îi aduse îndată cafeaua cu lapte ce i-o păstrase, având grijă să-i pună smântână de două degete, deoarece Laura observase că-i place mult. De altfel studentul venea cu o veste mare: data ,,balului din octombrie" a fost amânată pentru mijlocul lui noiembrie, din pricină că lăutarii erau angajați până atuncea în alte părți. — Chiar azi am trimis invitațiile cu poșta... Toată ziua am scris adrese, de aceea am și întârziat... Mă gândisem să aduc chiar eu invitația dumneavoastră — adăuga către Laura —, dar pe urmă mi-am zis că-i mai potrivit să vie prin poștă... mai oficial... — Mai bine făceai dacă o aduceai... Cel puțin am fi văzut programul!... Aurel, ca ,,aranjor", le destăinui toate amănuntele programului pe care fetele le găsiră minunate. Ca să fie drăguț, medicinistul profită de ocazie și le ceru să-i rezerve fiecare câte o tură de vals, cel mai puțin. Propunerea produse mare emoție. Elvira hotărî: — Eu zic așa: întâia tură să ți-o dea Laura... Tu vrei, Laura dragă?<br>— Dacă credeți voi? se roși Laura bucuroasă.<br>— De asemenea și cadrilul al doilea... Când auzi de cadrilul al doilea, adică al îndrăgostiților, Laura se îmbătă de fericire și răspunse doar cu o înclinare din cap plecăciunii studentului... Elvira împărți tuturor cu dreptate câte o tură, iar fetele, în semn de mulțumire, îi opriră ei cadrilul întâi, cu condiția să aibă vizavi pe Laura... — Acum e vremea să plecăm, căci se înserează! curmă Elena planurile ce se înșirau nesfârșite asupra toaletelor, dansurilor, cavalerilor... Se urniră deodată cu toții. Laura le mai zise să nu se grăbească, dar numai cu jumătate gura. Nădejdea ei era drumul cel vechi, unde va putea rămâne în patru ochi cu Aurel. — Să nu mergeți departe că acuși se întunecă! strigă Herdelea după Laura și Ghighi care porniseră să-și întovărășească prietenele. O luară pe drumul cel vechi, care e mai cu cotituri binevenite pentru perechile îndrăgostite, dornice de singurătate. Laura rămase mai în urmă cu Aurel, iar celelalte, ghicindu-i dorința, căutau să se depărteze cât mai mult. Mergeau alături, cu pași leneși, vorbind de lucruri indiferente, în care doar câte o vorbă fricoasă amesteca ceva din simțirile lor. Studentul își imputa că, după o curte sârguincioasă de aproape un an, n-a fost în stare măcar s-o sărute o dată. Sfiala aceasta îl scădea în ochii săi proprii, zicându-și că numai nerozii pot să fie atât de lipsiți de mândrie bărbătească. Laura, mai ales de când cu scrisoarea ultimă a lui Pintea, avea nevoie de o dovadă a iubirii lui, care să-i umple inima și să-i limpezească așteptările... Cu toate acestea n-aveau curajul să-și deschidă sufletele. Aurel îi explica deosebirea dintre grâul de toamnă și cel de primăvară și ea îl asculta strălucitoare de mulțumire. Celelalte fete le-o luaseră înainte cu vreo sută de pași, gălăgioase, vesele de răsunau câmpurile. Apoi veni o cotitură bruscă și mai lungă, care le acoperi. ,,Acu-i acu!" se îmbărbăta Aurel frecându-și mâinile. — Iată-ne singuri... singuri! murmură Laura oprindu-se parcă fără să vrea. Uite ce splendid e apusul soarelui! Cum vopsește nourii, ca într-o baie de sânge... — Da... minunat... e... e... bâlbâi tânărul apropiindu-se de ea. Se uitară un răstimp la soarele roșu din care nu se mai vedea decât o geană furioasă. Priveau cu atâta încredere ca și când de lumina aceasta ar atârna toată fericirea. Laura, copleșită de emoție, își lăsă capul pe umărul lui, cu buzele umede întredeschise într-o așteptare dureroasă, cu pieptul frământat. Și Aurel, tulburat deodată, atinse cu buzele obrazul ei îmbujorat, repede, aproape speriat. Se despărțiră însă îndată, parcă apropierea i-ar fi îngrozit pe amândoi. Se opriră o clipă rușinați și apoi porniră iar înainte, tăcuți, mai nemângâiați și mai nedumeriți. La cotitura drumului dădură peste Titu, înconjurat de toate fetele, necăjit, strigând întruna: — Lăsați-mă în pace, vă rog!... Vă rog!... Am de lucru... N-am vreme de prostii!... Ceata își urmă calea, lăsând pe Titu în marginea șanțului, așezat pe o lespede de piatră, cu ochii când spre cer, când spre Pădurea Domnească din față. Fetele întorceau mereu capul să vadă cum face Titu poeziile. Acuma Aurel întindea pașii ca și când i-ar fi fost rușine să mai rămână în urmă. Aceeași sfială se încuibase și în sufletul Laurei, care însă se îngrozea la gândul că vor ajunge la Jidovița, se vor despărți și ea va fi nevoită să se întoarcă acasă tot atât de îndoită... Sărutarea, în loc să le împrumute îndrăzneală, coborâse un zid de neînțelegere între dânșii. În apropiere de Jidovița, ca din senin, Laura îi zise:<br>— Știi că Pintea mi-a cerut mâna?<br>— Mi-a spus domnul Herdelea, răspunse studentul încet.<br>— Oh! Ai știut și totuși ai tăcut toată vremea, făcu Laura spăimântată de ceva ce-i zguduia inima din temelii. Dar Aurel urmă, mai încet și mai șovăitor:<br>— Pintea e un băiat foarte bun, foarte... foarte... Voia să mai adauge cine știe ce, întâlnind însă ochii fetei se încurcă și murmură de câteva ori ,,foarte... foarte..." Laura auzise prea bine, înțelesese aprobarea lui: și totuși nu putea crede. Se uita la el căutând măcar în ochii lui, în înfățișarea lui, ceea ce așteptase ea. Împrejurul ei simțea cum se îngroașă înșelăciunea din ce în ce mai limpede. Și apoi deodată tot sufletul i se cutremură parcă i s-ar fi rupt rădăcinile... Mergea tăcută, împovărată de gânduri amarnice, fără să mai simtă pământul sub picioare. Apoi se opri și, cu glas tremurat, îi zise pentru ultima oară: — Vasăzică crezi că...? Tânărul plecă ochii în pământ, rușinat, și răspunse ca un vinovat: — Cred că... Titu plecase de-acasă, numai pentru a nu se întâlni cu ,,gâștele" care-l plictiseau cumplit fiindcă toate îl iubeau mai mult sau mai puțin și-i cereau poezii. Mințise că i-a venit o idee. Se hotărâse numai să se ducă în Armadia, să mai vadă puțin pe Lucreția și să ofteze alături de ea. Își zicea deseori că iubirea aceasta îl înalță și-i dă noi avânturi. Gândindu-se însă la Lucreția, s-a pomenit într-adevăr cu o inspirație și s-a oprit s-o toarne într-o formă poetică și apoi s-o ducă plocon neprețuit alesei inimii lui. S-a muncit vreo două ceasuri, în zadar. Ideea se zvârcolea în sufletul lui, dar nu izbutea să se înfăptuiască pe hârtie. De zece ori i s-a părut c-a prins-o și mereu se împrăștia când se cobora în vârful creionului... Sosirea gâștelor apoi i-a spulberat din creieri tot ce începuse să se cristalizeze, așa că trebui să-și înceteze curând sforțările. Porni spre Jidovița agale, mohorât, cu gândul să-și aducă surorile acasă, dacă s-ar întâmpla să nu le însoțească Aurel, cum obișnuia. Deodată, între niște tufe de alun, aproape de drum, zări o siluetă albă. Necazul i se stinse ca prin farmec. Trebuie să fie doamna Lang, își zise dânsul, căci numai ei îi place să iasă din sat, în după amiezile frumoase, ca să citească ceasuri întregi romane senzaționale ungurești, trântită pe un pardesiu vechi de-al soțului ei. — O, dac-ar fi ea, în amurgul acesta blând, în singurătatea aceasta amețitoare! declamă dânsul patetic, aprinzându-și închipuirea și grăbindu-și mersul. Ceea ce îl împiedicase totdeauna să-i facă o declarație categorică a fost o lipsă de ocazii, îngrozitoare. De șapte luni, de când o cunoștea, nu i-a putut vorbi între patru ochi decât tocmai de două ori, și încă și atunci numai la repezeală, fără să aibă vreme să-și deschidă inima. Niciodată n-a nimerit-o acasă singură, niciodată n-a avut norocul s-o însoțească singură măcar până în Armadia, niciodată n-a găsit-o singură, deși ea îi spunea că are obiceiul să hoinărească pe câmp, cu câte o carte în mână — ceea ce era chiar adevărat, căci surorile lui o întâlniseră de mai multe ori. Ghinionul acesta îl înfuria cu deosebire de când notarul Stoessel îi destăinuise că doamna Lang spune tuturor că ,,Titu e un tânăr foarte simpatic și bine crescut". Apropiindu-se și văzând că era într-adevăr ea, Titu se repezi cu fața strălucitoare de bucurie. — Te căutam, îi zise domol, strângându-i lung mâna.<br>— Te așteptam, răspunse ea privindu-l galeș. Roza Lang era o femeie nostimă, cu obrajii de păpușă, cu născiorul obraznic, cu niște ochi visători și leneși, cu forme mlădioase și plinuțe, asemenea unei fete de douăzeci de ani. Se credea ființa cea mai nefericită din lume alături de Lang pe care-l disprețuia, fiindcă era ovreu și bețiv. Resemnată, ca o eroină din romanele ce le citea cu pasiune, trăia fără nici o țintă lămurită, mângâindu-se doar cu gândul că și-a greșit de la început viața, când s-a măritat cu un bărbat nedemn de ea. Dorea însă o iubire mare prin care să se răzbune de toate decepțiile; și deoarece nu-i ieșise în cale nici una mare, se mulțumea chiar cu iubiri mai mărunte și mai variate. Acuma se gândea deseori la Titu. Stângăciile lui i se păreau poetice și o transportau în vremea dinainte de a cunoaște pe Lang. Îi era drag văzându-l cum o soarbe din ochi, simțind cum îi tremură buzele când îi sărută mâna... Se priviră un răstimp, ea stând întinsă pe o rână, rezemată într-un cot, cu cartea deschisă dinainte, el în picioare, cu pălăria în mână, tulburat, cu patima pânditoare în ochi. Cele din urmă raze ale zilei mângâiau obrajii femeii, îmbujorând-o. — Nu-ți place să stai lângă mine, colea? îi zise Roza, arătându-i un colț din haina pe care se tolănea. Titu se așeză repede, zăpăcit de emoție, murmurând:<br>— Nici nu-ți închipuiești cât mă faci de fericit!...<br>— O, o, nu cumva ți-ai pus în gând să mă ucizi cu o mărturisire? zâmbi ea de-abia mișcându-și buzele pline, foarte roșii, dintre care albeau dinții mici și lucioși. Tânărul rămase cu privirea aninată de buzele ei ademenitoare și șopti pierdut: — Mi-ești dragă... Te iubesc... Apoi cu o mișcare bruscă, biruitoare, îi luă capul în mâini și-i sărută buzele prelung, sălbatic, ca și când ar vrea să-i soarbă dintr-o dată tot sufletul. Iar femeia îi dădu gura cu ochii închiși, întinzând puțin gâtul alb, decoltat. Stătură câteva clipe astfel, pe urmă Titu își trecu brațul pe după mijlocul ei și o strânse vijelios la piept. Roza însă se dezmetici degrabă, se desprinse ușor din înlănțuirea lui pătimașă și, potrivindu-și părul ce i se prăvălise pe umeri, îi zise cu o imputare dulce: — Ei, dar știi că ești îndrăzneț de tot, micule? Nu te credeam așa de îndrăzneț... Titu simți un val de sfială cuprinzându-i inima, dar pasiunea îi descleștă limba: — Te iubesc nebunește! De când te-am văzut întâia dată te port în suflet ca pe o comoară neprețuită. Și niciodată n-am avut prilejul să ți-o spun. Și niciodată n-ai vrut să vezi cât de mult te iubesc... Femeia îl ascultă un minut încântată. Mărturisirea lui stângace și teatrală în același timp îi dădea niște fiori feciorelnici. L-ar fi ascultat astfel o zi întreagă, dar îi era teamă că nu-l va mai putea stăpâni. Se sculă deci în picioare, vorbindu-i cu aceeași căldură patetică: — Am văzut și te-am înțeles de mult. Totuși, trebuie să fii cuminte... cuminte, cuminte! Auzi? Altminteri nu te iubesc deloc... Îl amenință drăguț cu degetul, iar el îi apucă amândouă mâinile și le acoperi de sărutări. — Acum trebuie să mă duc acasă, căci vezi ce târziu e, urmă Roza ferindu-se mereu de stăruințele lui. Se însera. Întunericul cobora atât de grăbit, parcă de te-ai fi uitat mai bine, l-ai fi văzut cum se îngroașă... Titu ridică pardesiul, îl scutură și întovărăși pe doamna Lang până la marginea satului. — Ce-ai zice dacă te-ai pomeni, într-o bună noapte, pe neașteptate, cu mine în casă? întrebă dânsul la despărțire, liniștit, strângându-i brațul. — Mi-ar face plăcere și... ți-aș da un ceai cu rom mult, răspunse femeia râzând. Numai dacă bărbatul meu nu s-ar împotrivi... — Dar dacă Lang n-ar fi acasă? stărui Titu înfigându-și privirea lacomă în ochii ei. — O, atunci... atunci ar trebui să fii foarte cuminte, altfel m-ai supăra! murmură Roza cu un zâmbet ispititor și supus. Titu se întoarse acasă pe drumul cel nou, foarte mulțumit de ziua de azi, întinzând pașii ca să ajungă din urmă pe surorile sale și mai ales fiind înfometat de moarte. Pe la Cișmeaua Mortului însă întâlni pe Ion, care venea din Jidovița, singur, gânditor, în mers șovăitor. — Da ce-i, Ioane, de tândălești așa? îi strigă Titu voios. Ai băut ceva, ori nu ți-s toți boii acasă? — Apoi, domnișorule, îmi chibzuiesc și eu necazurile cum pot, răspunse Ion scoțând pălăria și încercând să zâmbească, fără a izbuti. Cerul era senin-sticlă. Câteva stele mari clipeau aprig luptând cu întunericul care năvălea zadarnic să le stingă, căci mereu se aprindeau mai multe, ca niște scântei împrăștiate de un vânt năprasnic. Din urmă Pădurea Domnească vâjâia înăbușit, parcă și-ar fi stăpânit mânia, iar în față șoseaua cenușie fugea printre șanțurile negre, pierzându-se repede pe după cotiturile de dealuri... — Așa, se vede c-ai auzit și tu? zise Titu deodată. Apoi tocmai voiam să-ți spun, că eu am aflat de ieri, de la un prieten care-i scriitor la judecătorie în Armadia... E adevărat, Ioane! Simion Lungu te-a pârât că l-ai bătut și că i-ai sfeterisit nu știu câți stânjeni din porumbiștea... — Da dă-l dracului cu tot neamul lui! întrerupse flăcăul nepăsător, scuipând ascuțit, în semn de dispreț. — Ce să-l drăcuiești, Ioane, că nu-i de glumă! reluă Titu întărâtat puțin de nepăsarea lui. E lucru foarte serios și poate să te bage și-n temniță!... Că Simion ca Simion... cu el te-ai fi învoit tu omenește. Dar s-a pus și popa pe capul tău, auzi? E foc pe tine, nu alta! Zice că nu te iartă până nu te vede la răcoare... El i-a făcut pâra lui Simion și s-a pus martor... Nu știu ce are cu tine... Ion scuipă iar, își trase pălăria pe ochi și tăcu. Auzise și el ceva din toate acestea. I-au intrat pe-o ureche și i-au ieșit pe cealaltă. I se păreau fleacuri față de cele ce se dospeau acuma în sufletul lui. Bătaia cu Simion nu stârnise în sat mare vâlvă, căci Simion era o fire arțăgoasă, gata veșnic să ia de piept pe oricine. Pe urmă încăierările din pricina pământurilor erau mai dese chiar decât certurile flăcăilor la horă. Doar amestecul preotului dăduse puțin de vorbă pe la cârciumă... Ion însă era atât de pătruns de încrederea mereu nelămurită ce i-o deșteptaseră lacrimile Anei, încât parcă veșnic umbla prin nouri. Simțea totuși nevoia unui imbold care să-i limpezească gândurile și să-i îndrumeze faptele. Avea răbdarea să-l aștepte nepripit, convins că trebuie să vie de undeva. Și fiindcă de câte ori își sfărâma mintea singur să-și găsească drumul, se izbea parcă numai de porți zăvorâte — căuta să nici nu se mai gândească la ceea ce va trebui să se întâmple. Acuma tocmai începuse să-l împresoare bănuielile și să-l înfurie. — Lasă-i, domnișorule, că de data asta nici capul nu mă doare, făcu dânsul, ca și când vorbele lui Titu i-ar fi crestat limba. Titu, crezând că flăcăul se sfiește să zică ceva rău despre Belciug, urmă mai aprins: — De ce să-i lași, Ionică? Ori ți-e frică de popa?<br>— Ba nu mi-e frică nici de Dumnezeu, dacă mi-i sufletul curat, domnișorule! — Nici să nu-ți fie, că om mai urâcios ca Belciug nu se află sub soare!... Câinos la suflet și viclean ca dracul... A început să mă scârbească de când am văzut că-și pune mintea cu flăcăii și-și vâră nasul în sfezile voastre... Într-adevăr, până deunăzi, Titu, singur din toată familia, părtinise pe preotul Belciug. Chiar când părinții lui se mai ciorovăiau cu dânsul, prietenia lor rămânea neatinsă. Popa îl lua cu trăsura ori de câte ori se ducea în Armadia sau la Bistrița și trăgeau câte un pui de chef, ocărând împreună pe unguri, căci Belciug era mare naționalist, deși nu se prea arăta a fi, de frică să nu-și piardă ajutorul de la stat, fără de care n-ar mai fi putut trăi în rândul oamenilor... Înverșunarea lui împotriva lui Ion însă zdruncinase dragostea lui Titu. Mai întâi i se părea nedreaptă și nedreptatea totdeauna îl revolta, afară dacă nu pornea de la dânsul. Pe urmă Ion îi era tot atât de drag pe cât îi fusese Belciug. Mândria flăcăului, istețimea și stăruința lui de a împlini ceea ce își punea în gând, voința lui încăpățânată îi plăcea tocmai pentru că toate acestea lui îi lipseau, măcar că ar fi dorit mult să le aibă. Se hotărâse chiar să spună preotului că e nedrept cu Ion, dar niciodată nu găsise momentul potrivit și mai ales curajul trebuincios. Acuma, față cu flăcăul, își vărsa toată nemulțumirea pe care ar fi vrut s-o trântească lui Belciug. Îl mira însă și-l încurca înfățișarea lui Ion care-l asculta parcă ar fi fost vorba de altcineva. În cele din urmă Titu își curmă indignarea și întrebă iscoditor: — Mi se pare mie că alte necazuri te mănâncă pe tine, mai mari? Ion se opri, își încrucișă brațele pe piept și-l privi lung. Titu vedea cum îi scapără ochii în întuneric, ca la pisici. — Altele, domnișorule, bine zici, răspunse scurt și apăsat.<br>— Și nu-mi spui mie? se supără Titu. Să știi, Ioane, că m-ai supărat! Zău m-ai supărat... Flăcăul își îndreptă sumanul pe umeri ca și când nu s-ar fi putut hotărî să vorbească. Titu însă, muncit de gândul că are să descopere cine știe ce taină mare, îi dădu ghes nerăbdător: — Hai, spune ce te doare! Iute!... Hai!... Stăteau în mijlocul șoselei, sub Râpile Dracului. Dinspre Pripas se apropia o caleașcă în trap grăbit. Se dădură amândoi la o parte, iar Ion își ridică pălăria, zicând ,,bună seara" necunoscuților din trăsură. Apoi, când uruitul roților se potoli, spuse foarte rar: — Trebuie să iau pe fata lui Vasile Baciu, domnișorule! Titu râse cu o voioșie decepționată:<br>— Asta ți-i supărarea?... Fugi d-aici, Ioane, că râd și curcile de tine! — Asta-i, domnișorule, și-i mare! Că badea Vasile nu mi-o dă și, dacă nu mi-o dă de bunăvoie, e rău de tot!... — Nu înțeleg de ce te agăți tu de fata asta? E slăbuță și urâțică... Eu unul n-aș lua-o nici să mi-o cântărească în aur! — Așa-i, așa-i, dar fără dânsa nu mai scap de sărăcie până-i Prut și Siret! — Aaa! făcu Titu după o pauză ce voia să tălmăcească gravitatea situației. Așa da, adevărat! E greu! — Așa-i? zise Ion mulțumit că și domnișorul îi înțelege acum necazul. Învață-mă dumneata ce să fac și cum să fac, că ești om învățat!... Titu, în realitate, nu prea înțelegea nici încăpățânarea lui Ion de-a lua pe Ana, și nici pe a lui Vasile Baciu de a nu i-o da. El vedea în amândoi niște țărani deopotrivă de treabă, între care nu e nici o deosebire. Dacă Ion n-are avere, în schimb e mai dezghețat și mai harnic, ceea ce face uneori cât o moșie. Deoarece însă rolurile de povățuitor îl măguleau, se sili să găsească un sfat bun care să-l ridice în ochii flăcăului. — Dacă nu vrea el să ți-o dea de bunăvoie, trebuie să-l silești! zise Titu după un răstimp de gândire, nehotărât puțin, ca și când ar fi vrut să vadă cum îi va primi Ion vorbele. Flăcăul tresări. I se păru că în minte i s-a deschis deodată o dâră luminoasă care îi arăta lămurit calea. Oftă prelung, parcă i-ar fi căzut o povară uriașă de pe inimă. Ridică privirea cercetător, ca un hoț prins cu ocaua. Mulțumirea îl strângea de gât încât nu putu rosti nici un cuvânt. — Poți să-l silești? Ai cum să-l silești? întrebă Titu, neînțelegând tăcerea lui. — Pot, domnișorule! izbucni Ion aspru, cu amenințare în glas. Porniră apoi iar la drum, dar nu mai schimbară nici o vorbă până la poarta învățătorului. Flăcăul nu mai simțea nici o nevoie de palavre zadarnice, când acuma știa limpede ce trebuie să facă. Acuma îl rodea numai nerăbdarea să isprăvească mai curând, să-și împlinească scopul. Titu tăcea fiindcă nu era sigur dacă povața lui a fost folositoare, mai ales după răspunsul dârz care-i răsuna mereu în ureche. — Mulțumesc, domnișorule, că mi-ai deschis capul, zise Ion despărțindu-se. În casa Herdelea ardea lampa. Lumina unei ferestre se revărsa toată asupra flăcăului, care avea pe față o hotărâre strălucitoare. Văzându-l, Titu simți un fior de spaimă. — Ia seama, Ioane, să nu dai cu oiștea-n gard! murmură dânsul zâmbind zăpăcit. — De-acu lasă pe mine, domnișorule, că-mi știu eu datoria! răspunse Ion cu o bucurie atât de largă că se pierdea într-un rânjet prostesc. Titu intră în casă cam uluit de izbucnirea lui Ion. Deși nu pricepea ce s-a putut urni în sufletul lui deodată, bănuia totuși că a dezlănțuit o pornire atât de sălbatică încât îl cutremura. Cum dădu însă de lumină și cum mirosi mâncarea, uită pe Ion și-i reveni în gând Roza Lang. Astfel se însenină iar și, frecându-și mâinile, zise cu o mândrie prin care voia să dea a înțelege tuturor că a pus la cale un lucru mare: — Foarte drăguță nevasta lui Lang! E o plăcere să stai de vorbă cu ea!... Herdelea aprobă în tăcere, căci și lui îi plăcea Rozica, cu toate că dragostea i-o arăta numai prin glume piperate, spuse într-o ungurească foarte stricată, care pe femeie o înveseleau totdeauna. Dăscălița însă bufni morocănoasă: — Repede vă mai speriați și voi de toate zdrențele... Dacă și aia-i drăguță, apoi ce să mai zici de mama pădurii?... Cum poate să fie drăguță o femeie care-i atât de proastă că nici măcar nu știe românește? Doamna Herdelea avea un dispreț adânc pentru femeile care nu fac copii. Pe Roza Lang însă era și mai furioasă, pentru că, de câte ori se întâlneau, voia s-o silească să vorbească ungurește, mirându-se mereu cum se poate să nu știe ungurește soția unui învățător de stat. Dăscălița n-ar fi mărturisit în ruptul capului că nu știe, ci spunea cu mândrie că nu vorbește fiindcă îi sunt urâți ca dracul ungurii și limba lor. Laura și Ghighi se întorseseră acasă singure. Ungureanu nu se mai oferise, ca altă dată, să le însoțească. Din Jidovița până în Pripas, Laura a plâns desperată, fără să scoată o vorbă. Ghighi însă, bănuind pricina lacrimilor surorii sale, a ocărât toată vremea pe Aurel, găsindu-i mai multe cusururi chiar decât înșiși bătrânii când erau mai porniți. Ocările ei și oboseala drumului au potolit puțin durerea Laurei. Îndată ce a ajuns acasă, s-a retras în salon ca să nu bage de seamă părinții că a plâns. Oricât se silea să se stăpânească, nu-și putea opri lacrimile. Simțea întruna ca și când o casă întreagă s-ar fi prăbușit peste ea și nu e în stare să se ridice dintre dărâmături. Când Ghighi veni s-o cheme la masă, minți c-o doare capul. Ar fi murit de rușine să fi fost acuma nevoită să se uite în ochii oamenilor care i-ar fi ghicit îndată supărarea. După cină Herdelea, aducându-și iar aminte de scrisoarea lui Pintea, deschise ușa odăii unde Laura își frământa nenorocirea, și-i zise din prag: — Da cu omul cela ce facem, domnișoară? Tu, care știi atâtea etichete, nu crezi că-i vremea să-i răspundem? Întrebarea se înfipse în inima fetei ca într-o rană proaspătă. Lacrimile o podidiră mai furtunos, în vreme ce buzele ei murmurau cu resemnare: — Scrie-i, scrie-i, fire-ar al dracului!... Cine te oprește să-i scrii?... De-acuma mi-e totuna... Ghighi se repezi numaidecât, adăugând:<br>— A spus ea vreodată să nu-i răspunzi? Da ce, crezi că ea-i proastă să lase pasărea din mână pe cea din gard? Ori ați fi vrut să nu mai vorbească cu nimeni pentru că a cerut-o domnul Pintea? Așa sunteți dumneavoastră, căutați cearta cu lumânarea și pe urmă mai ziceți că alții se ceartă. — Bravo, bravo! strigă Titu, triumfător. Asta-mi place! În sfârșit, bine c-ați venit tot la vorba mea... Dacă m-ați fi ascultat de la început, azi Laura ar fi fost mireasă... Laura plângea cu hohote. Ghighi alergă la ea s-o mângâie, după ce mai întâi închise iar ușa. Bociră amândouă un răstimp, apoi Ghighi se reculese și vorbi, alintând-o: — Lasă-l încolo, Laura dragă, nu-ți mai face sânge rău pentru un netrebnic! Merită un stricat ca el să-l plângă o ființă gingașă și distinsă ca tine?... Vezi, eu am avut o presimțire sigură că-i un ticălos... Știi, ți-am spus și astă-vară, la sindrofia de la Elvira!... De altfel și Alexandrina mi-a povestit chiar azi, că fata popii din Vărarea, știi, toanta ceea de Vica, i-a făcut farmece și că acuma prostănacul de Ungureanu se duce mereu mereu pe la ea, ba că popa, bețivul, l-a și pus să jure în biserică și cu mâna pe Evanghelie, că îndată ce va ieși doctor va lua pe Vica!... Acuma vezi și tu cât e de murdar și de nevrednic de iubirea ta, Laura dragă!... Bătrânii erau mulțumiți c-a dat Dumnezeu și i-au venit Laurei gândurile cele bune. Dăscălița, mișcată, se apucă să spele vasele, bolborosind o rugăciune ce o știa dânsa, încă din tinerețe, anume pentru asemenea ocazii fericite. Herdelea însă scoase din buzunar scrisoarea a optzecea a lui Pintea și o citi din nou, cine știe a câta oară, cu multă băgare de seamă. Clătină apoi din cap, îngândurat, vrând să învedereze nevestei și lui Titu că nu-i ușor să ticluiești un răspuns cum se cuvine, cinstit și drept și frumos, unei asemenea scrisori. Se așeză la masa de scris, lucrată de el însuși acum vreo douăzeci de ani, aprinse o lumânare, puse scrisoarea lui Pintea lângă călimară, își atârnă după urechi niște ochelari pe care nu-i întrebuința decât în momentele cele mai solemne, căci vedea mai bine fără ei, stătu cu fruntea încrețită ca să-și adune gândurile și apoi începu să aștearnă pe hârtie, bătrânește: ,,Mult stimate și iubite fiule George! Află că rândurile tale multă bucurie ne-au pricinuit, văzând într-însele gândurile tale bune și prea vrednice. Și mai află că Laura este doritoare de-a te vedea în casa noastră cât mai grabnic..." Capitolul IV == Capitolul IV: Noaptea == De când a văzut că Ion se înstrăinează de Ana din ce în ce mai rău, George Bulbuc a început într-adevăr să meargă mai în fiecare seară pe la Vasile Baciu. Fata îi era acum mai dragă. Gălăgia ce se făcuse în jurul ei, din pricina lui Ion, i se părea c-a înfrumusețat-o și i-a ridicat prețul. Știa bine că Ana nu se va înmuia cu una, cu două, dar nădăjduia că, până în cele din urmă, îi va birui împotrivirea. Căci acuma numai de ea atârna. Cel puțin așa credea el. Feciorul Glanetașului are alte necazuri pe cap decât să-l mai bată gândurile cu Ana. După pozna cu Vasile Baciu, după dojana din biserică, după bătaia cu Simion Lungu ce-ar mai putea aștepta Ion? Dovadă că nimic este faptul că nici nu se mai arată pe la Ana. La horă nu mai joacă cu ea. În sat umblă vorba că se va însura în Câșlegi cu Florica... Vasăzică din partea aceasta calea lui George e slobodă... Numai Ana să se dea pe brazdă... Dar Ana îl ocolea, avea ochii veșnic roșii de plâns ascuns. Asta înseamnă că în inima ei nu s-a zdruncinat iubirea pentru Ion. S-a gândit George și s-a răzgândit. Pe urmă s-a sfătuit cu maică-sa, o femeie uscată, cu nasul ascuțit și ochii mici căzuți în fundul capului, care vedea în toate lucrurile neplăcute vrăjitorii și farmece. Ea l-a învățat să se ducă la ghicitorul din Măgura, să-i dezlege pe Ana. George s-a dus, ghicitorul i-a descântat... Zadarnic. Atunci a început să se necăjească. Neînduplecarea fetei îi jignea mai ales mândria. Se credea cel dintâi flăcău din sat și suferea când cineva nu i-o recunoștea. Din pricina aceasta a avut atâtea ciocniri cu Ion care pretutindeni i-o lua înainte, pe care mai toți flăcăii îl priveau ca pe un fel de vătaf al lor. În sinea lui simțea și el că al Glanetașului are ceva de-l întrece în fața oamenilor. N-o mărturisea însă nimănui și se supăra când i-o spuneau alții. Adică de ce-ar fi mai breaz Ion ca dânsul? Carte știe și el; e chiar abonat la Foaia Poporului. Prost nu e, voinic este, deși nu e bătăuș. Adevărat că are o fire blândă, dar când se mânie e în stare să facă și moarte de om. Ion e mai sprinten, mai osos, mai șiret, adevărat, dar el e mai așezat, mai cumpănit, ca omul care are ce pierde. Toma Bulbuc e cel mai bogat țăran din Pripas, mai cu stare decât însuși popa Belciug, iar George e singur la părinți. Harnic și muncitor și strângător este cum nu se găsește al doilea. Din munca lui a adunat banii cu care a cumpărat iarna trecută cel din urmă petic de pământ al lui Dumitru Moarcăș... Vasile Baciu îl primea totdeauna voios, îl poftea să șadă, îl cinstea cu rachiu ,,îndulcit de fata mea". George zâmbea și se uita cu coada ochiului la Ana, care mereu își făcea de lucru pe lângă vatră și de-abia răspundea la vorbele lui. Dintru-ntâi a crezut că sfiiciunea ei este prefăcătoria obișnuită a fetelor față de flăcăi, mai ales când le văd și părinții. Curând a trebuit să înțeleagă că Ana tot nu-l vrea pe el și că tot după Ion oftează. Atunci a plecat înjurând-o în gând și hotărât s-o lase în plata Domnului. Mintea însă îi rămânea tot la ea și a doua seară pornea iar glonț la Vasile Baciu, să se necăjească iar prinzând-o cum suspină și lăcrimează după celalt. Se încăpățâna din zi în zi. Se simțea jignit de răceala ei și începea s-o iubească aievea. De unde până acum voise s-o ia numai pentru că era fata lui Baciu și fiindcă părinții lor i-au sortit unul altuia, azi o râvnea cu patimă și i se părea frumoasă ruptă din soare. Nu îndrăznea să spovedească nimănui ce-l durea. I-ar fi fost rușine să afle cineva că el nu e în stare să-i dobândească dragostea. Aceasta l-ar fi înjosit în fața lumii, înălțând în aceeași vreme pe Ion. Se mustra chiar că a ascultat pe maică-sa de și-a bătut picioarele degeaba pe la ghicitor. I-ar fi venit mai bine dacă ar fi băgat de seamă Vasile Baciu ce se petrecea în inima Anei. Dar bătrânul nu putea bănui nimic. El știa doar atâta că fata lui trebuie să se mărite cu George, pentru că lui așa i s-a năzărit. Cu cât îl primea el mai bine, cu atât credea că va merge mai ușor. George se chinuia că, pe când satul fierbea că merge la Ana, el era nevoit să petreacă toate serile ascultând palavrele lui Vasile despre războiul din Bosnia unde povestea c-ar fi făcut atâtea vitejii de l-a pupat însuși împăratul. Ar fi fost de o mie de ori mai bucuros să se fi putut învoi cu fata spre a se întâlni pe furiș, căci asta ar fi fost o dovadă de dragoste. Ana însă ofta de câte ori tatăl ei se jura ca la iarnă vor face nunta, măcar de-ar plesni fierea în dezmățatul Glanetașului. De altfel Ana, de când a văzut pe Ion îmbrățișându-se cu Florica și mai ales de când i-a ajuns la urechi că a și cerut-o, trăia într-o frământare cu atât mai dureroasă cu cât trebuia s-o tăinuiască. Era o fire tăcută și oropsită, menită parcă să cunoască numai suferința în viață. A crescut singură, lipsită de o dragoste părintească mângâietoare. Mama a lăsat-o fără aripi. Își aducea aminte doar ca prin vis de ogoirile ei blânde pe care nu le-a mai întâlnit niciodată. Tatăl ei o iubea, dar cu o iubire plină de toane. Vorbe bune a auzit prea puține de la dânsul; bătăi însă a suferit nenumărate, mai pe dreptate, dar mai mult din senin. Prietenie cu alte fete nu putea lega. Sufletul ei căuta o dragoste sfioasă și adâncă. Zburdălnicia o întrista. Chiar peste veselia ei plutea totdeauna o umbră de melancolie... În Ion al Glanetașului apoi descoperise deodată tot ceea ce-i dorea inima. Întâia oară, acum câteva luni, când au stat de vorbă mai îndelung, s-a simțit ademenită. De atunci își zicea mereu că fără de el ar trebui să moară. Era singurul om în ale cărui cuvinte tremurau mângâierile râvnite în fundul inimii ei. Nu mărturisea, dar nici nu ascundea tatălui ei iubirea ce-o cuprinsese și de care nu putea să se despartă nici moartă. Sudălmile și amenințările lui, ca și revenirea lui George, n-o speriau deloc și nici nu-i clinteau hotărârea. În gând căuta veșnic prilejuri să întâlnească pe Ion, să-l întrebe, să-l roage, să-i cadă în genunchi ca să n-o ocolească. Nu înțelegea purtarea lui, pe care-l știa atât de încăpățânat și de bun. Depărtarea și lipsa lui însă îi sfâșiau inima. Își zicea uneori că poate fuge de dânsa, că poate n-o mai iubește... Atunci își pierdea brusc toate nădejdile și o cuprindeau gânduri de moarte. Mai ales după întâlnirea cu Ion, pe drumul cel vechi, când el n-a găsit nimic să-i spună, când n-a luat-o în brațe, deși fuseseră singuri — gândurile negre începură s-o stăpânească mai des. Joia, ducându-se la bâlciul săptămânal în Armadia, cu ouă, păsări, brânză, lăptării, trecând în zorii zilei pe cărarea de lângă Someș, dincolo de Jidovița, se oprea acuma mereu în dreptul stăvilarului și privea lung vălmășagul apelor adânci care parcă o chemau. Ce să mai aștepte în viață, dacă ce i-e drag o părăsește? Ropotele valurilor care se zvârcoleau năvalnic, în clocote mugitoare, o învăluiau cu zgomote asurzitoare, stingându-i toate dorurile și năzuințele. Se clătina pe picioare. Simțea că dacă s-ar pleca puțin, ar aluneca în gura morții unde, într-o clipire, s-ar sfârși toate suferințele... Totuși într-un colțișor al sufletului ei, chiar în mijlocul chinurilor celor mai crâncene, mai simțea pâlpâirea unei fărâme de nădejde care o îndemna să creadă că încă nu e totul pierdut. Grăuntele de speranță care nu părăsește pe om până nu-și dă ultima suflare, care mai licărește în ochii muribundului chiar când inima a încetat de-a mai bate și când trupul a înghețat pentru totdeauna — îi dădea și ei puterea să mai aștepte și să stăruiască... Și astfel, într-o noapte, după ce plecă George și după ce tatăl ei stinse lampa și se culcă, Ana, plânsă și frântă, ieși în ogradă, cum mai ieșise de atâtea ori zadarnic de când Ion nu se mai abătea pe la dânsa, cu scânteierea de nădejde în inimă că poate cine știe? Noaptea era neagră și mohorâtă, noapte de toamnă, tristă își năbușitoare. Nouri groși, plumburii, măturau crestele dealurilor care împrejmuiau Pripasul, învolburându-se în văzduh, înnegrindu-se și limpezindu-se ca niște balauri năprasnici porniți parcă să înghită dintr-o sorbire satul ce dormea adânc și mut. Pomii prin grădini dârdâiau cutremurați de frig, cu niște glasuri plângătoare și ostenite. Fata, desculță, strângându-și pe piept năframa, păși sprinten spre poartă, zgâlțâită de o frică neînțeleasă și de frigul care o pătrundea la os. Deschise vranița cu mare băgare de seamă, ca să nu scârțâie, și vru să iasă în uliță. Se opri însă deodată, trăsnită de spaimă. O mogâldeață neagră stătea rezemată de stâlpul porții. O clipă Ana n-avu măcar puterea să deschidă gura. Apoi, reculegându-se, întrebă în șoaptă: — Cine-i aici?<br>— Eu, răspunse un glas gros, împrăștiindu-se în întuneric pe niște aripi nevăzute. — Ionică? murmură Ana într-o izbucnire de fericire, agățându-se de dânsul și repetând printre lacrimi: Ionică! Ionică! — Am așteptat să plece George, răsună iarăși glasul lui Ion cu o tremurare de părere de rău. De câte ori am tot așteptat așa, iar tu, Ana... Se întrerupse ca și când i s-ar fi înfipt un cuțit în beregată.<br>— Hai în casă, Ionică, scânci fata, trăgându-l de mâneca sumanului. Pe urmă, aducându-și aminte de tatăl său, care ar scula tot satul în tălpi să știe că i-a adus pe Ion în casă, adăugă mai plângătoare: Ori barem în ogradă... pe prispă... Vino!... Ion nu intră. Atâta voise: să-l vadă ea și să știe hotărât că n-a părăsit-o. Așa își chibzuise dânsul calea pentru a sili pe Baciu să i-o dea. Ca să izbutească, trebuie s-o ia domol. Altfel i se primejduiau planurile... Acuma știa bine cum are să-l silească. Numai să nu-și piardă răbdarea. Graba strică treaba. Fără dibăcie și șiretenie nu ajungi la mal niciodată. Îi zise repede, scurt: ,,noapte bună" și se pierdu în beznă înainte ca Ana să mai fi putut răspunde. Dar pașii i se mai auziră pe uliță, leopăind rar prin noroi, îndepărtându-se din ce în ce până ce se stinseră de tot. Buzele fetei bâlbâiră rugătoare în singurătatea ce o învăluia: — Ionică! Ionică!... Rămase totuși cu o mulțumire mare în suflet. S-a întors la ea, vasăzică o iubește!... Poate că niciodată n-a avut visuri mai frumoase ca în noaptea aceasta... De a doua zi, Ana parca ar fi fost alta. Fața i se îmbujoră de o încredere senină. Umbla mai sprintenă, muncea mai cu drag și simțea o nevoie ciudată de a arăta lumii întregi că e fericită. George, observând îndată schimbarea, s-a bucurat mai întâi crezând că s-a dat pe brazdă. Ana nu mai ofta și nu mai lăcrima. Părea însă grozav de nerăbdătoare și stătea ca pe niște spini, parcă de-abia ar fi așteptat să-l vadă urnindu-se... Gândindu-se mai bine, George își zise pe urmă că trebuie să fie ceva la mijloc. Și gândindu-se iar, îi fulgeră prin minte: — Ion! Vru să-l îndepărteze și nu mai putu. În urechi îi vâjâia ca o bătaie de ciocane: — Ion!... Ion!... Ion!... Când, a doua zi, straja îi aduse citația, Ion strânse din umeri nepăsător, întrebă în ce zi e judecata, căci nu pricepea scrisul unguresc, și o dădu Zenobiei s-o pună bine, după grindă, ca să nu uite sorocul. Numai o clipă și-a zis: ,,adică tot e adevărat?" și pe urmă nici nu s-a mai gândit la Simion Lungu, cum de altfel nu se gândise nici până acuma. Seara se duse iar la Ana. Și de-aci încolo mereu... Glanetașu s-a speriat de citație și l-a cicălit destul să dea fuga la domnul învățător, să se roage să-l povățuiască cum și ce să facă. Herdelea era doar tot atât de vestit că știe legile mai bine ca orice avocat, pe cât era de prețuit pentru că nici un doctor nu trăgea măselele mai repede și fără durere ca dânsul. Altădată Ion alerga cu toate fleacurile să-i ceară sfaturi sau să se înțeleagă măcar cu domnișorul Titu; de ce nu s-ar duce acuma când e vorba de judecată și când se știe că judecătorii nu glumesc? Vorbele bătrânului însă nu s-au lipit de dânsul. Gândurile lui acuma erau toate și mereu la Ana. Până ce nu va fi silit pe Vasile Baciu să i-o dea de nevastă, împreună cu toată moșia, nu mai voia să audă nimic... Ziua judecății cădea într-o joi. Fiind bâlci în Armadia, Ion a plecat laolaltă cu părinții săi, care duceau două mierțe de porumb, să le vândă, ca să mai plătească din dări, deoarece primarul începuse a umbla prin sat, întovărășit de practicantul notarului, luând zăloage de la cei ce erau rămași în urmă. Zâmbea un soare bătrânesc de toamnă, învăluind hotarele într-o lumină galbenă potolită, care încălzea tocmai cum îi place omului mai bine. Sub îmbrățișarea blândă a razelor pământul amorțit parcă respira iar mai zdravăn, copacii își răsfirau mai tihniți frunzele arămii... Șoseaua uruia neîncetat de căruțele care se întreceau s-ajungă mai curând la bâlci. Pripăsenii, mergând mai toți pe jos, cu saci sau desagi în spinare, pășeau voinicește și vorbeau tare de răsunau râpile și pădurile.... În Jidovița cârciumarii botezau rachiul, pregătindu-se pentru după-amiază când oamenii, la întoarcere, se vor opri cu toții să închine câte un pahar de mulțumire c-au vândut sau cumpărat ce au putut... Armadia începe îndată la câteva sute de pași dincolo de podul de peste Someș. Un orășel lunguieț, împrăștiat pe țărmul râului până la poalele dealurilor, urcându-se chiar și pe coastă cu casele. De departe strălucește mândră biserica cu două tururi și clădirea liceului românesc, podoabele cele mai de seamă ale Armadiei și ale întregului ținut. De altfel tot târgușorul e trei patru străzi care se întâlnesc într-o piața largă, în fața bisericii. Glanetașu, cu Zenobia și cu Ion, o apucă pe lângă Someș, fiindcă-i calea mai scurtă, și ies lângă școala primară românească în strada Liceului. În dreptul judecătoriei, care se află peste drum de o bisericuță veche catolică, Ion se oprește și trece desagii cu porumb în spinarea mamei sale. Își dau întâlnire în piață și apoi bătrânii pornesc înainte, iar feciorul rămâne pe trotuarul de lespezi lucii, scuturându-și hainele de perii ce-i luase de pe desagi. Judecătoria era o clădire mare, posacă, galbenă, cu un etaj și cu ferestrele zăbrelite; în fața ei, afară, lângă poartă, se aflau două bănci de scânduri, pe care se odihneau pricinașii până le venea rândul, căci funcționarii, copleșiți de lucru, nu-i sufereau înăuntru, pe coridor sau în sala de așteptare. Ion sosise prea devreme. Până la nouă, când se deschidea cancelaria, trebui să aștepte pe-afară, în tovărășia altor țărani, de prin sate îndepărtate, veniți ca și dânsul. Tocmai târziu își aduse aminte de Simion Lungu și-l căută din ochi, fără să-l găsească. Când în sfârșit un aprod ungur, foarte roșu la față și cu o mustață pomădată și răsucită, începu să strige pe împricinați, se opri în fața porții trăsura preotului Belciug. Pe capră, lângă vizitiu, ședea țanțoș Simion. ,,Mhm! își zise Ion batjocoritor. Îl aduce popa cu brișca!" Belciug coborî încet, spuse vizitiului să poposească la gazda lui pe Ulița Comorilor, unde trăgea totdeauna, și apoi intră pe poartă, ferindu-se de femeile care se îmbulzeau să-i sărute mâna. Simion rămase pe trotuar, încurcat puțin, aruncând o privire pe furiș spre Ion, care ședea pe bancă, de vorbă cu un moșneag din Vărarea. Sosirea lui Simion îi stânjeni parcă pe toți dintru-nceput. O țărancă gureșă, așezată lângă poartă, pe un fedeleș gol, rupse tăcerea, întrebându-l deodată: — Oi fi având și dumneata vreun necaz pe-aici, măi bade? Simion se uită la Ion și răspunse cam rușinat:<br>— Apoi am, vezi bine că am. Cine n-are? Iară tăcură câteva clipe. Dar pe urmă, încetul cu încetul, își reveniră cu toții și Simion povesti din fir în păr ce a pățit cu Ion, care tăgăduia aprig tot. Se amestecară toți în vorbă, unii dând dreptate unuia, alții celuilalt. Ciorovăiala însă îi apropia mereu. Simion de altfel nu cerea decât brazdele pe care i le tăgăduia flăcăul, căci de bătut s-au bătut în parte. În cele din urmă ascultară sfatul moșneagului din Vărarea: Ion să-i dea înapoi două brazde și Simion să-și retragă jalba. Spuse aprodului că s-au împăcat și îl rugară să le îngăduie să înștiințeze și pe domnul părinte că nu mai vor să meargă la judecată. Aprodul îl bătu pe umăr și le făcu semn să-l urmeze. Intrară în gang. În dreapta și în stânga erau birourile cărților funduare. Inima lui Ion bătu mai repede. Aci are el să vie cu Ana și cu Vasile Baciu, să-i scrie toate pământurile pe numele lui... Urcară apoi pe o scară veche, foarte roasă. În odaia de așteptare dădură peste Belciug, care se plimba de ici-colo, cu pălăria în mână, cu fața mai palidă ca de obicei. Aprodul, arătându-i pe cei doi țărani, îi zise rânjind mulțumit: — S-au împăcat... Nu trebuie judecată... Preotul se opri brusc, ca și când glasul aprodului l-ar fi speriat. Văzând însă pe Simion împreună cu Ion, înțelese și se înfurie. Se băgase în cearta dintre dânșii într-o clipă de necaz prostesc, crezând că izbind pe feciorul Glanetașului are să simtă lovitura și familia Herdelea. Așa se grăbise de scrisese pâra lui Simion, susținând-o și prin mărturia lui de preot. Peste câteva zile însă, potolindu-și supărarea, i-a părut rău că s-a amestecat. Nu se cuvine ca un preot să-și năpăstuiască credincioșii, târându-i în fața judecătorilor unguri. Ar fi fost mulțumit dacă s-ar fi putut împăca lucrurile, fără să mai ajungă prin Armadia, dar și fără să iasă dânsul micșorat, căci din gură tuna și fulgera mereu împotriva lui Ion. Fiindcă, în asemenea împrejurări, pricinașii n-au îndrăznit să se învoiască acasă, Belciug a venit cam în silă la judecată, muncit de gândul cum ar putea potrivi toate așa încât să rămână cu fața curată. Își făcuse, plictisindu-se în sala de așteptare, o cuvântare bine simțită prin care să apeleze la inima judecătorului pentru a dobândi iertarea vinovatului, dacă făgăduiește să se îndrepte... Atunci a picat aprodul cu împăcarea, răsturnându-i deodată toate intențiile. I se păru că țăranii s-au întovărășit ca să-și bată joc de dânsul. — Piei din ochii mei, măgarule! se răsti la Simion, indignat. M-ai adus până aici ca acuma să mă faci de râs înaintea oamenilor?... Las' că știu eu ce poamă ești și tu! Am să te învăț eu minte și pe tine, becisnicule! Simion se făcu mic de tot și mormăi foarte încet, să nu-l audă popa, dar totuși să-și poată zice că n-a tăcut: — Apoi nu te-am adus eu, domnule părinte, că dumneata m-ai adus!... Câțiva țărani, care-și așteptau rândul, se adunară ciopor într-un colț, spăimântați. Numai o babă, neputându-se stăpâni, bolborosi: — Mai rar popă ca acesta... În loc să împace oamenii, îi învrăjbește... Pe Ion îndârjirea preotului îl ului. În gând îi răsări deodată întrebarea: ,,Ce-o fi având cu mine?" O presimțire urâtă începea să i se încuibeze în inimă. Pleoștit se apropie de fereastra ce dădea în curtea judecătoriei. Se rezemă de perete și se uită din ce în ce mai zăpăcit împrejur. În antreu se coborâse o tăcere grea, întretăiată numai de pașii preotului care își reluase plimbarea de ici colo, mai nervos, aruncând deseori priviri zdrobitoare spre Simion Lungu. Când Belciug obosi și se opri, se auziră din sala de judecată întrebări grăbite, într-o românească pocită, rostite de un glas aspru și urmate de răspunsuri umile, înfricoșate... O teamă stranie cuprinse pe Ion încetul cu încetul. Simțea o amenințare de care nu se putea feri. Se mira cum de nu s-a sinchisit el deloc până acuma de afacerea aceasta? De ce nu s-a împăcat mai dinainte, când ar fi fost atât de ușor? Îi părea foarte rău că n-a cerut cel puțin învățătorului să-l lumineze ce să spună și cum să răspundă... Se întoarse și-și aruncă ochii afară. Curtea era strâmtă, pardosită cu piatră și împrejmuită cu un gard de scânduri foarte înalt. În fund o casă joasă, cenușie, posomorâtă, cu ferestrele zăbrelite cu drugi groși de fier... Ion tresări. Asta era temnița. Un fior de groază îi furnică sufletul... În curte trei țărani tăiau lemne sub privegherea unui paznic în uniformă urâtă, cu pușca la umăr. Țăranii hâțâiau ferăstrăul alene și nepăsători, pe când paznicul nu-i scăpa din ochi și doar uneori își îndrepta cureaua de la armă, mândru și poruncitor. ,,Vasăzică aici...?" se gândi flăcăul, curmându-și însă firul gândirii, cuprins de îngrijorare. Alt aprod, bătrân, leneș, cu ochelari, îi introduse înăuntru. La biroul din mijloc, cu spatele la fereastra dinspre stradă, stătea un domn gros, cu o chelie ascunsă puțin sub niște fire rare de păr lung, cu ochii încruntați, având dinainte, pe masă, o cruce de metal. Belciug, cu o înfățișare solemnă, se așeză îndată în stânga, lângă perete, pe un scaun. La alt birou, un domn sfrijit și gălbejit, cu mustăți cărămizii și cu o cărare aleasă foarte îngrijit, răsfoia într-un teanc de acte, scoase câteva hârtii și le puse ceremonios pe masa judecătorului. Aerul era apăsat și atât de vrăjmaș, încât cei doi țărani se uitară repede unul la altul, îngroziți, gata parcă s-o tulească în orice clipă. Deodată însă întrebările judecătorului porniră nerăbdătoare. Cum te cheamă? De câți ani ești?... Ion simți de-acum foarte limpede cum îl învăluie primejdia. De-acum s-a isprăvit... Nu mai e nici o scăpare... Când Simion răspunse, fără să se uite la Belciug, că s-au împăcat afară și că-și retrage jalba, mai avu o scânteiere de nădejde. Dar se stinse îndată. Judecătorul nici nu lăsă pe Simion să isprăvească, sări în picioare și începu să răcnească: — Atunci de ce mai veniți pe-aici, ticăloșilor, să mă încurcați?... O să vă bag la răcoare pe amândoi, o să vă... Atunci Belciug se ridică de pe scaun și se apropie, zicând cu sfială: — Pardon... Două cuvinte... Judecătorul mai rău se întărâtă. Începu să dăscălească și pe Belciug că de ce nu explică boilor c-aici e judecătorie unde oamenii au de lucru, nu să-și piardă vremea cu fleacuri... Preotul roși și rosti câteva vorbe pe ungurește. Deși știa binișor ungurește, avea oroare să vorbească mai ales în fața autorităților, vrând astfel să dovedească tuturor că românul nu renunță niciodată la drepturile lui. Judecătorul, care îl cunoștea, se zăpăci auzindu-l vorbind ungurește și deodată se îndulci. Îl pofti să ia loc, își trase scaunul mai aproape de dânsul și-l ascultă cu mare luare-aminte. Belciug vorbi mult. Era în joc prestigiul lui față de țărani, care merita jertfirea trecătoare a unui principiu. Ion și Simion nu mai înțelegeau nimic; doar privirile judecătorului, care îi fulgerau în răstimpuri, le spuneau că e vorba de ei și că nu e bine. Când încetă preotul, judecătorul se sculă iar și numaidecât se răsti la Ion: — Vasăzică tu ești spaima satului, câine ticălos!... Bine. Foarte bine. Te dezvățăm noi de nebunii, fii pe pace!... Ai să vii să stai două săptămâni la răcoare, ca să-ți treacă pofta de bătăi!... Mișelule și netrebnicule! Ion îngălbeni; apoi tot sângele i se urcă în obraz. Rosti, cu fruntea sus, cu ochii aprinși: — Apoi să ne iertați, domnule jude, nu-i așa... Că eu n-am bătut pe nime-n lume, domnule jude... — Să taci, ticălosule!... Nici o vorbă, ca pe loc te pun în lanțuri!... Și acuma ieși afară!... Marș! Flăcăul ieși clătinându-se, fără să mai vadă cum Belciug dă mâna judecătorului care-i zâmbește prietenos... În aceeași joi, după-amiază, pe când Herdelea, profitând de vremea frumoasă și călduță, sforăia închis în stupină, iar dăscălița cu fetele alegeau fasole pentru mâncarea de seară și vorbeau de Pintea, mirându-se că au trecut zece zile de la răspunsul lor fără ca el să mai fi dat vreun semn de viață — o căruță se opri în fața casei și, în vreme ce caii își scuturau clopoțeii de la gât, un glas strigă pătrunzător: — Domnule-nvățător!... Domnule-nvățător!... Ghighi, recunoscând glasul, se repezi afară, aruncând vorba:<br>— E drăguța tatii!... În vârful căruței era cocoțată o săsoaică bătrâioară și roșcovană, cu o față veșnic râzătoare, care de patruzeci de ani, în fiecare joi se ducea în Armadia, la târg, cu căruța plină de pâine de vânzare. Herdelea o cunoștea încă de pe vremea când fusese elev la liceu. Toată casa o iubea și o poreclise ,,drăguța tatii", fiindcă pe cât îmbătrânea cu atât se hârjonea mai mult cu domnul învățător, în amintirea tinereților de odinioară. — Fii bună, domnișoară, vino de ia scrisoarea asta pe care mi-a dat-o domnul Bălan de la poștă pentru dumneavoastră! zise săsoaica cu ochii zâmbitori. Că mi-e greu să mă mai cobor de-aci și caii-s nebunatici... Ghighi alergă, curioasă, la căruță. Drăguța, întinzându-i scrisoarea, întrebă în șagă, lungind vorbele săsește: — Da domnu-nvățător nu-i acasă?<br>— Tata doarme, drăguță! murmură Ghighi cu ochii la scrisoarea care era o telegramă, și apoi fugind într-un suflet în casă, tocmai din cerdac adăugă: Mulțumim, drăguță! — N-aveți pentru ce, n-aveți pentru ce! vorbi săsoaica singură, mângâind cu biciul șoldurile cailor care porniră îndată la pas. Telegrama stârni o emoție mare în toată casa. Doamna Herdelea îndeosebi privea toate depeșele drept niște cobitoare de rău. Numai două a primit de când e măritată, și amândouă au fost fatale: una le vestise, în trei cuvinte reci, moartea surorii ei celei mai dragi, prăpădită într-un spital din Cluj în urma unei operații, iar a doua le-a adus știrea îmbolnăvirii singurului ei frate pe care, până ce a ajuns ea la Monor, l-a găsit pe catafalc... Astfel, acuma se uitau toate trei înspăimântate la fițuică, întrebându-se de la cine o fi și ce o fi cuprinzând, închipuindu-și numai vești sinistre și neîndrăznind să o desfacă. — Eu o rup și, ce o fi să fie! strigă în cele din urmă Ghighi. Cum își aruncă însă ochii în telegramă, cum izbucni voioasă:<br>— E de la Pintea!... Vine Pintea!... Mi-am zis eu că de la el trebuie să fie, dar n-am vrut să vă spun, ca să fie mai mare surpriza! adăugă apoi, învârtindu-se prin odaie în pași de vals și fâlfâind hârtia în aer. — Ia s-o văd și eu! zise Laura, revenindu-și în fire, cu glasul tremurat de emoție. Și cum Ghighi nu se mai astâmpăra, sfârși mai apăsat: Ei, dă-o-ncoace, nebuno, nu mă mai necăji! Laura citi rar și solemn: ,,Fericit nespus, sosesc sâmbătă — George". Dăscălița, cu ochii înlăcrimați de bucurie, o citi de asemenea și descoperi, într-un colț, un adaos, cu creionul: ,,Multe gratulări — Bălan". — Uite, ne gratulează bietul Bălan! murmură ea plângând de-a binelea. Bălan era singurul funcționar român de la poșta din Armadia, prieten bun cu Herdelea. Știind că Pintea ceruse mâna Laurei și trecându-i prin mână telegrama, nu l-a lăsat inima să nu fie cel dintâi care trimite familiei întregi felicitările cuvenite. — Ce om bun, sărmanul Bălan, observă Ghighi, luând hârtia prețioasă. Dacă nu era el, cine știe când ne venea, că jidovii ceia de la cancelarie țin toate scrisorile cu zilele... Și cum a găsit el tocmai pe drăguța tatii!... Cuprinsă de un nou fior de bucurie, Ghighi o tuli să scoale pe Herdelea, să-i comunice și lui vestea cea mare. Bătu cu pumnii în ușa stupinei, tropăind și din picioare, și strigând: — Tată!... Tată!... Vine Pintea!... Vine... Deodată se opri și, țipând ca din gură de șarpe, porni în goana mare spre casă, dând din mâini, ca o desperată, căci sărind nebunește pe lângă stupină, stârnise dușmănia unei albine care, mânioasă cum sunt ele în preajma somnului de iarnă, s-a repezit la Ghighi și i-a înfipt acul drept în colțul gurii. Speriate de țipetele ei, dăscălița și Laura îi ieșiră înainte ostoind-o. Herdelea, cu somnul în gene, se ivi în ușa stupăriei, mormăind: — Da ce-i? Ce s-a întâmplat? Ce zbiară aia așa? După întâia durere și spaimă, Ghighi plânse mai ales de frică să nu se umfle și să nu mai poată merge la serata dansantă, care pica tocmai acuma duminică. Numai Herdelea o liniști, asigurând-o că-i trece negreșit până duminică încât poate să fie chiar regina balului. Învățătorul studie apoi telegrama, cu ochelarii pe nas, de-abia ascunzându-și fericirea. — Ei, prea bine... Să poftească și avem să-l primim cum se cuvine! zise dânsul în cele din urmă, împăturind frumos telegrama și punând-o în buzunar, ca să se poată făli cu ea la toți cunoscuții. Până seara au adus pe tapet toate treburile ce le stârnise sosirea pețitorului. Unde va trage Pintea? Iată o problemă gravă. Ei nu-l pot găzdui, fiind mulți și neavând decât trei odăițe. Dar, chiar dacă ar avea mai multe, n-ar ședea bine unui logodnic să petreacă nopțile în casa logodnicei. Va trebui deci să doarmă în Armadia. Masa însă poate s-o ia aici, precum poate să stea toată ziua, să se obișnuiască mai bine cu Laura. Firește, toate acestea înseamnă cheltuială grea. Ce are a face? O dată se mărită o fată... Vor tăia câteva găini, neapărat. Dar nici carnea de vacă nu poate să lipsească, deși s-a cam scumpit. În orice caz, nici o masă nu se poate fără carne. De prăjituri vor îngriji fetele, căci Laura e meșteră mare... Bine ar fi dacă ar ști la ce oră va sosi sâmbătă? Înainte sau după prânz? Poate că s-ar putea ghici din telegramă?... Nu se poate. Destul de rău că n-a precizat, ca să știe cum să orânduiască masa... Duminică, firește, vor merge împreună la serata dansantă. Cine știe de nu vine chiar înadins ca să meargă și la bal împreună cu Laura, să se mândrească în fața lumii cu așa logodnică frumușică. Laura roși până în vârful urechilor și se întrebă ce vor zice fetele când vor afla că se logodește? Desigur că foarte multe vor invidia-o. Probabil însă că se cam știe în Armadia, căci nu se poate ca tata să nu fi bătut toba... — Să știi că din pricina balului vine tocmai sâmbătă! strigă Ghighi, muncită numai de gândul seratei și ținând la obraz o batistă muiată în apă rece. Eu imediat am ghicit!... Atât mai bine! Cel puțin avem un cavaler sigur!... Am să dansez până-mi fac pantofii ferfeniță!... Numai să nu mi se umfle sărăcia asta de înțepătură!... Regretau toți că nu era și Titu acasă, ale cărui sfaturi în privința primirii lui Pintea ar fi fost foarte folositoare. Titu însă, de o vreme încoace, mai mult stătea prin Jidovița decât pe-acasă. Deocamdată se înțeleseră ca Herdelea să meargă mâine până-n ziuă, întovărășit de Ghighi, spre a face cumpărăturile trebuincioase. În acest scop învățătorul avea, mai întâi, să ia un avans din leafa lunii următoare, ca să aibă cu ce ține piept cheltuielilor; apoi să vorbească cu măcelarul Ștrul din Jidovița, de la care luau pe datorie, să nu le facă pocinogul să-i lase fără de carne de vită. Titu, sosind, ca de obicei, tocmai la masă, exclamă iar: ,,Foarte drăguță femeie doamna Lang", ceea ce însemna că a întâlnit-o și era mulțumit. Apoi cercetă telegrama cu mutra unui om care o așteptase, aprobă cu mici rezerve planurile de primire, găsind însă și prilejul de-a mai pomeni de câteva ori de Rozica, cu niște ochi atât de strălucitori parcă mereu i-ar fi venit să povestească tuturor că e iubit de o femeie fermecătoare și că mâine-poimâine va fi un adevărat erou de roman sentimental. Când să se ridice de la cină, se auzi o bătaie sfioasă în ușă.<br>— Da cine-o mai fi așa de târziu? zise Herdelea adăugând tare: Intră! Glanetașu se strecură în odaie ca și când l-ar fi urmărit cineva de-aproape. Mărturisi, mereu încurcându-se, ce-a pățit Ion azi-dimineață la judecătorie și rugă pe Herdelea să-i învețe cum să scape bietul băiat de temniță. Vestea căzu ca o bombă; indignarea umplu îndată toată casa. Dar Ion? De ce nu vine el? Bătrânul se zăpăci. I-e rușine că n-a venit înainte de proces, cum l-a îndemnat dânsul și cum ar fi fost bine de poate nici nu pățea ce-a pățit. Se vede însă că Ion are ce are, că parcă nu-i sunt toți boii acasă... Toată familia ceru pe Ion. În curând Glanetașu se reîntoarse cu Ion și cu Zenobia. Flăcăul povesti cu de-amănuntul tot ce s-a întâmplat, întrerupt deseori de Zenobia care afurisea cu gura plină și pe popa, și pe Simion, și pe judecător. — Pămătuful! strigă dăscălița la sfârșit, fierbând de revoltă. După o tăcere de compătimire însă Ion întrebă cu lăcomie:<br>— Acu ce-i de făcut, domnule învățător?<br>— Apoi am să-ți fac o plângere tocmai către ministrul justiției, ca să afle și cei mari cum se poartă cu oamenii domnii de pe-aici... Am să-ți fac, Ioane! Numai să-ți vie întâi sentința, peste câteva zile, să vedem ce spun într-însa dumnealor! Zenobia, drept mulțumire, își făcu o sumedenie de cruci, căzu în genunchi și bătu la repezeală vreo zece mătănii, stârnind hazul tuturor. Plecară apoi toți trei blagoslovind pe Herdelea pentru că îi scapă dintr-o pacoste atât de grea. — I-aș fi putut face jalba și acuma — zise învățătorul după ce rămaseră singuri — dar vă trebuie trăsura lui Belciug la bal... — Perfect ai chibzuit! murmură Titu, zâmbind mulțumit, cu gândurile la Rozica... Pintea sosi spre seară, pe o vreme ploioasă, într-o brișcă galbenă, trasă de doi călușei iuți și grăsuni. Ghighi, care mai mult stătuse pe-afară decât în casă, toată ziua, cu ochii pe șosea, zări trăsura de departe și, deși nu cunoștea pe Pintea, ghici că el trebuie să fie și dădu alarma cu însuflețire: — Vine!... Iute, iute! Întreaga familie apăru în ușa casei. Herdelea șopti Laurei să iasă mai în față, să vadă omul că-l așteaptă cu drag. Pintea, sub umbrela pe care ploaia de toamnă dărăbănea fără cruțare, scoase pălăria ceremonios, dând din cap cu un surâs triumfător. — Uite ce tânăr simpatic! murmură dăscălița silind pe Laura să roșească. Trăsura se opri o clipa în uliță, înaintea casei.<br>— Hai, Titule, deschide poarta! strigă Herdelea. Titu se repezi în capul gol și brișca intră în ogradă, după ce Pintea coborî și veni spre pridvor, ridicând mai sus umbrela și ferindu-se să nu calce în noroi. Toți îl întâmpinară în cor: — Bine-ai sosit!<br>— Bine v-am găsit! Bine v-am găsit! repetă dânsul intrând în cerdac și scuturându-și umbrela peste parmaclâc. M-a făcut leoarcă ploaia asta... Din Lechința până aici n-a stat nici un minut... Dar bine c-am ajuns... Herdelea îl îmbrățișă și-l sărută pe amândoi obrajii, ceea ce nu se obișnuia decât între neamuri. Pintea sărută mâna doamnei Herdelea care, fiind foarte mișcată și voind să se stăpânească, avea o înfățișare rece, zicându-i ,,Bună ziua, domnule!" Laura îi întinse grațios mâna, cu un surâs cochet prin care căuta să-l încătușeze mai mult; el vru să-i spună ceva drăgălaș, dar, neîndrăznind s-o tutuiască, precum făcuse în scrisori, se mulțumi să-i sărute mai lung mâna și apoi, spre a-și ascunde zăpăceala, trecu la Ghighi căreia îi zise galant: — Mi-a vorbit atâta despre dumneata... sora dumitale... încât te-am cunoscut imediat... Titu dădu o mână de ajutor vizitiului să deshame caii. Deoarece ei n-aveau șură sau șopron, îl sfătui să acopere brișca cu o pătură, iar caii să-i bage în grajd unde se mai găsește puțin fân; dacă va mai trebui, vor cere de la vecini, că anul acesta este nutreț din belșug... Ploaia îl udă până la piele, ceea ce nu-l împiedică să strângă bărbătește mâna lui Pintea care, împreună cu ceilalți, zăboveau tot în cerdac. — Credeam că nici n-ai să mai vii pe ploaia asta scârboasă!... Ei, dar ce mai stați aici în umezeală?... Haidem în casă!... Leapădă-ți și tu, George, macferlanul și umbrela, că uite cum curge apa din ele!... Îl duseră în salonaș. Întrebările nu mai conteneau: când ai plecat, unde ai poposit, ce-ai pățit pe drum? Și copleșindu-l cu întrebări, încât el abia biruia cu răspunsurile, toți îl cântăreau din ochi cu o curiozitate pe care nici măcar nu încercau s-o ascundă. Era de vreo douăzeci și cinci de ani, cu o înfățișare plăcută, cu niște ochi negri cam mici și neastâmpărați și cu o mustăcioară cărbune, îngrijită. Părul aspru, pieptănat în sus, era retezat drept, ca o perie. Cu mișcările iuți și îmbrăcat într-o redingotă puțin prea lungă, sub care purta o vestă încheiată în nasturi deși până la gulerul alb și tare ce-i cuprindea gâtul scurt, n-avea mai nimic preoțesc nici în ținută și nici în vorbă. Vedea cum îl examinează toată familia și aceasta îl încurca, dar totuși povestea mereu, căutând vorbele cele mai alese și aruncând deseori ochii la Laura, care stătea lângă el, îl privea tăcută și se roșea ca sfecla când întâlnea căutăturile triumfătoare ale bătrânilor. Pintea vorbi mai cu seamă despre părinții lui, pe care-i iubea mult. Tatăl său era preot în Lechința, iar Lechința era un orășel cam cât Armadia, însă împestrițat cu toate neamurile și fără culoarea românească de aici. Herdelea își aduse aminte că a umblat și dânsul prin Lechința, acum vreo optsprezece ani, la o ,,reuniune" de învățători, împreună cu Titu, care pe atunci era un băiețandru de vreo cinci anișori. Își aminti chiar că cunoscuse și pe tatăl lui George, care la banchetul de adio a ținut o cuvântare înflăcărată... Pe urmă Pintea mai spuse că are mulți frați și surori, care aproape toți sunt gospodăriți și răspândiți prin toate colțurile pământului românesc. Acuma i-a venit rândul lui să-și întemeieze fericirea... Zicând aceasta se uită cu mai multă îndrăzneală la Laura care se topi de rușine și se sculă repede, făcându-se că trebuie să caute ceva pe la oglindă, unde, privindu-se puțin, își potrivi părul la tâmple. — Ei, fetelor, — interveni iar Herdelea, frecându-și zgomotos mâinile, — ia să ne aduceți voi ceva să mai dezmorțim oleacă pe George, că văd că-i rebegit rău de ploaie și de frig... Cred că bei și tu, ginere, un șnaps fain de tot, știi, românesc, de-al nostru?... Fetele ieșiră ca niște sfârleze, bucuroase că pot să-și comunice la repezeală impresiile. Așezând pe o tavă păhăruțele și sticla cu rachiu fiert și îndulcit, Laura întrebă cu inima strânsă: — Ce zici, Ghighițo?... Cum ți se pare?<br>— O, dar știi că-i foarte drăguț, se jură Ghighi din toată inima. Zău, Laura, e de o sută de ori mai simpatic ca Ungureanu... Mă și mir cum nu ți-a plăcut ție până acuma? Nu vezi că-i elegant, nu ca teologii ceilalți care se plimbă veșnic cu umbrela subțioară... Parcă nici n-ar fi teolog, parcă ar fi cel puțin inginer! — Adevărat? stărui Laura strălucitoare... Nu-i prea mic?<br>— Ce mic? se cruci cealaltă. E doar tocmai cât tine de înalt... Adică de unde până unde vrei să fie negreșit ca prăjina de Ungureanu?... Ș-apoi n-ai văzut ce brișcă superbă are? Asta-ți spune cât de colo că-s oameni bogați și vrednici! — Mie totuși mi se pare că-i prea mic, reveni Laura care dorea să audă cât mai multe laude spre a se convinge pe deplin și pentru a-și risipi toate îndoielile ce-i mai necăjeau uneori sufletul. — Lasă, nu mai cârti! Aveți să fiți o pereche încântătoare! sfârși Ghighi cu însuflețire. Pintea bău puțin ca să nu-și închipuie oamenii că poate-i bețiv. În schimb limba i se dezlegă din ce în ce. Era vorbăreț din fire și-i plăcea și lui însuși cum povestește. Și astfel, după ce se mai obișnui puțin și-și învinse sfiala, începu iar despre rudele lui, apoi despre cunoscuții și prietenii comuni, pe urmă despre el însuși, despre viața lui în liceu, la seminar... Numai despre Laura nu scoase nici un cuvânt. De altminteri toți găsiră că așa se cuvine, căci chestia asta, fiind serioasă, nu trebuie adusă în discuție decât cu băgare de seamă și în momentul oportun... Când Pintea conteni, fetele aruncară pe masă balul de mâine seară și până la cină avură vreme să-l macine. Firește că George venise înadins ca să nu lipsească de la faimoasa petrecere din Armadia. Nici Laura și nici Ghighi nu voiră să-i spună în ruptul capului în ce fel de toalete vor apărea, ca să-i poată face mâine o surpriză cu atât mai mare când le va vedea... Pintea, galant, își oferi brișca lui spre a merge cu toții împreună, iar Herdelea se pregăti să primească, mulțumit că scapă ușor de grija trăsurii pentru mâine. Laura refuză consternată: ce ar zice armadienii de așa ceva? Apoi nici n-ar încăpea toți într-o singură trăsură, căci pe ele trebuie să le întovărășească cel puțin Titu și să-și ducă o sumedenie de cutii cu rochii, neputând pleca de acasă îmbrăcate ca să ajungă acolo într-un hal fără hal. Și în sfârșit ele s-au înțeles să tragă la Elvira Filipoiu unde trebuie să se gătească... Primi însă bucuroasă ca Pintea să vie să le ia de la Filipoiu și să se ducă împreună la bal... Cum tânărul nu se pronunțase încă unde are de gând să petreacă noaptea și ca să nu-și închipuie c-ar putea fi găzduit aici, Titu, îndemnat de dăscălița, prinse un prilej și-l sfătui să tragă în Armadia la Augustin, un cărăuș foarte cumsecade, care are casă bună și n-o să-i ceară nici un ban când îi va spune că-i trimis de Herdelea. Pintea nu se gândise la aceasta, se zăpăci puțin și rugă pe Titu să-l însoțească făgăduindu-i în schimb să-l trimită acasă cu brișca. Titu, firește, se învoi, mai ales în nădejdea că poate va avea norocul să zărească în trecere pe Roza Lang. La masă Pintea de-abia mâncă, iar Laura ciuguli și mai puțin ca de obicei din bunătățile ce le căra Ghighi, care era supărată că tocmai cei pentru care le-au gătit fac atâtea mofturi de ți-e și necaz. Târziu de tot, tânărul se urni totuși să plece. Dacă ar fi fost după el, nici n-ar mai fi plecat, ci ar fi stat de vorbă până dimineața... Herdelea îi lumină calea cu lampa, în vreme ce femeile îi strigară de mai multe ori să nu uite că mâine la prânz e așteptat. De altfel, cum ploaia încetase și cerul se răzbunase puțin, probabil să avem mâine o zi minunată... Fetele, care dormeau în salon, într-un pat, ciripiră și se sfătuiră până după miezul nopții. Laura lăcrimă de câteva ori câte puțin, iar când se gândi la cadrilul al doilea și la primele tururi, plânse de-a binelea. Ghighi însă lăuda din răsputeri pe Pintea, spunând că întrunește toate calitățile unui bărbat ideal; și printre picături nu uita să-și bată joc de Ungureanu, de stângăciile lui comice, de mâinile lui veșnic umede, de încrederea lui ridicolă, și era foarte mulțumită când izbutea să facă și pe Laura să râdă. Totuși, în noaptea aceea Laura a visat numai pe Aurel, care părea că o iubește nebunește și voia să se împuște din pricina lui Pintea, cu care părea că dansează cadrilul al doilea, fericită, invidiată de toate fetele, pe când Pintea stătea bosumflat într-un colț, ca o arătare urâtă... Duminică, după ce clopotele sunară ieșirea din biserică, Titu se repezi la preotul Belciug să-i ceară trăsura pentru deseară. Intrând în ogradă, inima i se strânse puțin. Nu mai întâlnise de mult pe Belciug, căci acuma toată vremea și-o omora alergând după Roza Lang. Știa însă foarte bine că popa întorcea capul când trecea prin fața casei lor, ca să nu salute, și că, întâlnindu-se deunăzi prin Armadia cu Herdelea, s-a făcut a nu-l vedea... Niciodată până acuma răceala între preot și învățător nu fusese atât de fățișă, încât Titu se temea puțin să nu se fi întins și asupra lui supărarea popii... Belciug abia sosise acasă, însoțit de câțiva sfetnici de-ai bisericii, care, înghițind în sec, îl priveau cum mânca și așteptau să isprăvească spre a lua o înțelegere în privința clădirii noii biserici. Preotul era în toane deosebit de bune și primi pe Titu cu o adevărată explozie de prietenie. — Noroc, poete!... Are să mi se surpe hornul de când n-ai mai fost pe la mine... Ce mai veste-poveste prin țara muzelor? Ce vânt bun te aduce? Poezia era una din pasiunile preotului, în amintirea vremurilor când și el mâzgălise versuri spre a-și ușura inima, demult, înainte de a intra în seminar, de dragul unor ochi albaștri și mângâioși. — Aș vrea să-ți spun câteva vorbe, părinte, zise Titu, uluit de primirea prea călduroasă, cu un glas care arăta că ar dori o întrevedere fără martori. Belciug dădu afară pe sfetnici:<br>— Haideți, plecați acasă că acum n-am vreme de voi! Veniți după-amiazi, pe la vecernie! Când rămaseră singuri, popa îi turnă un pahar de vin.<br>— Ei, să trăiești și să te văd cât Coșbuc de mare! ură Belciug, ciocnind și golind paharul dintr-o dușcă. Titu voise să aducă vorba mai pe departe, dar din pricina amabilității preotului, se pomeni că-i zice prostește: — Ne-ar trebui brișca dumitale pentru deseară... Știi că-i balul deseară... Dumneata tot nu te duci, iar noi... După toanele bune ale preotului, Titu s-ar fi așteptat să-l întrerupă scurt și să-i spună ,,ai zis", ca altădată. Cum însă Belciug tăcea și se întuneca, tânărul se opri singur, încurcat, cu o privire nedumerită... Trecu un răstimp greu până ce popa, cu ochii în farfuria goală și jucându-se cu furculița, începu rar, gânditor: — Am să v-o dau, firește, dar numai pentru dumneata... Pentru dumneata, înțelegi?... Căci pentru părinții dumitale n-aș da-o, mai bine s-o ardă focul... Uite așa! Ți-o spun verde: n-aș da-o... Acum dumneata ești băiat deștept și mă vei pricepe fără multe explicații. Când a venit tatăl dumitale aici m-am bucurat din inimă, știți prea bine, și am făcut ce-am putut ca să-i fiu de folos. N-aș fi crezut niciodată că-mi va fi potrivnic, ca să nu zic vrăjmaș pe față. Să nu creadă dânsul că eu sunt prost. Am simțit de mult că mă sapă și am tăcut. Dar toate au o margine... toate... Când am deschis ochii, m-am speriat de ce-am văzut... Nu ridică deloc privirea din farfurie. Numai cu țăranii era mai îndrăzneț. Încolo se sfia când spunea cuiva în față lucruri neplăcute... Titu stătea pe ghimpi. Cuvintele preotului i se păreau nedrepte și jignitoare. Se gândi o clipă să-i trântească o obrăznicie și să sfârșească. Dar aceasta ar fi însemnat să rămână fără trăsură. — Acuma nu mai lua în seamă și dumneata toate mărunțișurile, zise dânsul în cele din urmă, văzând că Belciug a încetat. Într-adevăr, preotul părea că-și sleise toată mustrarea. Răspunse cu alt glas: — Dar știi că n-am vizitiu?... Omul meu trebuie să meargă de noapte la moară în Dumitrița, că morile de apă din Jidovița macină scump și prost, pe când în Dumitrița e o moară de foc care face o făină ca aurul... — Nu-i nimic, am să mân eu caii! vorbi Titu, gândindu-se că va lua pe Ion al Glanetașului ca vizitiu, firește fără să afle popa. — Numai să băgați de seamă să nu vă răstoarne că-s hodiniți și buieștri... Petrecere bună! Trecând spre casă, Titu înștiință pe Ion că-l ia ca vizitiu deseară. Venind, își pregătise o cunună de înflorituri pentru a povesti ce-a pățit la popa. Dar n-a mai putut spune nimic deoarece sosise Pintea. După masă lucrurile erau potrivite așa fel ca Laura să rămână între patru ochi cu Pintea, spre a-și putea descărca sufletele... Stătură împreună, singuri, aproape un ceas și totuși nu vorbiră deloc de iubire, ci numai de nimicuri neînsemnate, făcând pauze mari și roșind copilărește când li se întâlneau privirile furișe... Fiecare își zicea în sine că ar trebui să înceapă celălalt și în sfârșit se mângâiară că se vor lămuri mai bine deseară, la bal, unde în potopul de lume și de muzică le va veni mai lesne să-și deschidă inimile. Herdelea, parc-ar fi simțit că tinerii au pierdut vremea degeaba, făcu ce făcu și prinse pe Pintea într-o convorbire serioasă de numai câteva minute, dar de-ajuns ca să-i spună tot ce trebuie să spună un socru cumsecade unui ginere cinstit. Când îi declară limpede că nu poate să dea Laurei nici un ban zestre, tânărul s-a rușinat și s-a emoționat, iar când bătrânul a adăugat că fata va avea totuși un trusou modest și cele ce-i trebuiesc în casă, Pintea a protestat că n-are nevoie de nici o ață, că Laura e cea mai mândră comoară din lume și că de altfel la logodnă nădăjduiește să vină cu părinții săi, care vor îndrăgi pe Laura desigur tot așa cum o iubește el. — M-am crezut dator să-ți arăt situația din vreme cum este, ca să n-avem pe urmă neînțelegeri, încheie Herdelea mulțumit, bătându-l pe umăr. Spre seară Pintea a plecat în Armadia, la gazdă, să lase răgaz fetelor să se pregătească în tihnă de bal... Trăsura popii se umplu de cutii, de legături, de geamantane, parc-ar fi pornit tocmai în Siberia. Titu trebui să se cocoțeze pe capră, lângă Ion; fetele însele de-abia se vedeau dintre bagaje. Herdelea dăduse lui Titu bani de cheltuială, dar îi spuse de nenumărate ori să nu fie mână spartă, să-i ție legați cu șapte ațe, căci nu se poate ști cât va mai sta Pintea pe-aici și fiecare gologan e numărat; să plătească peste taxa de intrare cel mai mult cincizeci de creițari, ca să salveze onoarea familiei, să fie trecuți în Gazeta Transilvaniei printre ,,suprasolvenți", dar să nu se întindă la chef... — Dumnezeu să v-ajute! murmură dăscălița, cu lacrimi în ochi, văzând brișca urnindu-se. Tocmai când să intre în Armadia își aduse aminte Laura c-a uitat să-și ia evantaiul. Se opriră, se sfătuiră. Erau cât p-aici să se întoarcă înapoi, căci evantaiul avea un preț deosebit din pricina diferitelor iscălituri de la diferitele baluri, alcătuind un adevărat trofeu... Titu o povățui să împrumute unul de la Elvira. Laura se liniști numai gândindu-se că întoarcerea ar fi un semn rău, spuse însă de mai multe ori că întâmplarea aceasta nenorocită i-a stricat toată seara. Fetele, împreună cu Elvira, ajutate de două servitoare, supravegheate de însăși doamna Filipoiu, o femeie foarte grasă, neagră și zăcută de vărsat, dar bună ca pâinea caldă, se gătiră mai bine de două ceasuri și se făcură ca niște păpuși. — Pun rămășag că voi o să fiți reginele balului, le spuse doamna Filipoiu, mângâindu-le cu privirea, în vreme ce ele își ștergeau pudra de pe sprâncene. Titu venise îmbrăcat de-acasă: jachetă neagră, cam purtată, vestă foarte deschisă, cravată albă, înăsprită, mănuși albe de atârnat în buzunar ca să se vadă că are... Plictisit de așteptare, puse pe o servitoare să-i mai calce dunga pantalonilor care se boțiseră în trăsură, iar el se așeză și-și lustrui ghetele ca oglinda. Când veni Pintea, fetele erau zâne. Se făcură prezentări ceremonioase. Doamna Filipoiu felicită pe Pintea pentru norocul de-a fi găsit o ființă atât de drăgălașă ca Laura, iar Elvira șopti fetelor, încântată: ,,Foarte drăguț și simpatic". Titu rezolvă problema trăsurilor: fetele cu doamna Filipoiu vor merge în brișca popii, iar el cu Pintea în cealaltă și vor sosi deodată la liceu unde, în sala de gimnastică, avea loc serata... Intrarea principală a liceului era luminată cu două rânduri de felinare. Pe scările de piatră aștepta, întru întâmpinarea invitaților, o întreagă armată de ,,aranjori" cu câte o fundă tricoloră în piept. Vreo zece se repeziră la trăsură, ajutând fetelor să coboare și oferindu-și brațul cârligat. — E târziu?... Nu, da, aș... S-a început? Câteva minute... De mult?... Foarte reușit... Păcat! se auzi în grupul fetelor înconjurate de aranjori. Pintea păși în urma domnișoarelor, strângând câteva mâini cunoscute, iar Titu rămase să dea ordine vizitiilor. Îndeosebi lui Ion, căruia nu-i plătea nimic pentru osteneală, îi spuse să vie și el să vadă petrecerea mai târziu, ca să fie la îndemână când o fi de plecat. Poate c-o să-l cinstească și cu o sticlă de bere, dacă cumva n-o fi prea scumpă, căci în asemenea împrejurări restauratorul face niște hoții nemaipomenite. Să intre însă prin grădina liceului și să aștepte la ușa din dos, de unde se vede bine în sala de gimnastică... Titu cunoștea pe toți aranjorii care erau recrutați dintre profesorii mai tineri, studenții universitari întârziați pe-acasă și elevii mai spălați din clasele superioare. Aurel Ungureanu se afla printre dânșii, dar se ascunsese când au trecut fetele. Pintea cu domnișoarele și cu doamna Filipoiu îi așteptau în bufetul instalat alături de sala de dans. Aici, la o masă de lângă ușă, bătrânul și mărunțelul profesor de desen și caligrafie Romașcu îndeplinea funcțiunea de casier... Titu se duse drept la Romașcu, care însă îi strânse mâna murmurând zâmbitor: — S-a achitat... Domnul Pintea... Titu protestă, firește, numai de formă:<br>— Cum se poate una ca asta? Îmi pare rău, dragă George, zău așa!... Atunci, domnule profesor, uite o coroană din partea mea! — Ca suprasolvire?<br>— Da! făcu Titu cu mândrie.<br>— Cele mai calde mulțumiri! răspunse profesorul-casier însemnându-i numele într-un caiet liniat special de dânsul cu diferite cerneluri. Marea sală de gimnastică era transformată în sală de spectacol, împodobită cu ghirlande de brad, la care lucraseră o săptămână întreagă, după-amiaza, toți elevii liceului. În fund se înălța scena improvizată din catedre suprapuse, cu culise de scoarțe și covoare pestrițe, restul încăperii fiind ocupat de mai multe rânduri de scaune, adunate de pe la domnii din oraș cu condiția să le fie înapoiate îndată după sfârșitul seratei. Scaunele erau rezervate numai pentru doamne, căci domnii, în afară de câțiva mai bătrâni, stăteau în picioare pe lângă pereți, luându-și însărcinarea de-a îngroșa ropotele de aplauze ce porneau din celalalt fund al sălii unde se înșirau elevii din cursul superior, puși acolo să-și manifesteze admirația și însuflețirea. Aranjorii așezară pe domnișoare în rândul întâi, pe locurile cele mai bune, păstrate înadins pentru ele în schimbul unor surâsuri grațioase. Titu cu Pintea rămaseră mai pe lângă ușă. Spectacolul începuse... Acuma un elev lung și slab declama o anecdotă țigănească, strâmbându-se întruna, repezindu-se încoace și încolo pe scenă, schimbând mereu glasul și stârnind râsete zgomotoase în fund și zâmbete discrete pe scaune. Programul de altfel era încărcat și variat; mai urmară vreo zece declamații, recitări și dialoguri, toate gustate cu cuvenita plăcere națională. Apoi veni conferința unui profesor de literatură, întretăiată, mai ales în partea a doua, de foarte dese căscături ascunse cu multă discreție. Conferențiarul fu răsplătit totuși cu o furtună de aplauze bucuroase care parcă însemnau ,,bine că s-a isprăvit"... Toată lumea răsuflă mai ușurată. Într-o clipă bufetul se umplu cu publicul care ieșea spre a îngădui elevilor să transforme sala de spectacol în sală de dans, strângând scaunele și așezându-le de-a lungul pereților, să stropească puțin dușumelele cu leșie rece și să împrăștie pe jos sacâz ca să nu se facă lunecușuri să-și frângă picioarele vreun dansator prea pasionat. Titu avusese grijă să oprească masa cea mai bună în bufet. Toate tovarășele de sindrofie se adunară aici, patronate de doamna Filipoiu. În jurul lor roiau aranjorii și alți cavaleri de seamă. În mijlocul interesului însă stătea Pintea pe care Titu îl prezenta cu mândrie tuturor: — Cumnatul meu in spe! De altfel mai toată Armadia știa că fata lui Herdelea se mărită; chiar și împrejurimile. Învățătorul se lăudase la berăria Grivița și vestea s-a împrăștiat ca fulgerul. Mai ales fetele erau curioase și examinau pe furiș pe Pintea, să vadă cum se înfățișează cel ce va fi soțul prietenei lor. Și toate găseau prilejul să șoptească Laurei: ,,Foarte drăguț!" Se încinse apoi o ciripeală generală. Toți slăveau spectacolul și pe interpreți, își angajau cadrilurile și ,,romana" și de-abia așteptau să înceapă dansul... După ce își făcu datoria aici, Titu trecu la altă masă unde ședea Lucreția Dragu împreună cu părinții ei, amândoi grași ca niște butoaie. Conferențiarul de adineaori, tânărul profesor de literatură Ștefan Oprea, și un student în drept se învârteau în fața fetei, înclinându-se din când în când și copleșind-o cu complimente. Titu salută pe bătrâni cuviincios și familiar, apoi își trase un scaun lângă Lucreția, căreia îi sărută mâna, fără a uita să i-o strângă puțin, ca omul cu drepturi câștigate. Fata se roși, iar ceilalți doi curtezani îngălbeniră văzând îndrăzneala poetului. Ei stăteau în picioare de un sfert de ceas. — Luați loc, domnilor, dacă vă face plăcere! zise drăgălaș Lucreția, cu ochii la conferențiarul încurcat. Începu un duel de aluzii și înțepături între cavaleri, spre spaima doamnei Dragu care avea groază de orice discuții ce nu le înțelegea. Oprea și Titu, deși prieteni, se vrăjmășeau în ascuns, fiindcă profesorul strâmba din nas asupra poeziilor lui Titu, iar poetul spunea în gura mare pretutindeni că Oprea nu se pricepe în literatură nici cât straja de noapte din Pripas. Acum Titu se repezi mai întâi asupra conferinței profesorului, căutând să-l doboare în fața Lucreției. Lupta însă rămase nehotărâtă: zâmbiră toți când Titu imită stângăciile rivalului său, dar totuși nimeni nu-l aprobă, nici măcar printr-o vorbă. Atunci poetul se agăță de fracul conferențiarului, cu mai mult noroc, căci toți izbucniră într-un hohot de râs la care trebui să ia parte chiar Oprea spre a nu arăta că i-e necaz. În tot balul, profesorul singur era în frac; și-l comandase înadins și, în sufletul lui, se fălea și se simțea superior tuturor purtându-l. Ceilalți domni veniseră care în jachetă, care în redingotă, cei mai mulți în sacouri negre, unii chiar în haine de stradă deschise... Cu toată biruința lui Titu, atât părinții cât și Lucreția nu încetară de-a dovedi o atenție deosebită profesorului care putea fi un ginere minunat, mai ales că fata bate balurile cam de mulți ani și zadarnic. Titu însuși băgase de seamă sforțările Lucreției de a înlănțui pe Oprea încă din vara trecută, dar nu se alarmase. El mai întâi nu se socotea printre candidații serioși. În ochii lui, Lucreția era o fată drăguță, cu care poți sta de vorbă făcând exerciții și declarații de dragoste și căreia, în cele din urmă, ajungi să-i furi o sărutare nevinovată. Dacă n-ar fi fost ea, s-ar fi găsit alta, tot atât de melancolică și de visătoare, care să-i inspire poemele de amor romantic. Mai cu seamă de când nădăjduia de la Roza Lang o iubire mai pământească, Lucreția coborâse pe planul al doilea în inima lui. Dacă n-o părăsise încă de tot, era numai pentru a exaspera pe Oprea. Într-o clipă când conferențiarul se adânci cu Dragu în niște dezbateri asupra lefurilor profesorilor, care nici gând să se mărească, Titu se plecă mai aproape de Lucreția și-i șopti: — Cred că am cadrilul al doilea?<br>— O, de-abia acuma te trezești să mi-l ceri?... Dar l-am dat de mult! — Da... Credeam că nici nu mai e nevoie să ți-l cer... Știai prea bine că sunt totdeauna al dumitale... Bine. Nu face nimic. Cine e fericitul, dacă nu-s indiscret? — El, murmură fata arătând pe Oprea.<br>— Mhm, se întunecă Titu. Foarte bine. Mi l-ai preferat. Să ții minte!... Dar cadrilul întâi? — Cu plăcere... Titu mai bolborosi ceva, apoi se sculă plictisit, aproape jignit, și se depărtă. Lucreția însă rămase cu inima cât un purice. Mințise și tremura să nu se răzbune minciuna. Refuzase lui Titu cadrilul al doilea pentru că voia să-l dea lui Oprea, care nu îndrăznea să i-l ceară. Se frământă câteva minute, apoi deodată întrebă: — Domnule Oprea, ai vizavi pentru al doilea?<br>— Vizavi aș găsi, dar n-am pereche, domnișoară! zise profesorul șovăind. — Nici eu, mărturisi Lucreția plecând ochii cu o sfială ispititoare. Se făcu. El i-l ceru, iar ea i-l dădu... Zgomotul de pahare și de glasuri încrucișate, mirosul amestecat de sudori, de băutură și de parfum ieftin, zăpușeala care creștea repede și înroșea fețele, silind pe domnișoare să treacă deseori în dosul unui paravan japonez ca să-și șteargă cu pudră luciul de grăsime de pe nas, toate fură stăpânite deodată de sunetele pasionate ale unei someșane sprintene, pornită din arcușurile tarafului de lăutari, în sala devenită acuma de dans. Muzica aprinse inimile tineretului. Toate picioarele se mișcau pe loc nerăbdătoare. — Goghi! Goghi! trecu din gură în gură ca un suspin de ușurare. Era numele țiganului din Bistrița care avea cel mai vestit taraf de lăutari din județ, care fusese angajat spre a mări splendoarea petrecerii și din pricina căruia se amânase până acuma balul. Perechile de dansatori intrau rând pe rând în sala de dans, urmate de mamele credincioase ce-și luau locurile de pază și admirație pe scaunele așezate lângă pereți. Aici muzica umplea aerul, iar luminițele candelabrului din mijlocul tavanului tremurau și picurau stearină, obligând pe cavaleri să ocolească locul primejdios. Laura dansa cu Pintea care, nefiind dansator încercat, greșea adeseori pașii, ceea ce pe Laura o rușina și-i amintea pe Aurel cel neîntrecut. De câte ori se încurca, Pintea îi cerea iertare și-i strângea mâna, iar fata, drept răspuns, zâmbea cu resemnare îngerească și întorcea capul după celelalte perechi. Aproape toate domnișoarele erau în costume naționale, ca și Laura, dând o înfățișare mai caldă și pitorească seratei. Titu nici nu mai avea chef să intre în sala de dans, atât de mult îl plictisea cadrilul al doilea. Ca să-și uite necazul, se încurcă la taifas cu silvicultorul Madarasy, un ungur cumsecade, nelipsit de la serbările românești, vorbind și chiar citind bine românește. Era un admirator al talentului lui Titu și de aceea se întrețineau deseori despre literatură, ajutați de numeroase pahare, căci ungurului îi plăcea mult vinul acrișor, spunând veșnic că vinul și literatura merg mână-n mână. La masa lor se opri mai pe urmă și solgăbirăul Vasile Chițu care, deși român, venea numai în calitate de reprezentant al autorității statului spre a se încredința că, sub pretextul balului, nu se pune cumva la cale vreo ațâțare împotriva Ungariei sau vreo manifestație antipatriotică. Vorbea puțin și se arăta posomorât parcă l-ar fi durut dinții. Românii îl disprețuiau, dar numai în ascuns, și-i ziceau ,,renegatul". Veselia creștea în rândurile dansatorilor. Câțiva mai înfocați se făcură în curând leoarcă de sudori, încât trebuiră să se retragă într-o odaie mai dosnică, să se răcorească puțin și să-și schimbe gulerele. În schimb, domnișoarele parcă aveau șapte suflete, nu oboseau deloc și zâmbeau întruna și din ce în ce mai ademenitor. Dându-și seama că toți ochii o urmăresc, Laura dansa aproape numai cu Pintea. Doar câtorva profesori și studenți, care nu i-au făcut curte niciodată, le-a acordat câte o tură, câte una singură, aruncând însă lui Pintea niște priviri din care să înțeleagă că toți o plictisesc, afară de dânsul. Când, la ultima figură a cadrilului, s-a pomenit față-n față cu Aurel Ungureanu, i-a răspuns foarte rece, ascunzându-și cu dibăcie emoția. De altfel Aurel, poate înadins ca s-o ispitească, a dansat cu Ghighi mai mult ca de obicei. Firește, Pintea nu s-a clintit toată seara din preajma Laurei, iar când ea dansa cu alții, n-o scăpa din ochi o clipă. Tocmai la cadrilul al doilea a început s-o tutuiască și să-i spună și din gură ceea ce-i scrisese de atâtea ori: că o iubește cum nimeni în lume n-a mai iubit o femeie și că are ambiția s-o facă cea mai fericită ființă de pe globul pământesc. Laura îl asculta întâi foarte mișcată, neobișnuită cu declarații atât de fățișe. Pe urmă însă i s-a deschis și ei graiul, încât au stabilit pe îndelete să facă negreșit logodna luna viitoare, când să vie și părinții lui George... În cele din urmă, întărâtat de păhărelele de vin și cu gândul să se răzbune pe gâsca proastă care l-a jignit atât de adânc în amorul propriu, Titu se urni și se amestecă printre dansatori. Dar, în loc să danseze, se ținu toată seara pe urmele Lucreției, șoptindu-i crâmpeie de versuri cu aluzii înțepătoare, făcând-o cochetă și necredincioasă, și în sfârșit căutând să-i tulbure idila sentimentală cu Oprea. Fata îi răspundea mai mult prin surâsuri lucitoare și doar de vreo două ori murmură, râzând fără nici un rost și cu o drăgălășie cuprinzătoare: ,,Mai știi?" Pe la ora două după miezul nopții urmă pauza cea mare. Lumea tăbărî în bufet. Mesele se încărcaseră cu mâncări și băuturi. Dansatorii se răcoreau asaltând butoaiele cu bere. Goghi avea grijă să nu scadă însuflețirea. Romanțele cele mai noi și mai frumoase mergeau drept în inimile înfierbântate. Arcușul lui părea fermecat. Cântând trecea de la o masă la alta, ciocnea câte un pahar ici-colo, arunca priviri galeșe domnișoarelor, ca orice lăutar răsfățat. De-abia acuma își aduse aminte Titu de Ion și-l găsi la ușa dinspre grădină, cu ochii plini de mirare și de plăcere. Îi aduse o sticlă cu bere și o halcă de friptură. — Ei, ce mai zici, Ionică? îl întrebă în fugă, fiind grăbit să nu întrerupă tachinarea Lucreției. — Tare-s mândre petrecerile dumneavoastră, domnișorule! zise flăcăul cu privirea aprinsă. Cel dintâi vals, după pauză, pricinui lui Titu o mare satisfacție. Profesorul Oprea, dansând cu Lucreția, uită de candelabrul cel mare și trecu prin zona primejdioasă. O ploaie de stearină se scutură în spatele îndrăgostiților. Toată lumea făcu haz de pățania aceasta, iar Titu se grăbi să șoptească necredincioasei: — Vezi? Pedeapsa lui Dumnezeu pentru cadrilul al doilea! Zorile priveau pe ferestrele sălii și balul nici gând să se sfârșească. Tinerii nu se mai săturau și bisau furtunos toate dansurile, înverșunându-se chiar să nu lase pe domnișoare să plece acasă... În dosul ușii dinspre grădină, Ion, cotoșmănit în suman, nu simțea nici frig, nici somn privind petrecerea domnilor. Mesele încărcate, muzica, frumusețea domnișoarelor, râsetele, chiar și sudorile dansatorilor îl mângâiau și-l întărâtau neîncetat. Văzând fețele vesele i se părea că toți oamenii aceștia duc o viață fără nici o grijă, fără necazuri și fără supărări. Îi pizmuia amintindu-și zbuciumările și chinurile lui. ,,Bine le mai merge domnilor!" își zicea cu o părere de rău dureroasă. Dacă ar fi învățat carte, poate că ar fi și el printre dansatori, vesel, fără gânduri grele, fără trudă în oase! Dacă ar fi ascultat pe Herdelea... Apoi toată dragostea lui zbura iar acasă, alintând pământurile fără de care viața lui întreagă n-ar mai avea nici un rost. ,,Toate astea nu plătesc cât o ceapă degerată", se gândi dânsul în cele din urmă, cu ochii mari răsfrângând mereu petrecerea domnească, dar văzând de-acuma numai pământul aspru și totuși ademenitor, ca o țărancă voinică și frumoasă a cărei îmbrățișare îți zdrobește oasele... Tot satul cinstea mai mult pe Ion și-l compătimea de când s-a aflat ce-a pățit la judecătorie. Unii ocărau pe Belciug, alții huiduiau pe Simion Lungu care însă se apăra din răsputeri că n-are nici o vină și nici nu mai îndrăznea să sufle o vorbă despre brazdele împricinate. Doar Vasile Baciu, și numai la beție, striga: ,,Uite cine umbla să ia pe Anuța mea!" Când era treaz însă, lua și el partea lui Ion și odată, întâlnindu-l pe uliță, i-a spus cu glasul înduioșat: — Lasă, măi băiete, că temnițele-s pentru oameni, nu pentru draci! Osânda totuși răscolea toate planurile flăcăului, clătinându-i încrederea. I se părea că, dacă va sta închis și departe două săptămâni, va pierde și pe Ana, și mai ales pământurile ei pe care începuse să le privească întocmai ca și când ar fi ale lui. Avea o presimțire ciudată că Vasile Baciu va face ce va face și va aduce, în lipsa lui, pe George în casă. Și atunci toate nădejdile lui s-ar împrăștia în vânt și ar rămâne tot așa de becisnic ca până acuma, silit să îndrăgească veșnic numai pământul altora. Cum zilele treceau și sentința nu mai venea, neliniștea lui creștea. Își închipuia că întârzierea poate să însemne și o agravare a pedepsei. Dacă pe câteva vorbe ale popii s-a pomenit cu două săptămâni de temniță, de ce nu s-ar aștepta și la mai rău?... Cu toate acestea n-avea nici o ură împotriva preotului și nici chiar împotriva judecătorului. Își zicea că e la mijloc bătaia soartei lui nenorocite. Totuși, în lovitura aceasta, avea și mulțumirea că barem s-a ales de-a binelea cu brazdele lui Simion. Se ducea la Ana mereu, din ce în ce mai îngrijorat să n-o piardă. Blândețea fetei începea să-l neliniștească, bănuind într-însa o șiretenie. De altfel tărăgănările ei, când îi cerea să-l bage-n casă ori să petreacă noaptea cu el în șură sau în podul cu fân, îl făcuseră să se îndoiască de ea. Apoi într-o seară, vorbind de pățania lui și când ea plânse și-l rugă să se ostoiască și mai bine să stea în temniță decât să se pună împotriva celor mari, Ion se înfurie parcă l-ar fi lovit cu măciuca-n cap. Era sigur că fata se bocește din vicleșug, umblând să se scape de dânsul... Nu-i mai spuse nimic, dar se hotărî să nu se dea bătut, orice ar fi să se întâmple... Cum îi sosi sentința, cum fugi cu ea la Herdelea.<br>— Să mă înveți, domnule învățător, și să nu mă lași, că pacostea asta mă omoară! zise dânsul mohorât. — Ia nu mai umbla cu copilării, Ioane, ca doar bărbat ești, nu pleavă! răspunse învățătorul jumătate în glumă, jumătate în serios, înțelegându-i îngrijorarea. — Dumneata nu știi ce știu eu, domnule învățător, altminteri ai zice tot ca mine! murmură flăcăul clătinând din cap. Herdelea citi hârtia mormăind până la sfârșit, apoi, ca și când n-ar fi pătruns-o îndeajuns, o mai citi o dată. — Hm! făcu dânsul ridicând ochii spre flăcău. Eu zic să-i dai dracului pe toți, Ionică, și să te mulțumești cu pedeapsa! Adică ce-o să fie dacă-i sta și tu la răcoare două săptămâni?... Altfel te pomenești că pățim și mai rău! Învățătorul se temea acuma să se mai amestece. Dac-ar fi fost după sufletul lui, s-ar fi dus cu Ion și până la împăratul. S-a gândit însă bine și și-a dat seama că orice armă are două tăișuri. Judecătorul împărțea dreptatea după cum i se năzărea; se credea mare cunoscător de oameni și tălmăcea legile astfel încât să se potrivească cu dorințele lui. Herdelea ar fi fost fericit să-l poată plesni puțin, mai ales că față de dânsul ungurul se arăta mândru și uneori chiar disprețuitor. Dar îl știa răzbunător și aceasta îi domolea pornirea. Când ar afla judecătorul că el a făcut plângerea, nu s-ar lăsa până nu l-ar zdrobi... Pe urmă ar trebui să încurce și pe Belciug în bucluc. Nici vorbă, felul cum preotul se poartă cu dânsul în vremea din urmă l-ar îndreptăți să-i tragă o săpuneală bună, să-l învețe minte. Și totuși ce-ar folosi el dintr-o ruptură zgomotoasă cu Belciug? Încercă să lămurească flăcăului toate primejdiile. Sfaturile lui pașnice însă mai mult întărâtau pe Ion care se bătea mereu cu pumnii în piept: — Iau eu toate răspunderile! Mai bine să mă spânzure decât să mă calce așa în picioare! Hotărârea flăcăului înmuie împotrivirea învățătorului. Toată seara se tocmiră. Cu cât Hardelea șovăia mai tare, cu atât Ion stăruia mai aprig, parcă în joc ar fi fost însăși viața lui. Dăscălița și fetele împărtășeau pe deplin scrupulele învățătorului și îndemnau din când în când pe Ion să se astâmpere sau, în orice caz, să se ducă la notar să-i facă ,,lăcrămația". În cele din urmă își dădu părerea și Titu: — Și eu cred că mai bine ar fi să-i lăsați în plata Domnului, că de temniță, orice ai face, tot nu scapi, asta-i sfânt. Dar dacă nu vrea și nu vrea, nu văd de ce nu i-ai face plângerea? Eu zic să i-o faci fără grijă... Și ca să nu-ți cunoască scrisul, pune pe Laura să o copieze, și gata!... Foarte simplu! Părerea lui fu adoptată de toți și Herdelea capitulă:<br>— Adevărat, cine poate să cunoască scrisul Laurei? Se așeză și făcu o jalbă amănunțită și simțită, în care judecătorul și preotul se întovărășeau spre a năpăstui pe un biet țăran nevinovat. Când o citi pe românește lui Ion, toți se înduioșară. Laura o transcrise îndată cu oarecare emoție. Herdelea avu grijă s-o pună tot pe ea să scrie și adresa pe plicul mare: ministrului de justiție... — Uite, Ionică! Mâine dimineață o dai recomandată la poșta din Armadia, și să fie într-un ceas bun! zise învățătorul mișcat. Ion era uluit de mulțumire; puse pe masă trei zloți și nu vru să iasă din casă până ce Herdelea nu-i primi. — Nici nu știi dumneata ce bine mi-ai făcut, murmură flăcăul sărutând mâna învățătorului. — Bine că i-ai făcut-o, zise Titu după ce plecă Ion. Adică de ce să-și bată joc de el toți măgarii? Peste vreo două săptămâni, în amurg, silvicultorul Madarasy cu solgăbirăul Chițu și cu șeful percepției din Armadia, într-o căruță ușoară, se opriră în fața casei învățătorului. Fuseseră la vânătoare de iepuri în hotarul Pripasului, alergaseră toată ziua și nu izbutiseră să tragă măcar un foc de pușcă. Se întorceau pleoștiți, zgribuliți de frig și de umezeală; doi câini tremurau lângă căruță, cu urechile dăbălate, fără să se sinchisească de dulăul învățătorului care, cu labele pe gard, hămăia din ogradă, furios că nu-l bagă în seamă nimeni. Ca să-și alunge necazul și să nu intre în orășel ziua și cu gențile goale, vânătorii nenorocoși hotărâseră să poposească la Jidovița, la cârciuma lui Neumann, să se dezmorțească cu câteva litre de vin fiert și chiar să-și potolească foamea înainte de-a ajunge acasă. Știind că, dacă vor fi singuri, vor continua a vorbi numai de vânătoare, făcându-și imputări plicticoase reciproce, se gândiră să poftească atât pe Herdelea cât și pe Titu cu care erau toți în legături prietenești. Învățătorul ar fi fost bun bucuros să iasă să se mai distreze puțin, dar nu îndrăznea să se miște fără consimțământul doamnei Herdelea, care găsea nedemn din partea unui om bătrân și cu necazuri să se așeze la beție cu toți flușturaticii Armadiei. Titu poate face ce poftește, că-i tânăr și fără răspundere... Trebui să coboare din căruță Madarasy, să stăruiască din răsputeri până să o înduplece, dar cu condiția, repetată energic de mai multe ori, să nu cumva să întârzie peste vremea cinei... La cârciuma lui Neumann găsiră o societate numeroasă și veselă: profesorul de grecește Maiereanu, un chefliu și jumătate, cu creștetul pleșuv și cu o barbă mare atinsă de cărunțeală, popa Belciug, profesorul Spătaru, tatăl prietenelor bune ale fetelor lui Herdelea, doctorul Filipoiu, avocatul Paul Damian și popa din Vărarea, cel mai strașnic bețiv de pe valea Someșului, care era aici de ieri de la amiazi și nici gând n-avea să se urnească. Titu își dădu seama că aici are să se încingă o petrecere care nu se va isprăvi nici până mâine dimineață. Și deodată îi răsări în minte doamna Lang și inima începu să-i bată furtunos. Trebuie să aducă la chef și pe Lang. Dacă izbutește, îi surâde fericirea. Pe Lang, când dă de băutură, nu-l clintești nici cu șase boi, mai ales când băutura e pe gratis... Într-o clipă se și hotărî: se va duce să-l poftească. Lang e simpatic la beție și n-o să-l dea nimeni afară. Până să fiarbă vinul, și în vreme ce ceilalți se întinseră la vorbă, Titu ieși, fără palton, ca să nu se creadă că vrea s-o șteargă de tot. Dădu buzna în casa soților Lang care nu știau cum să mai omoare timpul. Bărbatul clipocea pe un scaun, iar Roza ședea la gura sobei cu privirile pierdute în jocul flăcărilor tremurătoare. Femeia se sculă repede, cu obrajii îmbujorați de căldura focului, și-l întâmpină înviorată: — Cât ești de drăguț că vii să ne mai scuturi din plictiseala asta otrăvitoare! Când auzi Lang despre ce e vorba, sări deodată fericit: — Uite prietenul adevărat care nu-și uită niciodată prietenii! strigă dânsul luându-și îndată paltonul și pălăria, gata de plecare. Titu schimbă o privire cu Roza, care începu să se plângă că i-e frică să rămână singură, că să nu mai meargă nicăieri, mai bine le pregătește aici câte un ceai... Lang nici n-o asculta. — Vino, dragă, nu te potrivi toanelor femeiești! mormăi el către Titu care încerca să liniștească pe Roza. Fiindcă tânărul mai zăbovea, Lang o porni înainte. În aceeași clipă Titu sărută puternic mâna Rozei și șopti puțin răgușit: — Ai să te superi dacă viu să te văd mai târziu? Femeia nu răspunse. Ochii ei însă străluceau ca o chemare... Lang, ca bețiv reputat, fu primit cu o explozie de bucurie. I se oferi un scaun lângă perceptorul din Armadia, să poată tăifăsui împreună ungurește. Între timp ceilalți înconjuraseră pe crâșmărița tinerică, durdulie și sprintenă, asaltând-o cu complimente ștrengărești pe care ea le asculta zâmbind neobosită în dreapta și în stânga, spre a mulțumi tuturor pentru atâta cinste. Cârciumarul închidea ochii și urechile, fiind vorba de bunul mers al afacerii, și doar în răstimpuri se strecura în odaia unde petreceau domnii și numai ca să vadă să fie toate în ordine. În cele din urmă însă își vârî capul pe ușă și, făcând un semn soției sale, vorbi mieros mușteriilor: — Mă rog dumneavoastră... fierbe vinul în clocot... e nevoie de muiere... După ce ieși crâșmărița, popa din Vărarea începu să lălăie cântece bisericești spre marea indignare a lui Belciug care nu putea îngădui asemenea fărădelege din partea unui preot. De aici se porni o discuție serioasă căreia nu-i puse capăt decât revenirea cârciumăresei, cu o tocană uriașă, și a cârciumarului, cu un ceaun de vin fiert. Într-o clipă toate sticlele goale și rămășițele de mâncări fură date la o parte; numai popa din Vărarea nu se îndură să se despartă de sticla lui de vin roșu, încât trebui să i-o smulgă din mâini doctorul Filipoiu. Se ospătară zdravăn... Cu cât foamea se potolea, cu atât paharele se goleau mai des și limbile turuiau mai slobode. Veselia creștea mereu. Vremea trecea ca părerea. Când își aduse aminte Herdelea de făgăduința că până la cină va fi negreșit acasă, era târziu de-a binelea: aruncă o privire întrebătoare lui Titu care-i răspunse printr-un zâmbet complice. — Acuma e prea târziu, ce să mă mai supăr degeaba! se mângâie bătrânul sorbind alene din pahar. Deodată profesorul Spătaru, mititel și cu cioc blond, în culmea unei înflăcărări mult stăpânite, se porni să cânte Deșteaptă-te, române. Solgăbirăul Chițu păli și-și mușcă buzele. Văzând însă că mai toți țin hangul profesorului, se ridică în picioare și curmă cântecul, zicând: — Nu pot permite, domnilor, să faceți și aici politică! Spătaru, înțepat, sări și el în picioare și se răsti la Chițu cu niște ochi fulgerători de mânie și de băutură: — Iar eu nu-ți permit dumitale să fii obraznic, domnule! Aici nu suntem în cancelaria dumitale renegată, ai înțeles? Acolo să te rățoiești dumneata, nu aici, între oameni cumsecade!... De altfel, dacă nu-ți place, uite colo-i ușa! — Domnule profesor — se înfurie solgăbirăul — nu uita, te rog, cu cine vorbești! — Cu un renegat vorbesc, știu prea bine! Mi-ai fost elev, dar mi-i rușine că mi-ai fost, că n-ai obraz nici cât o ciobotă!... Chițu, clocotind, dădu să plece. Câțiva împăciuitori, cu Herdelea în frunte, se repeziră și-l opriră, în vreme ce Spătaru răcnea biruitor: — Lăsați-l să se ducă dracului! Aici nu ne trebuiesc renegați! Solgăbirăul, firește, rămase, dar murmurând disprețuitor:<br>— Are noroc că-i beat, altfel... Silvicultorul Madarasy, îngăduitor, zise blând lui Chițu:<br>— De ce să nu cânte, prietene, dacă așa le place?... Exagerezi. — Eu nu pot admite nicăieri agitațiile șoviniste, se indignă solgăbirăul. Conștiința mea nu m-ar ierta, căci astea-s agitații! — Aș, agitații, mormăi silvicultorul. Mai dă-le încolo de agitații! Parcă statul are să se prăbușească din pricina unui cântec... Îmi pare rău că nu-l știu, că l-aș cânta și eu, iată! — Ascultă-l, domnule, și rușinează-te! răcni Spătaru. Dumnealui e ungur, iar dumneata ai obrazul să te numești român! Pfui!... Domnule, dă-mi voie să te pup! Ești un om admirabil! adăugă apoi repezindu-se la Madarasy și sărutându-l zgomotos. Știam noi bine că renegații poartă vina tuturor persecuțiilor noastre... Renegații, jidanii și ceilalți ticăloși! Discuția se aprindea din ce în ce, făgăduind să nu se isprăvească niciodată, spre bucuria lui Lang care simțea că astfel cheful va ține până-n dalba ziuă. Titu tăcea mereu, frământat de nerăbdare, pândind clipa priincioasă când să se facă nevăzut. Spătaru își puse în cap să convingă cu orice preț pe Chițu că e mișel împreună cu toți cei de teapa lui și începu să-i înșire nedreptățile și mizeriile pe care le suferă românii în Ungaria. — Suntem mai oropsiți ca robii din vechime! întrerupea deseori Belciug foarte grav și posomorât. Avocatul Damian, spân, cu ochii foarte mari și foarte albaștri, completa pe Spătaru adresându-se mai ales silvicultorului Madarasy, care aproba din cap cu o figură potrivită împrejurărilor. Din când în când se întorcea spre colțul perceptorului, căutând să-i explice și lui pe ungurește; dar îndată ce perceptorul voia să-l contrazică, se reîntorcea la Madarasy în românește. Solgăbirăul nu era tare în replici și, la toate dovezile profesorului, răspundea cu un zâmbet de superioritate: — Născociri tendențioase!... Dați-mi argumente serioase, nu flecării iredentiste! Maiereanu se chercheli repede și se simți obligat să contrazică pe toți. Respingea cu mândrie învinuirile lui Spătaru și combătea vehement pe solgăbirău, căutând să arate ambelor tabere că iredentismul românesc nu există decât în închipuirea șoviniștilor. Fiindcă ceilalți nu-l lăsau niciodată să-și isprăvească cuvântările, Maiereanu se roșea, bufnea și ridica ochii în tavan de supărare. — Vrem să fim liberi și independenți, domnilor! urlă Spătaru în cele din urmă. Vrem să ne unim cu frații noștri de pretutindeni! Damian dovedi îndată perceptorului, cu date din istoria tuturor popoarelor, că dorința de unire cu frații de același sânge e o pornire firească pe care n-o poate împiedica nici o putere omenească, iar Madarasy, însuflețit deodată de băutură, se ridică și strigă: — Eu admit, domnilor! Frații să fie frați! Dreptatea să triumfe! Solgăbirăul Chițu, desperat, se sculă iar să plece. Își îmbrăcă încet paltonul și se duse până la ușă, mormăind furios și așteptând să sară cineva să-l oprească. Negăsindu-se însă acuma nimeni să-l cheme înapoi, se întoarse singur, mai cu seamă că-i veni în minte un răspuns zdrobitor: — Dacă n-ar fi libertate în țara asta, ați putea dumneavoastră vorbi astfel și încă în fața mea? răcni dânsul scoțându-și haina și așezându-se iar la loc. Spătaru, Damian și chiar doctorul Filipoiu, care de obicei tăcea ca mutul la beție, îi răspunseră deodată, cu aceeași vorbă: — Renegatule, să taci! Atunci însă interveni Maiereanu, declarând sentențios, că nu îngăduie nimănui să terorizeze pe Chițu și adăugând că el, ca cetățean cinstit, nu vrea să audă de himere șoviniste. Popa din Vărarea, beat-leucă, cu capul pe masă, bolborosi: — Eu nu vreau nimic... Nu vreau... Jos!... Nu vreau!... Herdelea vorbea încet, ungurește, cu perceptorul și dezaproba cu un zâmbet încurcat pe Spătaru, deși în sufletul lui admira îndrăzneala cu care profesorul ocărăște pe solgăbirău și pe unguri. Perceptorul, secondat de Lang, explica lui Herdelea cu multe argumente că nicăieri nu sunt românii mai fericiți ca în țara ungurească, iar învățătorul asculta cu același zâmbet nedumerit, înfricoșat să nu intre cumva și el în gura lui Spătaru. Pe la miezul nopții Belciug refuză să mai bea, spunând că a doua zi trebuie să slujească în biserică și deci, după regulile canonice, are nevoie de reculegere trupească și sufletească. Se stârni o furtună de protestări, iar popa din Vărarea dădu îndată de dușcă un pahar, spre a-i servi drept pildă, și zise că ceea ce face Belciug e un dogmatism nevrednic de vremurile noastre moderne. Vijelia fu mulcomită de întrebarea bruscă, pusă de Madarasy:<br>— Dar poetul nostru? Atunci băgară de seamă toți că Titu lipsește. Chemată, crâșmărița îi lămuri, trăgând șiret cu ochiul, că domnișorul a șters-o mai bine de două ceasuri. Herdelea simți un fior de spaimă. Se temea că Titu va fi plecat acasă și, gândindu-se la scandalul pe care i-l va face dăscălița, își ticlui un plan cum s-o tulească și el mai repede. Lang însă răspunse silvicultorului, clipind înțelegător: — Ei, ce vreți, tinerețea, sânge fierbinte! Cine știe în ce brațe se odihnește acuma poetul nostru! Vâlvătaia chefului izbucni mai neastâmpărată, mai amețitoare... Titu stătuse pe ghimpi. Îl rodea o emoție ca în preajma unui examen greu. Își zicea mereu ,,în sfârșit" și i se părea că fiece minut de întârziere e o pierdere ireparabilă. Băuse numai atâta cât să-i întărească îndrăzneala și cu gândul mereu să dispară neobservat de nimeni. Cârciumăreasa, care-l simpatiza fiindcă-i făcea complimente, îi dădu o mână de ajutor, scoțându-i pe furiș paltonul din odaia unde chefuiau domnii. Până în uliță a avut o clipă de teamă: ce-ar fi dacă s-ar strica petrecerea din cauza discuțiilor și s-ar pomeni cu Lang? Vântul aspru, care bătea dinspre Someș, îi alungă însă din minte orice grijă și-i vrăji în suflet odăița caldă, împodobită cu chipul alb al femeii dorite. Satul dormea într-o beznă adâncă. Numai în fereastra casei lui Lang licărea o închipuire de lumină, de-abia strecurată prin perdelele lăsate. Titu se apropie cu pași de lup. Ușa tinzii nu era încuiată. Trase mai tare din țigara aprinsă spre a dibui mai ușor odaia din stânga și ca să nu se împiedice de ceva prin întuneric. Avu însă grija să învârtească de două ori, foarte încet, cheia în broasca antreului. Apoi deschise ca un hoț ușa dormitorului și se furișă în vârful picioarelor. Pe noptiera de lângă patul larg, lampa, cu abajurul de hârtie roșie, cu flacăra scăzută, lumina slab odaia. Abajurul stătea strâmb, ca o pălărie pe capul unui bețiv, așa încât aproape toată lumina cădea asupra patului dându-i o înfățișare pompoasă și trandafirie. În pat, Roza Lang, cu spatele spre ușă, dormea ușor, parcă somnul ar fi surprins-o într-o așteptare plăcută. Părul ei, desprins, se împrăștiase pe perna moale, numai câteva șuvițe se odihneau pe spinarea-i albă și plină. Umerii cămășii alunecaseră până aproape de mijloc, iar poalele i se urcaseră mai sus de șoldurile rotunde. Brațul stâng, întins leneș, își rezema degetele subțiri pe dunga patului. Picioarele goale, răzvrătite, erau unul ascuns până-n genunchi, iar celalt îndoit puțin și aruncat peste plapuma mototolită. Titu privi zăpăcit corpul femeii și ochii i se opriră pe șoldurile care parcă-l îndemnau să le îmbrățișeze. Nu mai știa ce să facă. Carnea i se înfățișa în toată ademenirea ei, tulburându-i simțurile. Goliciunea îl chema și în același timp îl și înspăimânta. Mai mult în neștire își lepădă paltonul. Își simțea sângele clocotind. Inima îi bătea în piept ca un ciocan vrăjmaș, încât se temea ca nu cumva bătăile acestea s-o deștepte pe Roza din somn. Se bucura c-a găsit-o dormind și apoi îndată își zicea că ar fi fost poate mai bine s-o fi nimerit trează și îmbrăcată. Căldura din odaie îl înăbușea... Se apropie tiptil de pat, se plecă și-și lipi gura pe ceafa catifelată a femeii, printre șuvițele de păr care miroseau îmbătător. Carnea se înfioră puțin sub buzele lui tremurătoare. Atingerea corpului însă îi aprinse deodată toate simțurile. Nu mai văzu decât carnea trandafirie și ispititoare. Fără să-și mai dea seama, palmele lui mângâiau pătimaș brațele, șoldurile, picioarele femeii, iar buzele lui nu se mai săturau sărutând. Roza se trezi alene, ca și când ar fi așteptat sărutările, se întoarse încetișor spre dânsul cu ochii pe jumătate închiși și șopti galeș: — Ai venit, micule?... Mi-ești drag... te... Titu îi închise repede buzele, apoi îi acoperi obrajii cu sărutări, iar ea îi cuprinse gâtul cu brațele care parcă-l frigeau. Tânărul o săruta neîncetat, bâlbâind vorbe fără șir, și doar ca prin vis vedea privirile moi ale femeii, buzele ei roșii și umede ce se întindeau spre gura lui, mereu însetate. Corpul Rozei se răsuci și se lipi de Titu care, simțindu-i căldura, îl încolăci cu amândouă brațele și-l strânse sălbatic parcă să-i sfărâme oasele. Sânii plini, cu sfârcurile roze, îi ardeau pieptul. În îmbrățișarea aprinsă femeia se zvârcolea gemând cu ochii închiși... Pe urmă Titu sări jos din pat rușinat, neîndrăznind să se uite la Roza care stătea nemișcată, cu fața în sus, cu brațele moarte, cu pieptul umflat. I se părea acuma că în odaie e lumină ca ziua și lumina parcă-l înfricoșa. Se gândi că femeia are să creadă că-i un bădăran rău crescut pentru că s-a urcat în pat cu ghetele. Apoi își aduse aminte de Lang și îndată îi năvăliră în minte sumedenie de scene cumplite în care bărbatul înșelat lua înfățișarea unui cavaler răzbunător din vremurile eroice. Dădu să-și ia paltonul, hotărât să plece înapoi la cârciumă, ca să fie feriți de orice întâmplare. Roza însă îi surprinse gestul și, sculându-se repede, îi zise cu o imputare dulce: — Cum, micule drag? Vrei să pleci?... Ți s-a și urât cu mine?<br>— Mi-e să nu se întâmple să plece Lang, murmură Titu fără să o privească în ochi. — O, ce copil ești, drăguțule!... Dar Lang nici nu se gândește să vie până mâine la amiază. Nu lasă el un chef pentru nimic în lume și cu atât mai puțin pentru sărmana nevastă-sa. În privința aceasta poți fi absolut sigur... Și chiar presupunând imposibilul, dacă ar veni, ar veni beat. Ei, și atunci noi trecem în cealaltă odaie, pe canapea, iar pe dânsul îl lăsăm să sforăie aici ca un nemernic... Pe urmă, în zori, ai vreme să pleci și tu... Femeia vorbea cu o mulțumire copilărească. Sfiala lui Titu îi ațâța poftele. Tânărul stângaci, uluit de iubire, era pentru ea ceva fermecător. Și cum Titu tăcea mai zăpăcit, Roza se ridică în genunchi și-l chemă drăgălaș, întinzând brațele goale: — Vino, sărută-mă, puiule mic și drag! Titu o privi printre gene. Prin cămașa subțire formele femeii se întrezăreau mai ademenitoare. Patima îi goni într-o clipă toate șovăielile. Din doi pași o luă în brațe și o doborî. Roza însă îi alunecă din mâini și se ascunse sub plapumă de nu i se mai vedea decât vârful nasului. Scoase limba ștrengărește și apoi îi porunci cochet: — Ori te dezbraci, ori dacă nu... nimic!... Tânărului îi trecu prin creieri, ca o străfulgerare, că rufele lui nu sunt tocmai potrivite pentru aventuri galante. Dar sângele îi fierbea în vine... Adormiră târziu, îmbrățișați... Îi trezi însă pe urmă un ciocănit aspru în geam. Titu tresări îngrozit, sigur că a sosit ceasul răfuielii. Într-un minut încercă nenumărate hotărâri: ce să zică ori să facă, cum să se apere, mai bine să fugă, sau să se ascundă... Vru să se dea jos din pat, dar Roza îl opri liniștită, punându-i mâna pe gură ca să nu răspundă și șoptindu-i: — Stai frumos!... Nu mișca!... N-avea frică! În șira spinării, Titu simțea totuși o furnicare rece. Ciocănitul în geam se repetă mai amenințător. Îi răspunse glasul Rozei, mai mult prefăcut decât supărat: — Cine-i?<br>— Eu, eu, dragă, nu te supăra! mormăi afară vocea lui Lang, răgușită de băutură. Rozica dragă, noi mergem în Armadia, auzi tu? Ne ducem toată banda... Tu să ai grijă mâine dimineață, dacă cumva nu viu până-n vremea școalei, să dai drumul copiilor, auzi?... Ei, noapte bună, Rozico! Somn ușor! Pașii bărbatului se îndepărtară șovăitori. Titu își aruncă ochii la ceasornicul de pe noptieră. Era trei și jumătate. Femeia se lipi lângă dânsul, îl sărută lung și-i zise: — Mai avem un ceas, două până să pleci... Dar nu mai dormim... Așa-i, urâtule? Din clipa când a pus jalba la poștă în Armadia, Ion s-a simțit iar liniștit, parcă ar fi scăpat de toate grijile. Se ducea seara pe la Ana și pândea neîncetat prilejul când să-și izbândească planul care-i fierbea în minte și-i umplea sufletul de nădejdi bune. Știa bine că George nu încetează de-a merge pe la Vasile Baciu. Deseori a trebuit să aștepte până-l vedea plecând și apoi până se culca Baciu și stingea lumina, ca să poată ieși afară Ana. Dar nu-i mai păsa de nimeni și de nimic, atât era de sigur de biruință. Numai prilejul să-i sosească... Sufletul Anei se scălda într-o bucurie nemărginită. Uitase toate suferințele și îndoielile ce i le pricinuise Ion. Vedea numai că acum vine mereu și-l aștepta mereu mai drăgăstoasă. Stăruințele flăcăului erau dovada unei iubiri stăpânite și reizbucnite care o umplea de mândrie. De cum se însera o cuprindea nerăbdarea și, gătind cina sau așezând prin casă, inima ei îl simțea întruna pe-afară, dosit după vreo claie, sub un gard, în vreun șanț, tăcut și neclintit. Îi era milă de dânsul și ochii i se umezeau de lacrimi. Își ascundea însă fericirea față de tatăl ei, zâmbind mult, arătându-se voioasă. Când pica George, îl primea fără sfială ca pe un vrăjmaș de care nu mai ți-e teamă. Se uita drept în ochii lui iscoditori, zăpăcindu-l și prostindu-l. Mulțumirea sufletească parcă deșteptase într-însa dibăciile femeii care iubește și-și apără dragostea. Din zi în zi George pricepea mai lămurit că Ion i se pune de-a curmezișul. De aceea se încăpățâna mai rău. Voia să-i prindă și-și zicea că atunci se va potoli. Ieșind din ograda lui Vasile Baciu, se uita în toate părțile să-l descopere. Și fiindcă vremea trecea tot mai chinuitoare, se hotărî să sfârșească cu orice preț... Peste vreo săptămână se făcu că cotește pe Ulița din dos, dar se întoarse ca un hoț și se așeză la pândă. Atunci văzu pe Ion intrând... Siguranța nu-l mulcomi decât o clipă. Fățărnicia Anei îl biciuia. Se gândi întâi să-i întoarcă spatele. Gândul acesta însă fu repede strivit de dorința ce i se învâltora mai puternică în suflet, de-a rămâne în preajma fetei, de a mai nădăjdui. De acuma începu să meargă și mai des pe la Baciu, iar când nu se ducea, dădea târcoale casei, privind cum se apropie celalt, holbând ochii să vadă cum se sărută sau se îmbrățișează în poartă, necăjindu-se chiar că nu le aude vorbele... Ion însă vorbea puțin. Prin tăcere urmărea să deștepte mai multă iubire în inima Anei, să se facă mai dorit. Voia să-l cheme ea tot mai înăuntru. Astfel ajunsese din uliță în poartă, apoi în ogradă, pe urmă pe prispă... Acuma mai trebuia să pătrundă în casă. Fata privea apropierile acestea ca niște izbânzi ale ei asupra lui și simțea în fiecare seară tot mai nebună o pornire de a se topi în brațele flăcăului, de a-i da dovada întreagă a iubirii. Deseori îi zicea cu sfială feciorelnică în glas: — De ce nu vii în casă, Ionică? Flăcăul însă îi închidea gura veșnic cu întrebarea plină de imputare: — Dar tatăl tău? În sfârșit se apropia Crăciunul. O iarnă urâcioasă se zbătea să coboare pe pământ, dar parcă nu avea încă destulă putere. Văzduhul cernea mereu fulgi leneși care se topeau până să ajungă jos și se prăpădeau în băltoacele de noroi. Ion sosea totuși în toate nopțile, nesmintit. Apoi, într-o seară răscolită de zăpadă măruntă, veni mai devreme puțin. Casa zăcea în întuneric, neagră ca un bivol adormit. Intră în ogradă și se așeză pe prispă, mai închis și mai hotărât ca altă dată. Așteptă fără nici un gând în minte. Doar inima îi bătea mai aspru, muncită poate de o presimțire. Primprejur tăcerea era așa de mare că flăcăul auzea cum cad în noroi fulgii și chiar cum se ciocnesc în văzduh ca niște fâlfâiri de aripi mici. Într-un târziu ușa tinzii se deschise scârțâind și Ana se ascunse repede în sumanul lui, zicându-i îndată rugătoare și alinătoare: — Astă-seară trebuie să vii în casă, Ionică!... Nu te las până nu vii... Tata doarme dus. A venit beat din Jidovița și acu sforăie de hurducă pereții!... Ion îi cuprinse mijlocul și-i mângâie sânii peste cămașa lungă. Apoi se sculă fără o vorbă și porni după ea. În tindă se opriră. Fata trase zăvorul, pe urmă îl luă de mână și-l duse în casă. În odaie era parcă mai întuneric. Numai ferestrele se deslușeau puțin ca niște găuri cenușii. Ion cunoștea încăperea. Auzea din pat sforăitul înecăcios al lui Baciu atât de aproape că i se părea prefăcut. Un junghi rece îi cutremura inima. Știa că, de s-ar trezi bătrânul și l-ar simți aici, ar fi în stare să-i crape capul fără vorbă cu securea de sub pat al cărei tăiș parcă-l zărea lucind amenințător. Stătură câteva clipe nemișcați, ascultând horcăielile. Își auzeau bătăile inimilor, îndurerate de încordare. Sforăitul se încurcă deodată într-o tuse groasă. Vasile Baciu se urni în așternut ca și când ar fi dat să se scoale. Ion îngheță. Fata îi strânse mâna cu desperare. Bătrânul însă se învârti puțin, se întoarse iar cu fața în sus și sforăitul reîncepu, mai năprasnic. Ana dormea pe cuptor, după horn, într-un culcuș de velințe, țoale, perne, cearșafuri aruncate de-a valma. În vatră, sub o spuză groasă, sâsâiau câțiva bușteni verzi de arin... Fata se înălță în vârful picioarelor până la urechea flăcăului și-i șopti, strângându-i mereu mâna: — Lasă-ți sumanul pe prichici... Să nu faci zgomot că ne omoară pe amândoi!... Oasele lui Ion pârâiră urcându-se în culcuș. O luă în brațe, iar ea tremura ca zgâlțâită de friguri. Apoi Ana începu să-i șoptească imputări multe, să se jelească și să-l roage să fie cuminte. Ion o asculta liniștit, trăgând însă mereu cu urechea spre patul lui Vasile Baciu, care era cu picioarele tocmai lângă capul lor. Îi era frică să nu-l trezească șoaptele ei și-i astupă gura cu o sărutare. Apoi, cu o mișcare bruscă, îi ridică până-n brâu cămașa. Picioarele fetei erau fierbinți și strânse. Își încolăci brațele în jurul gâtului lui, îl strânse cu o putere nebănuită, parc-ar fi vrut să-l sugrume, și-i lihăi în ureche, plângătoare, dar fără împotrivire: — Ionică... ce vrei să faci... ce faci?... Nu... Nu... O podidiră lacrimile și plânse cu sughițuri, bolborosind întruna vorbe rugătoare, în vreme ce Ion o ostoia sărutând-o: — Taci... taci... taci... Gemetele Anei însă se înțesau tot mai nestăvilite, până ce se sfârșiră într-un țipăt scurt, surd, care o spăimântă într-atâta că-și încleștă dinții în buzele flăcăului, zvârcolindu-se. Țipătul fetei se înfipse ca o suliță în întunericul casei și zbârnâi mai prelung în urechile lui Vasile Baciu care, deși strivit de băutură, se deșteptă, ascultă cu mintea încâlcită și, auzind oftările înăbușite în lacrimi, mormăi nedumerit: — Ce faceți voi acolo? Glasul tulbure îngheță sângele în vinele îndrăgostiților. Ana își amuți brusc suspinele, pierzându-se în brațele flăcăului. Trecu astfel un minut. Baciu asculta, jumătate treaz, jumătate prin somn. Apoi cotrobăi cu mâna pe lavița de la capul patului, ca și când ar fi căutat chibriturile. Creierii lui obosiți de beție parcă bănuiau ce se petrece pe cuptor și într-o clipă făcu o mișcare să se scoale, să vadă și să-i oprească. Dar în același timp îi trecu prin gând că trebuie să fie George și deci poate să-l lase în pace. Gândul acesta îl prăvăli într-un somn mai liniștit. Totuși bâigui prostește până să-l copleșească toropeala: — Apoi... ia seama... nu... vezi bine... rușine... porcăria... asta... Îndrăgostiții nu mai suflară nici o șoaptă. Stăteau îmbrățișați și neclintiți ca și când s-ar fi unit pentru totdeauna. În curând sărutările lor fură iar înghițite de sforăiturile din pat... Ion se coborî de pe cuptor când cântau cocoșii a doua oară și Ana îl însoți până la poartă. Frigul părea mai vrăjmaș, iar întunericul mai posomorât. — Tare mă tem să nu fi rămas grea! murmură fata cu dinții dârdâind și glasul ei domol se împrăștie în tăcerea nopții ca un strigăt puternic. Flăcăul trebui să-și muște buzele ca să nu izbucnească de bucurie. O ciupi ușor de obraz și apoi porni mulțumit, lăsând-o în poartă. Fulgii de zăpadă, mai leneși, picurau blând, i se așezau frumos pe păr, pe umeri, pe obraji; îi simțea topindu-se pe brațe ca niște sărutări reci și amenințătoare. În clipa când nu mai auzi pașii flăcăului, Ana văzu deodată că din șanțul celalt se ridică un om și pornește întins spre ea. — George! George! murmură fata fugind îngrozită în casă. Vranița se închise în urma ei trosnind ca o descărcare de armă ucigătoare. George, ascuns acolo de când s-a întunecat, văzuse pe Ion intrând și l-a așteptat până a ieșit. Cuvintele Anei le-a auzit limpede, parcă i le-ar fi spus chiar lui. Carnea îi tremura de scârbă, iar în sufletul lui se frământa un gol care-l durea. Picioarele-i erau de plumb și totuși nu simțea cum le târa. Se pironi în mijlocul uliței, cu fața spre căsuța turtită de povara întunericului. Stătu așa, uluit și pierdut, ca un stâlp de piatră. Umezeala îl pătrunsese la os. Se dezmetici. Scuipă larg, disprețuitor și apoi rosti cu o ușurare mare: — Scroafă!... == Capitolul V: Rușinea == Săptămâna dinaintea Crăciunului, în toate diminețile, satul clocotea de guițări deznădăjduite. Porcii îngrășați se prefăceau în mușchi și cârnați, meniți să mai înzdrăvenească puțin pe oamenii jigăriți de postul care parcă nu se mai sfârșea. Cu cât se apropiau sărbătorile, cu atât țăranii le doreau mai tare, lingându-și buzele mai dinainte în vederea ospățurilor obișnuite și atât de mult așteptate. Căci în vremea postului mare numai popa și învățătorul mâncau de dulce: Belciug fiindcă avea stomacul afurisit, iar Herdelea fiindcă el nu voia să dea ascultare minciunilor popești... În alți ani, pe vremea aceasta, Ion, auzind guițările, se simțea mai nenorocit ca oricând și se înfuria văzând că, în tot satul, numai Glanetașu și țiganii nu sunt în stare să facă bojotaia cuvenită, ba încă unii țigani se sileau și izbuteau să ajungă în rândul oamenilor și să taie barem câte un mascur. Atunci își blestema viața care l-a sortit să rămână de rușinea satului. Acuma, cu toate că Glanetașu, singurul meșter al satului în căsăpirea neamului râmătorilor, avea să primească tot în natură plata pentru tăierea porcilor, spre a putea aduna cărnăriile de sărbători, flăcăul totuși nu-și mai pierdu firea. Fața lui osoasă parcă strălucea. Ba chiar într-o seară, când Zenobia începu jelaniile, o curmă împăciuitor: — Nu face nimic... În curând vom avea și noi de toate... Herdelea făcea ce făcea și în fiecare an ucidea câte doi porci, întâi pentru că lui îi plăceau foarte mult cârnații și îndeobște porcăria, și al doilea pentru că altminteri ar fi trebuit să cumpere din târg untura pentru casă, ceea ce ar fi însemnat o cheltuială peste puterile pungii lui dăscălești. Dar în ăst-an bojotaia avea o importanță și mai mare din pricina logodnei Laurei, care urma să se serbeze negreșit în ianuarie și cu care prilej proviziile de porc erau menite să aibă un rol fruntaș, mai ales că luau parte și părinții lui Pintea, în fața cărora familia Herdelea voia să se arate la înălțime. Porcii învățătorului, cumpărați în dricul verii și îngrășați cu porumb, de-abia se mai mișcau în coteț, încât tăierea îi mântuia de o moarte păgubașă, năbușirea în propria lor grăsime, după cum spuse Glanetașu inspectându-i cu două-trei zile înainte de termenul fatal. În zorii zilei meșterul măcelar se înființă însoțit de Ion și de Zenobia. Casa Herdelea era în picioare, dar fetele stăteau ascunse în salon, cu capul în perne și cu degetele în urechi ca să nu audă horcăielile animalelor osândite. Glanetașu își ascuți cuțitul de junghiat cu multă îngrijire, împărțind rolurile tuturor: Ion va lua porcul de urechi, îl va trânti jos pe o rână și-i va ține capul, Herdelea și Titu vor imobiliza picioarele dinapoi, Zenobia va ajuta la picioarele dinainte, iar dăscălița va strânge sângele în lighean... Totuși lucrurile n-au mers tocmai strună, cum ar fi dorit măcelarul satului. Porcii, auzind ascuțirea uneltelor, începură să grohăie neliniștiți, parc-ar fi simțit primejdia. Degeaba deschise învățătorul ușa cotețului; dobitoacele nu voiau să iasă în ruptul capului. Ion trebui să apuce pe unul de urechi și să-l tragă afară cu multă caznă. Doamna Herdelea, prea miloasă, nu putu ține ligheanul unde trebuia, încât sângele se scurse mai mult pe de lături, făcând o pată mare roșie în zăpada proaspătă. Guițatul porcului însă se îngroșa mereu, schimbându-se în horcăituri lungi și din ce în ce mai rare, până când cei ce-l țineau simțiră că nu mai clintește. Glanetașu își șterse cuțitul și mâinile însângerate în părul ucisului, iar Zenobia, pipăindu-i spinarea, declară că slănina e mai groasă de șapte degete... În vremea aceasta celălalt porc grohăia atât de speriat că în clipa când Ion deschise portița cotețului, năvăli afară cu toată iuțeala îngăduită de grăsimea-i prețioasă, căutând să scape de moarte prin fugă. Cuțitul Glanetașului fu astfel nevoit să-i curme viața tocmai lângă poarta dinspre uliță. Bojotaia se făcu chiar în ogradă. Paiele trebuincioase le împrumutase Macedon Cercetașu. Porcii fură pârjoliți amândoi deodată. Flăcările se înălțau vesele în vreme ce Glanetașu le plimba de ici până colo pe trupurile victimelor. Ceilalți stăteau în jurul focului, încălzindu-și mâinile, prețăluind mereu valoarea porcilor, mai aruncând uneori câte o glumă și trăgând în răstimpuri câte o dușcă de rachiu dintr-o ploscă plină. Mai târziu coborâră în curte și domnișoarele, compătimiră mult pe sărmanele dobitoace, și-și primiră porțiile din urechile rumenite pe care le mâncară la fața locului, potrivit obiceiului ce rămăsese din copilărie la toate bojotăile. Munca mai grea de-abia de-acuma începea cu spintecarea, împărțirea cărnii și a slăninii, spălatul mațelor, facerea cârnaților... Avură toți de lucru toată ziua și mai rămânea pe mâine topirea unturii și alte mărunțișuri. Totuși dăscălița, alegând cărnurile, a găsit vreme să repeadă o tocană grasă și piperată și chiar să răstoarne o mămăliguța lângă ea, spre încântarea stomacului lui Herdelea, cam prea încărcat de rachiu. Cu toate stăruințele învățătorului, familia Glanetașu nu se înduplecă nici măcar să guste din bunătatea de mâncare. — Am ținut postul atâtea săptămâni... n-o să ne spurcăm acuma, cu câteva zile înainte de sfintele sărbători, că doar nu suntem copii și n-om plesni, se lămuri Zenobia înghițindu-și saliva de poftă. Seara, după ce Glanetașu și Zenobia plecară, iar Herdelea adormise îmbrăcat și pe când dăscălița făcea planuri cu fetele pentru a doua zi în salon, Ion, cu limba dezlegată de băutură, povesti lui Titu cum stă cu Ana. Domnișorul îl ascultă foarte satisfăcut, îi ceru amănunte și, în cele din urmă, îl puse să jure că i-a spus tot. — Și crezi c-a rămas însărcinată? întrebă Titu cu ochii strălucitori de curiozitate. — Cum o vrea Dumnezeu, domnișorule, răspunse flăcăul. Și de n-a rămas până acuma, mai are vreme să rămâie! adăugă apoi cu un râs larg care-i dezvelea gingiile roșii și-i întipărea pe față atâta răutate și încăpățânare, încât Titu se înfricoșă și murmură dojenitor: — Al dracului mai ești, măi Ioane! Chiar în ajunul Crăciunului sosi o scrisoare de la părinții lui Pintea prin care se fixa data logodnei pentru a doua duminică după Bobotează. Astfel sărbătorile fură în casa Herdelea mai vesele decât de obicei. Învățătorul se aprovizionase din belșug cu rachiu, dăscălița făcuse niște cozonaci ca aurul, Laura cu Ghighi pregătiră trei feluri de prăjituri ca să ajungă și pentru a treia zi de Crăciun când se vor aduna în Pripas prietenele lor, două oale uriașe vechi, legate cu sârmă, pline de sarmale, forfoteau pe cuptor, în sfârșit ca în toate bunele gospodării românești cu prilejul Crăciunului, așa că puteau veni colindătorii și musafirii. Cel dintâi s-a înființat Ion, cântând o colindă frumoasă sub fereastra luminată și pe urmă mai cântând una în casă, după ce fu cinstit cu băutură și câțiva gologani, cum e datina. Pe când era feciorul Glanetașului înăuntru, un cârd de fete începu afară Lerui Doamne. Herdelea le pofti în casă, dar fetele fugiră rușinate, mai ales aflând că-i și Ion acolo. Toată seara colindătorii se ținură apoi lanț spre înduioșarea dăscăliței care, în asemenea împrejurări sfinte, își aducea totdeauna aminte de tinerețea ei și lăcrima. Mai târziu sosiră și soții Lang care, în urma invitației lui Titu, veniră să vadă cum se serbează ajunul Crăciunului românesc. În realitate Titu, acuma muncit numai de dorul femeii iubite, îi poftise pe amândoi ca să se poată întâlni cu ea, iar Lang primise cu bucurie, și îndată, presimțind că e rost de băutură multă și gratuită. Sosirea acestor musafiri tulbură mulțumirea doamnei Herdelea, bosumflată că Titu i-a adus în casă niște jidani să-i pângărească sărbătorile, oricât se silise tânărul să-i explice că soții Lang, deși el e evreu, nu sunt jidani, deoarece nu țin legea jidovească, ba chiar nici o lege. Profitând de supărarea mamei sale, Titu propuse oaspeților să-i plimbe puțin ca să audă cum răsună de colinzi tot satul. Lang, dedulcindu-se la rachiu, firește, se codi, spre bucuria vajnicului îndrăgostit care astfel putu pleca singur cu Roza. Au hoinărit vreun ceas prin locurile cele mai întunecoase, fără să simtă frigul sau să se împiedice de zăpada răbdătoare. După miezul nopții i-a venit inima la loc și dăscăliței în clipa când s-au pomenit cu corul studenților liceului din Armadia, sosit înadins să cânte trei colinzi ,,părinților celor mai drăgălașe domnișoare dimprejur", cum a spus îndrăzneț, într-o cuvântare patetică și cu paharul plin în mână, un elev care diviniza în taină pe Ghighi. Veselia luă proporții atât de mari încât, mai târziu, uitând neînțelegerile ce-i despărțeau de Belciug, se cărăbăniră cu toții să-i facă o surpriză cu o colindă bătrânească pe care doamna Herdelea o știa din copilărie și pe care pe-aici nimeni n-o cunoștea. Preotul, care juca durac cu câțiva țărani fruntași, încântat de colindătorii neașteptați și distinși, îi primi cu o bucurie rară, puse la bătaie o damigeană de vin, nu-i mai lăsă să plece până dimineața, iar în cele din urmă își îngădui chiar câteva glume lumești cu Roza Lang, spre indignarea lui Titu îngălbenit de gelozie... Dar sărbătorile trecură ca părerea și logodna Laurei bătu la ușă. Vremea fiind scurtă, toți se așternură pe muncă, să se prezinte cumsecade în fața mirelui și a cuscrilor. Logodnica trebuia să-și isprăvească o rochie nouă, foarte simplă și frumoasă, în care o să cunoască pe viitorii ei socri. Ghighi nu voia nici ea să apară ca o slujnică și-și transformă o rochiță, făcând-o aproape nouă. Însăși doamna Herdelea consimți ca fetele să-i lucreze o rochie modernă, deși ea era vrăjmașa luxului și se încăpățâna să se îmbrace în haine de acum zece ani și păstrate bine, fiindcă le purta cu multă simțire. Herdelea alerga mereu prin Armadia, după cumpărăturile trebuincioase, mai fericit poate decât toți, povestind oricui îl asculta ce noroc are fata lui, lăudând până-n cer pe Pintea, pe Laura, pe toată lumea... Numai Titu nu se interesa de nimic, umblând veșnic pe urmele Rozei Lang, încât prin Jidovița și prin Armadia începea să se șoptească ici-colo că nu poate fi lucru curat între feciorul dascălului din Pripas și nevasta noului învățător din Jidovița. Serile reîncepură discuțiile în casa Herdelea, uneori mai potolite, alteori mai aprinse. Pricina era tot Pintea, dar acum sub forma zestrei. Adevărat că George nu cerea nici un ban și nici altfel de zestre. Herdelea se fălea chiar că ,,omul vrea pe Laura și numai pe Laura". Totuși fetele adăugau că fără zestre nu înseamnă fără trusou și că în trusou intră și cele cuvenite pentru începutul tinerei gospodării, deoarece n-ar fi demn să-i pretindă omului până și scaunul pe care să se așeze în casa lui. Ba chiar buna-cuviință spune că tatăl miresei e dator să plătească neînsemnata taxă de hirotonisire a ginerelui. Bătrânii însă repetau mereu că orice lux e primejdios la temelia unei căsnicii noi, că și așa sunt destule cheltuieli cu logodna și cu nunta, și mai ales să nu uite că mai rămâne în casă o fată de măritat... Argumentele fetelor, fiind stropite cu lacrimi, avură darul să convingă pe Herdelea care, amanetându-și leafa și dobândind girul notarului Stoessel, împrumută o mie cinci sute de zloți de la Banca Someșană spre a putea ține piept dorințelor Laurei. Logodna se făcu fără mare ceremonie și fără invitați. Numai Elvira Filipoiu și domnișoarele Spătaru, cele mai bune prietene ale Laurei, fuseseră poftite în mod excepțional. Încolo nici un străin, deși Titu stăruise din răsputeri să cheme și pe soții Lang. George împreună cu părinții au sosit după-amiază. Bătrânul Pintea avea o înfățișare impunătoare. Înalt și spătos, se ținea drept ca bradul, cu toate că se apropia de șaptezeci, și fața-i era rumenă, părând chiar aprinsă alături de albeața mustăților ce se îmbinau cu o barbă stufoasă de apostol. În ochii albaștri cuminți blândețea se împerechea cu sclipiri de voință și hotărâre. Părul mare, nins și zbârlit, părea o coroană de zăpadă potrivită pe fruntea lată și puțin brăzdată. Era preot din vremea veche, păstor harnic, dar și gata să pedepsească oile neascultătoare. Alături de dânsul preoteasa făcea impresia unui copil oropsit. Mică, ajungând de-abia până la inima bătrânului, cu pielea obrajilor scorojită de mii de zbârcituri, cu ochii căprui veșnic speriați, cu părul lins, de o culoare nehotărâtă, femeia se văieta întruna, avea sumedenie de junghiuri și vorbea cu glas tremurat și înfricoșat, privind des spre stăpânul ei, ca și când mereu ar fi vrut să-i implore îngăduința de-a deschide și ea gura. În duminica logodnei, pe la prânz, se nimeri să pice, nechemată, și mama lui Herdelea, o țărancă îndoită de spate, cu fața roșcovană și zâmbitoare, cu niște ochi vii și cam vicleni. Neîndurându-se să plătească zece creițari unei căruțe de ocazie, a călătorit pe jos din Zagra până aici, cu desagii în spinare, încărcați cu ce găsise mai bun prin casă pentru nepoții ei. Când află că Laura se mărită, o sărută de nenumărate ori și plânse cu mare poftă, compătimind pe sărmana nepoată care începe atât de curând necazurile vieții. Își aduse aminte de ,,moșul" ei, care s-a prăpădit acum trei ani căzând din vârful unei clăi de fân pe o grapă de fier și rupându-și șira spinării, și care, Dumnezeu să-l ierte, în fiecare zi o snopea în bătăi, încât de multe ori îi venise să-și ia lumea-n cap de groaza lui. Numai de n-ar da și Laura peste un asemenea bărbat, c-ar fi vai ș-amar de sufletul ei... Laura râse de temerile bunicii, dar doamna Herdelea se necăji de atâta prostie. De altfel ea nu se prea împăca cu soacra fiindcă aceasta, ori de câte ori se întâmpla vreo ceartă, ținea partea învățătorului, ba-l mai și îndemna să bea ,,că doar o viață are omul"... Din toată familia, bunica mai bine se înțelegea cu Ghighi căreia îi povesti iarăși cum s-a făcut domn Zaharia, fugind de acasă numai cu o traistă de prune uscate și înscriindu-se singur la școala cea mare din Armadia... După ce sosiră musafirii, bătrâna trecu la bucătărie; se simțea mai în largul ei acolo împreună cu vizitiul lui Pintea și cu Zenobia, care venise să dea o mână de ajutor dăscăliței... Belciug se oferise să schimbe el inelele logodiților și să citească rugăciunea potrivită. Doamna Herdelea, în clipa solemnă, avu un zâmbet de fericire pe buze, dar lacrimile îi curgeau șiroaie. Învățătorul era atât de mișcat, că trebui să dea peste cap un pahar de vin ca nu cumva să-l podidească plânsul. În toată casa numai Titu stătea ursuz cu gândurile la Rozica. George Pintea sorbea din ochi pe Laura. Când s-au sărutat, după schimbarea verighetelor, s-au roșit amândoi așa de tare că toată lumea a râs de dânșii. Logodna se încheie cu o masă împărătească. Popa Belciug ținu o cuvântare mișcătoare pentru fericirea tinerilor, urându-le copii mulți și viață lungă. George îi răspunse printr-o declarație de iubire pe care preotul se grăbi a o transmite Laurei. Astfel solemnitatea făcu loc jovialității cuvenite. În atmosfera caldă George, cu ochii înflăcărați, plimbându-se prin casă cu mâinile la spate, începu să-și desfășoare planurile de viitor, despre apostolatul ce-l are de îndeplinit în satul de la marginea românismului, unde primejdiile sunt mai mari, datoriile mai multe, munca mai grea... Povesti cum în Vireag, comuna din Sătmar, unde este numit el să păstorească, românii nici nu știu românește, încât sunt siliți să spună pe ungurește că sunt români... Rostul lui e deci să întoarcă oile rătăcite, să răspândească graiul românesc, să întărească mândria națională a celor șovăitori. Se poate o chemare mai frumoasă pentru un cărturar conștiincios? Totuși sarcina e atât de apăsătoare, că n-ar fi îndrăznit să și-o ia fără o tovarășă de viață ca Laura, ea însăși o româncă entuziastă. Împreună vor munci mai cu drag și cu mai multă încredere în izbândă... Vorbind, însuflețirea îi îmbujora fața, părea că se înalță. Însăși Laura, căreia îi rămăsese în fundul inimii teama că viitorul ei soț e prea scund, îl vedea acuma mult mai mare ca ea, asemenea unui cuceritor de suflete... La început bătrânul Pintea fuse mai rezervat și se adâncise într-o dispută teologică cu Belciug, ca să aibă răgaz să studieze în acest timp pe viitoarea soție a fiului său, precum și restul familiei Herdelea. Privirea lui se întâlnea din când în când cu a lui George, care parcă-i zicea mereu: ,,Ei, așa-i că-s oameni foarte de treabă!" Încetul cu încetul apoi se încălzi și el, iar mai târziu, venind vorba de copiii lui, își dădu drumul de-a binelea. Vorba o aduse preoteasa Profira, care se împrieteni repede cu doamna Herdelea și i se jelui că a îmbătrânit și s-a trecut atât de mult pentru că a făcut treisprezece copii; dăscălița o compătimi îndelung și se făli, la rândul său, că și ea a născut nouă, dar bunul Dumnezeu nu s-a milostivit să-i lase în viață decât pe cei trei care se văd. — Mie-mi pare rău că-mi lipsește unul singur ca să avem duzina completă! interveni aci bătrânul Pintea râzând jovial, cu ochii închiși. Noi, ce-i drept, ne-am silit cât am putut, am tras și peste douăsprezece, dar tot degeaba, urmă dânsul vesel, uitându-se mândru și pe rând la toată lumea, parcă ar fi așteptat să se bucure toți de mulțumirea lui; întâlnind însă privirea lui Belciug, care zâmbea iertător, își aminti că un preot nu se cuvine să se piardă în glume ușurele, deveni deodată serios și adăugă mângâindu-și barba: Unsprezece trăiesc, doi am îngropat... Domnul a dat, Domnul a luat, fie-i numele binecuvântat! Adaosul răci puțin atmosfera, încât Herdelea, spre a o reînsufleți, se apropie cu scaunul de Pintea și-i zise încântat: — Ai fost voinic de tot, cuscrule! Hehehe! Cuvântul ,,cuscrule" căzu neplăcut pentru bătrânul Pintea, dar deoarece i se deșteptase pofta de taifas, continuă fără a se uita la Herdelea: — Unsprezece ne trăiesc din mila lui Dumnezeu... Și toți mari, toți zdraveni, toți bine, cu ajutorul lui Dumnezeu... Iată, ăsta e al nouălea, și arătă pe George care vorbea în șoaptă cu Laura, fiindcă lăudăroșiile moșneagului îi erau cunoscute și puțin plăcute. Am ajuns de nici nu mai putem ține socoteala nepoților... Adică stai oleacă... Alexandru trei, Profira trei, fac șase, Ștefan patru, Ludovica doi, iaca doisprezece... întâia duzină-i gata!.. Apoi cu gesturi ca și când ar predica de pe amvon și cu o înfățișare ce nu îngăduia întreruperi, își înșiră toate odraslele, găsind pentru fiecare câte o laudă bine simțită. Alexandru, cel mai mare, e profesor în România, la liceul din Giurgiu; s-a însurat acolo cu fata unui arendaș bogat, cu un nume grecesc, dar altfel om cumsecade. Stă foarte bine Alexandru, a luat zestre o moșie de câteva sute de pogoane și crede că în curând o să ajungă directorul liceului, ceea ce ar și merita, fiind un adevărat savant. Al doilea fecior, Ștefan, s-a înstrăinat puțin; ține o nemțoaică din Posen pe care a cunoscut-o la Berlin pe când studia științele tehnice. Altfel ea e femeie de neam, profesoară la un liceu de fete, iar el e inginer la uzinele Skoda. Au patru copilași, frumoși și cuminți cum nu s-a mai pomenit! Păcat numai că nemțoaica nu știe boabă românește și, din nenorocire, nici copiii. În fiecare vară vin cu toții de petrec câte o săptămână în Lechința, pe când Alexandru n-a mai fost pe-acasă de vreo zece ani. Pe urmă, după vârstă, între băieți, vine Liviu, care-i numai de treizeci și doi de ani și e căpitan de stat-major, acuma la comandamentul corpului de armată din Graz, dar are speranțe multe să-l mute în curând la Sibiu, mai aproape de acasă. Strălucit băiat și cu viitor de aur. A terminat întâiul școala de război, iar toamna aceasta și-a trecut cu distincție examenul de ofițer superior în statul-major. O singură meteahnă are: i-e groază de însurătoare. Nu știu cui să semene, căci în neamul Pintea toți sunt drăgăstoși. Poate că preoteasa, care în viața ei n-a ridicat ochii asupra altui bărbat, măcar că a fost în tinerețe ca o floare... Firește că în familie se află un medic. Este Virgil, stabilit la Sibiu, având o clientelă strașnică, de-l invidiază până și străinii. Fiind un român înfocat și făcând orice sacrificii pentru cauza națională, e foarte bine văzut în cercurile politice românești conducătoare și n-ar fi de mirare să ajungă ca mâine deputat în Camera din Budapesta... Cel mai potolit dintre toți este Ionel, contabil la o bancă mare din Cernăuți, strângător, harnic, priceput în socoteli, menit să devină milionar sau cel puțin director de bancă... Acuma vine la rând George, băiat bun și el, mai ales că s-a dedicat carierei părintești. Când va închide ochii bătrânul, George va continua să păstorească turma credincioșilor din Lechința... Mai rămân doi feciori, Marcu și Vasile. Cel dintâi e zvăpăiat de tot cu naționalismul; el a fost, anul trecut, conducătorul grevei studenților români din Budapesta, pentru că un profesor a încercat să-i oprească de-a vorbi românește. Vasile acuma își termină liceul la Blaj... Dar fetele! Cea dintâi, botezată Profira, după numele preotesei, e măritată tocmai în Basarabia, lângă Chișinău. A întâlnit-o un boiernaș basarabean la Giurgiu, pe când ea era la Alexandru, și într-o bună zi primim vestea că ,,dragi părinți, mi-am găsit fericirea, m-am logodit cu..." atâta-i norocul de călător! Pe cea de-a doua, pe Ludovica, a luat-o avocatul Victor Grozea din Cluj și are doi copii, un băiat și o fetiță. Și în sfârșit Eugenia, mezina, o frumusețe rară, e nevasta deputatului Gogu Ionescu din România. Se zice c-a înnebunit saloanele Bucureștilor, toată lumea o răsfață. Adevărat că e și tânără de tot, mai mică decât George, deși acum se împlinesc trei ani de la cununia ei... Pomelnicul copiilor iubiți stoarse lacrimi preotesei, fiindcă sunt atât de împrăștiați în lumea mare și n-a avut noroc să-i mai vadă măcar o dată împreună, deși poate mâine-poimâine va închide ochii pentru totdeauna, prăpădită și arsă cum este de povara anilor. Pintea îi curmă jelania cu un gest falnic: — Lasă, babă, fii liniștită și ai răbdare! Mai avem oleacă și apoi putem sărbători nunta noastră de aur, dac-o vrea și Dumnezeu... Atunci o să-i strângem pe toți, cu cățel și purcel din toate colțurile... Ca să se împlinească voia dumitale! Gura bătrânului acuma torăia întruna, încât Herdelea de-abia a putut schimba cu dânsul, între patru ochi, vorbele serioase cuvenite, declarându-i că Laura n-are zestre, dar în schimb are inimă și... Pintea îl întrerupse nemulțumit: — Eu am un principiu: nu mă amestec în căsătoriile copiilor. Fiecare să doarmă cum își așterne. Treaba lor e să fie cu ochii în patru... Nici învățătorul nu fu prea mulțumit cu răspunsul cuscrului, dar îl înghiți surâzând ca și când ar fi auzit o glumă bună. Se învoiră ca ziua cununiei s-o stabilească Pintea, prin scrisoare, după ce se vor fi înștiințat toate neamurile. Deocamdată rămase hotărât doar atâta: că nunta vor face-o în Armadia, pentru a-i putea da solemnitatea cuvenită. Familia Pintea plecă noaptea târziu spre Lechința cu trăsura. Cum ieșiră din sat, bătrânul începu să dăscălească pe George că s-a pripit, că nu-i place ce a văzut aici, că se bagă într-o ceată de calici care mai umblă să-și ascundă mizeria prin sforăială în vorbe ca și în fapte, că în sfârșit să ia bine seama până ce nu-i prea târziu... George se scandaliză că un tată poate vorbi astfel despre niște oameni așa de simpatici care ca mâine îi vor fi rude. Căci nu va renunța la Laura pentru toate comorile lumii. Înțelege că bătrânul ar fi fost mai bucuros să-l însoare cu vreo strâmbă bogată și că-l doare o noră fără zestre. Dar orice încercări de a-l opri, mai ales după ce s-au și logodit, sunt absolut zadarnice. Și decât să-i terfelească mireasa, mai bine să-i vorbească de altceva. Bătrânul, cotropit de oboseală și de somn, a capitulat repede, urmând pilda preotesei care, legănându-se în hurducăturile trăsurii, dormita ușor cu gura căscată și cu ochii înlăcrimați... În casa Herdelea însă lumina nu se stinse până spre dimineață. O bucurie mare stăpânea toată familia. De-abia acum își dădeau seama de norocul Laurei. Învățătorul înșiră triumfător și de mai multe ori toate neamurile lui George, întrebând mereu pe Laura dacă n-a avut el dreptate când a stăruit să-și alunge gărgăunii din cap și să fie cuminte? Pe fața logodnicei se întipărise, ca o mască, un surâs de fericire. Făgădui surorii sale că o va lua cu dânsa să o mai scoată prin lume, căci nu se știe de unde sare norocul omului și mai ales al unei fete. Iată, ea, dacă nu se ducea atunci la Sângeorz, n-ar intra azi într-o familie atât de mare și de distinsă. Doamna Herdelea tăcea, zdrobită de emoție, cu ochii umezi, strângând buzele pungă ca să n-o podidească plânsul, iar Ghighi, una-două, se repezea la Laura și o acoperea de sărutări... Titu nu lua parte la bucuria generală. El tocmai acuma frământa în minte o poezie în care voia să cânte iubirea herculeană. — Norocul Laurei poate să fie și norocul tău, Titule! îi zise Herdelea căutând să-l dezmorțească. — Aș! Norocul meu sunt eu însumi! răspunse tânărul cu emfază. — Bine, bine, nu zic ba, urmă învățătorul. Mă gândesc însă că acuma, cu atâtea rude mari în lume, ți-ar fi mai ușor și ție să treci în România, cum a trecut Coșbuc, să te apuci mai serios de ispravă... — Las' că mai este vreme, mormăi Titu scurt, dornic să schimbe vorba. Herdelea însă se supără și-i impută că-și pierde timpul cu fleacuri în loc să-și croiască un rost în viață, că trebuie să muncească dacă vrea să răzbească... Văzând că discuția se îngroașă, Titu se dezbrăcă și se culcă foarte amărât că nici chiar tatăl său nu-i respectă năzuințele, hotărât ca a doua zi să se întâlnească negreșit cu Rozica, singura ființă în lume care-l înțelege aievea. Numai mama lui Herdelea era îngrijorată și plângea că Laura, sărăcuța de ea, e pe cale să se înstrăineze, în loc să se fi măritat mai pe aproape, cu vreun flăcău bogat, poate chiar din Pripas... Spre sfârșitul câșlegilor se răspândi zvonul în sat că Ana lui Vasile Baciu ar fi însărcinată. Nimeni nu știa de unde a pornit vorba și mulți nu credeau. Vestea însă umbla din casă în casă, în șoaptă, ca un tâlhar. Femeile o înfloreau, o dichiseau cu voluptate. Când trecea Ana pe uliță, nenumărate perechi de ochi o pândeau de după toate gardurile și din toate ferestrele, în taină, măsurându-i mijlocul, pipăindu-i burta, cercetându-i mersul. Și cele mai șirete spuneau celor proaste: — Nu vezi, leliță, cum umblă să-și ascundă păcatul, cum se strânge în bete ca într-un chimir? Și cele mai păcătoase o bârfeau mai stăruitor, ca omul care nu poate avea odihnă din pricina paiului din ochiul aproapelui. Ana, de altfel, din noaptea aceea, trăia cu frica în sân. Se mira că George tace, când ea era sigură că el știe tot. În fiece minut se aștepta să i se dea în vileag păcatul și așteptarea aceasta era mai chinuitoare ca însăși conștiința greșelii. De atunci încoace George n-a mai călcat pragul casei lui Baciu, deși față de Ana se purta parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Vasile Baciu nu pricepea de ce nu mai vine George și, într-o seară, s-a sfătuit și s-a chibzuit cu fata cum să afle pricina schimbării lui? Atunci, din încurcătura ei, din gălbenirea obrajilor ei, din bâlbâielile ei speriate, țăranul și-a adus aminte ca prin vis... și fața i s-a luminat. Bănui pricina. Apoi când, în câteva nopți, simți că Ana iese afară pe furiș și rămâne în frig câte-un ceas, două, se liniști pe deplin. Înțelegea tot și era mulțumit. Pățania fetei aducea apa tocmai la moara lui. Îi părea chiar bine că a păcătuit, că așa George va trebui să o ia mai repede, iar el va scăpa de o grijă. Își zicea că flăcăul acum vine într-ascuns, dar curând va trebui să vie în pețit. De aceea, întâlnindu-l, îi arăta mai multă prietenie ca în trecut, îi făcea cu ochiul spre a-i arăta că știe și nu-i supărat, și-l cinstea ca pe un ginere gata, ceea ce pe George îl zăpăcea... Fata însă aștepta nopțile cu nerăbdare din ce în ce mai mare. Zilele scurte de iarnă i se păreau nesfârșite și, îndată ce se însera, își pierdea cumpătul, se roșea la fiece vorbă a tatălui ei, își făcea mereu de lucru pe-afară ca să asculte de n-a sosit cumva Ion, cu frica în inimă că poate n-o să mai vie, și nu știa cum să aștearnă patul mai repede, să se culce bătrânul și să stingă lampa. Și flăcăul se înființa nesmintit, veșnic spre miezul nopții, scârțâind puțin portița ca să-i dea de știre... În casă însă n-a mai intrat niciodată. Ana a pregătit, chiar de-a doua zi, un culcuș moale într-un stog de paie din grădiniță. Peste o săptămână s-au mutat în podul grajdului, unde erau mai adăpostiți de orice primejdie. Pe la Crăciun, Ana a știut sigur că a rămas grea și, într-o îmbrățișare pătimașă, printre vorbe de iubire, șopti lui Ion că de acuma viața ei atârnă de voința lui. Flăcăul nu zise nimic, dar de atunci nu mai veni în fiecare noapte. Zvârcolindu-se fără somn pe cuptor, fata îl aștepta totuși mereu, își ascuțea urechile să audă scârțâitul portiței, îi țiuiau creierii de încordare și nu putea închide ochii până dimineața. A doua zi căuta și-i găsea ea singură scuze, iar apoi, când după mai multe nopți chinuite Ion catadicsea să se arate, ea nici nu îndrăznea să-l mustre, de teamă că nu va mai veni deloc. Se simțea o jucărie în mâinile lui și totuși nu-i trecea prin gând să-l învinuiască. De altfel, își zicea, în iubire nici nu poate fi vorba de vină. Ei doi sunt sortiți unul altuia. Ce s-a întâmplat era scris să se întâmple. Cu toate acestea îi era rușine de lume încât de-abia cuteza să iasă din ogradă. Lumina zilei îi ardea obrajii. Când avea trebuință să meargă pe uliță, umbla cu ochii în pământ, să nu fie nevoită să întâlnească privirile oamenilor. Își închipuia că rușinea ei trebuia să rânjească de pe toate coperișurile caselor. Atunci se întreba spăimântată, cum are să se sfârșească nenorocirea aceasta? De ce nu mai încearcă Ion s-o ceară de nevastă, s-o scape din ghearele grijilor? Poate că mărturisind tot, tatăl ei s-ar înmuia, dacă cumva n-ar omorî-o... Sau Ion lasă înadins să treacă vremea, s-o arate satul cu degetul? Bănuiala că Ion ar fi în stare să-și bată joc de sufletul ei o îngrozea mai mult decât mânia bătrânului... Flăcăul lipsi o săptămână încheiată, iar pe urmă când veni nu mai vru să se suie în podul cu fân. Aminti Anei că, într-o noapte, Vasile Baciu a ieșit de a dat vitelor nutreț și era cât pe-aci să-i descopere. Fata n-avu curajul să mai stăruie, dar îi spuse cu glasul tremurat de lacrimi să vie mai des, ca și înainte, și să facă ceva, ce-o crede dânsul de bine, pentru că în curând nu-și va mai putea ascunde sarcina... Ion mormăi cine știe ce, și din noaptea aceea nu se mai arătă pe la Ana. Trecu o săptămână, două, cinci... Fata află că Ion s-a dus să taie la pădure în munții Bârgăului, împreună cu alți bărbați. Își dădu seama că e pierdută, că de-acum numai de la Dumnezeu mai poate nădăjdui scăpare. Se prăpădea plângând amarnic, ca și când ar fi avut nevoie de toate lacrimile din lume ca să-i înece durerea ei cea mare... Fața i se îngălbeni și se împestriță cu niște pete pământii... Păcatul nu se mai putea tăinui și răfuiala se apropia. Deoarece câșlegile erau pe sfârșite, iar George nici habar să vină să ceară fata, Vasile Baciu începu să se posomorască. Adică să fi vrut flăcăul să-și bată joc de Ana și s-o lase pe urmă de râsul satului? Dacă ar fi așa, atunci... Nu putea să se gândească ce-ar fi atunci, căci îl cuprindea mânia și i se întuneca mintea. De câteva ori se hotărî să meargă la Toma, să se înțeleagă împreună omenește. Dar totdeauna, când să iasă pe poartă, simțea că-i crapă obrajii. Cum să se ducă el să-și îmbie fata, ca un cerșetor? Intra la Avrum, se îmbăta și ocăra pe George, vorbind singur în fundul sticlei de rachiu. În sfârșit nu mai erau decât cinci-șase zile până să intre în postul cel mare. Ana începea să aibă amețeli și uneori chiar vărsături. Șorțul i se rotunjea văzând cu ochii... Vasile Bacău îi vedea suferințele și o compătimea. Îi fu frică să nu se prăpădească fata și, înainte de a chema pe doctorul Filipoiu din Armadia, care e scump și nici nu se uită la om până nu-i ia banul din mână, aduse pe baba Firoana, meșteră mare în descântece și moașă vestită în toate satele dimprejur. Firoana, zbârcită la față, dar sprintenă la suflet, schimbă numai două șoapte cu Ana, o pipăi ușor pe pântece și apoi spuse verde țăranului: — Mare mirare să nu fie băiat, măi Vasile!... Numai să-i ajute Dumnezeu să-l poarte sănătoasă... Fata se ghemui pe vatră, ca un câine vinovat, cu ochii în pământ, așteptând s-o omoare. Vasile Baciu însă nu rosti nici o vorbă. Stătu toată seara cu cotul pe colțul mesei, cu privirea înghețată, oftând des ca un bolnav de moarte. Ghiță Pop, singurul copist român de la judecătoria din Armadia, unul din pretendenții dăscăliței de pe vremea când jucau împreună teatru în Monor, stând într-o zi la un pahar de bere cu Herdelea, cu care era prieten din copilărie, îi spuse că e zarvă mare la judecătorie din pricina anchetei orânduite de ministrul justiției, în urma plângerii lui Ion Pop-Glanetașu din Pripas. Judecătorul turbează și așteaptă dintr-o clipă într-alta sosirea unei comisiuni de la tribunalul din Bistrița, trimisă să cerceteze și să raporteze fără întârziere. Toți se întreabă cine i-o fi făcut pozna asta judecătorului? — Să-ți închipui, dragă Zaharie, ce cap are șeful! sfârși zâmbind copistul. Nu că i-ar fi frică. Fiindcă vorba ceea: corb la corb nu scoate ochii. Dar rușinea pe el să se pomenească cu asemenea bobârnac. Cred că mai bucuros ar fi fost să-i fi tras cineva două palme în piața bisericii, decât să pățească una ca asta. S-a și jurat însă că nu se mulcomește până nu află cine a îndemnat pe țăran să facă jalba și cine i-a făcut-o, și până nu-i bagă în pușcărie pe toți! Herdelea simți o săgeată prin inimă auzind vestea și mai ales amenințarea judecătorului. De frică se gândi un moment să mărturisească copistului că el e autorul plângerii și să-l întrebe cum să se apere de s-ar întâmpla să-l descopere în cele din urmă? Dar își luă seama repede. Oricât de prieten i-ar fi Ghiță Pop, tot s-ar putea să scape o vorbă pe undeva, chiar fără voie, și să-l nenorocească. Apoi, curând, știindu-se la adăpost, o mândrie priincioasă îi umplu pieptul, care parcă-i zicea: ,,Uite ce ai fost în stare să faci tu, Zaharia Herdelea! Vezi ce putere ai? Să mai poftească cineva să te înfrunte!" Râse deci și el, își frecă mâinile și zise copistului, trăgând cu ochiul: — Lasă-l că bine-i face, fie vorba-ntre noi! Să-l mai zgâlțâie nițel și pe dumnealui, că prea se fudulește de parc-ar fi frate cu sfântul Petru! Cum ajunse acasă, strigă pe Ion și-i povesti ce-a auzit, având grijă să-i reamintească foarte grav că, orice l-ar întreba comisiunea, el să spună sus și tare că jalba i-a scris-o un domn de la Bistrița pe care nici nu știe cum îl cheamă. După ce flăcăul se jură și se închină că va face întocmai, Herdelea declară cu multă demnitate că în sfârșit a sosit și ceasul dreptății. Se credea în sufletul lui răzbunătorul nedreptăților... Laura și Ghighi împărtășeau mândria tatălui lor, mai cu seamă pentru că judecătorul n-avea buna-cuviință nici să le salute, când le întâlnea, deși le cunoștea foarte bine. Dăscălița însă ar fi fost mai bucuroasă să vadă la răcoare și pe popa Belciug, pe care nu-l putea suferi oricât căuta dânsul s-o lingușească; pe cine a scos ea de la inimă, scos rămâne în vecii vecilor. — Fii pe pace, nevastă, îi zise Herdelea trufaș, că nu scapă nici sfinția sa cu mâna goală din comedia asta! Are să mănânce și el rușinea cu lingura, n-ai grijă! Niciodată n-a sălășluit atâta mândrie în casa Herdelea ca în zilele acestea. Viitorul se întrezărea trandafiriu. Din toate părțile nădejdile bune surâdeau. Laura, de când se logodise, trecuse printr-o schimbare mare. Serioasă fusese ea întotdeauna, dar acuma parcă seriozitatea îi ședea mai bine. De unde până atunci nu se potrivise deloc în păreri cu mama ei, azi vorbeau ca două tovarășe și nu se sfia s-o întrebe mereu, ba cum se gătește cutare mâncare, ba cum se croiesc pantalonii bărbătești, ba cum se fac murăturile... Era hotărâtă să fie o gospodină desăvârșită, să vadă Pintea că, deși ea n-a avut zestre, are în schimb atâtea alte calități prețioase încât se poate lua la întrecere cu orice domnișoară din Ardeal. Mai ales se gândea că va iubi foarte mult pe George, ca astfel să-l răsplătească pentru dezinteresarea lui care, pe lângă că-i face cinste, e o floare așa de rară în lumea asta materialistă. Dar îndată ce voia să-și închipuie cum îl va iubi, se izbea de nedumerire. Nu că i-ar mai fi păsat de Aurel Ungureanu. Lașitatea lui o scârbea, îndeosebi de când auzise din gura viitorului ei socru pomelnicul neamurilor distinse care, era sigură, o vor primi cu brațele deschise. Totuși se întreba în sufletul ei dacă tocmai schimbarea aceasta bruscă nu e o dovadă de egoism interesat din partea ei? La urma urmelor Aurel i-a fost drag. Își amintea cu câtă tremurare de inimă îi dorea vizitele, cum i se întipărea în minte fiece vorbă a lui, cu ce plăcere dansau împreună la toate petrecerile... Amintirile o zăpăceau. Dacă asta n-a fost iubire, atunci ce-i iubirea?... Adevărat că pe urmă el s-a purtat urât neavând nici o tresărire de indignare când a aflat că Pintea i-a cerut mâna, ceea ce însemnează că, pentru el, iubirea ei a fost o jucărie fără preț, o simplă trecere de vreme. Poate însă că și ea a fost vinovată, că n-a făcut cu el decât exerciții de cochetărie... Dar Pintea? Se roșește gândindu-se la sărutarea lui de logodnă, la strângerile de mână, la vorbele lui de dragoste șoptite cu o înflăcărare stângace. Toate nu stârnesc nimic în inima ei, afară de o sfială aproape dureroasă... Până acuma câteva săptămâni avusese convingerea că iubirea e ceva foarte poetic, eteric și romantic, ceva scăldat în serenade, oftări ascunse și visări la lună; crezuse că cel care va iubi-o aievea va răpi-o într-o noapte fără stele. Iar azi e în pragul cununiei și, în loc de fraze pompoase, mintea ei frământă numai bucătărie, gospodărie, proză și, printre acestea, dorința vagă de-a vedea pe George mare, frumos și bun... Lucrând la trusou, rămânea deseori cu mâinile în poală și cu ochii în gol, așteptând parcă un răspuns care nu putea veni. Pintea îi scria în fiecare zi și ea primea scrisorile cu o strângere de inimă din ce în ce mai mare. Îi era frică de clipa în care vor înceta închipuirile ce o îngrijorau. Acuma ar fi avut nevoie de un duhovnic sufletesc care să-i înțeleagă tulburarea și să i-o aline. Mama ei însă n-ar fi îngăduit în ruptul capului asemenea zbuciumări. Dacă ea, care se credea o martiră a căsniciei, nu și-a pus niciodată întrebări păcătoase, cum ar putea să-și pună Laura care a dat peste un om de seamă, nu cum a fost Zaharia Herdelea. Așa ceva ar fi o fărădelege nemaipomenită... Ghighi iarăși nu era în stare să-i pătrundă gândurile. Era prea copilăroasă pentru niște lucruri atât de serioase. Laura încercă să se sfătuiască cu ea, dar răspunsurile ei naive și zgomotoase nu-i risipeau șovăirile. Cu prietenele ei, oricât ar fi fost de intimă, tot nu îndrăznea să-și deschidă inima până în fund. Numai Titu ar fi liniștit-o, dar el parcă nici nu vrea să știe de fericirea ei. Niciodată, de când soarta ei e aproape să se hotărască, n-a căutat să-i ușureze îndoiala... El părea înstrăinat de năzuințele ei, ca și când ar trăi în altă lume... Într-adevăr, Titu, căzut în mrejele iubirii pătimașe, nu mai trăia decât pentru Roza Lang. După câteva întâlniri, femeia îi cucerise toate gândurile și toate simțurile. Ea îl preocupa ziua noaptea, tulburându-l, chinuindu-l și fericindu-l. Restul lumii, pentru dânsul, parcă nici nu mai exista. Nu trecea o zi fără să se ducă prin Jidovița, să se facă luntre și punte barem s-o vadă, să-i culeagă un zâmbet cu înțeles sau o privire drăgăstoasă cu care să-și mângâie dorințele până se va ivi clipa neprețuită când s-o poată strânge iar în brațe. Nimic nu-l mai interesa afară de Roza, nici chiar lecturile lui, căci în fiecare frază, printre toate rândurile îi răsărea mereu ea și numai ea, ademenitoare și stârnindu-i noi pofte. Ceasuri întregi își tortura creierii să cizeleze câte-un vers sau măcar vreo imagine în care s-o nemurească pe ea... Doamna Lang de altfel se simțea măgulită că a deșteptat o iubire atât de puternică în inima tânărului fără trecut și-i răspundea cu cochetării veșnic noi. Istețimea ei instinctivă născocea cu ușurință prilejurile de întâlnire și de îmbrățișare. Pasiunea aceasta o înviora și o înfrumuseța. Trebuia să facă sforțări să se stăpânească și să nu-și piardă capul cu totul. Prudența femeii însă trezea o gelozie furtunoasă la Titu, căruia îi părea rău de orice privire aruncată altuia, de orice vorbă schimbată cu altcineva, iar mai târziu începu să-l doară și gândul că Roza trăiește într-o casă cu Lang și că chiar se culcă în același pat. Îi umbla prin minte s-o despartă de soțul ei și s-o ia de nevastă. Într-un moment de însuflețire îi spuse și ei ce-a hotărât, și ea îi mulțumi cu un uragan de sărutări. Îndată își dădură seama amândoi că, de vreme ce el n-are nici un câștig, ea n-ar putea trăi nici o zi fără Lang. Atunci Titu îi făgădui că o va duce cu el în România, când va fi să plece. Deocamdată însă nu se mai gândea serios să se arunce în vârtejul necunoscutului. După dibuirile începutului se întâlneau mai ales acasă la ea, în timpul când Lang era la școală. Titu se obișnui curând și nu-i mai fu frică să nu-i prindă bărbatul. Își întocmi chiar o replică strașnică pentru orice eventualitate: ,,Domnule, ne iubim, și te urâm! Slobod ești să iei orice hotărâre!" Cuvintele acestea i se păreau și demne, și eroice. Din nenorocire, n-avea nevoie de ajutorul lor. Lang era mai orb ca toți bărbații și nici nu visa măcar să-i bănuiască. De multe ori, în pauze, repezindu-se acasă să mai tragă o dușcă de rachiu ca să-și întărească energiile pedagogice, găsea pe Titu între patru ochi cu Roza. Nu se mira și nu se supăra, ci zicea veșnic foarte senin: — Aici ești, amice? Ești drăguț că mai ții de urât nevestei mele, că eu n-o prea răsfăț. Ce vrei, am îmbătrânit... Dorești un păhărel? Titu nu se mai ducea nici prin Armadia. De la serata dansantă nu vorbise mai mult de două ori cu Lucreția Dragu. De când putea strânge în brațe pe Rozica, nu mai zicea că are nevoie de iubiri vaporoase. ,,Oacheșa cu ochii verzi", cum o preamărise el odinioară în poezie, nu-l mai inspira câtuși de puțin. I se părea o mică ipocrită încrezută... De altfel nu mai simțea nici o trebuință să povestească nimănui cum a cucerit iubirea Rozei. Pasiunea adevărată merge mână în mână cu discreția. Herdelea, încurajat că una din fete și-a găsit norocul urmând sfaturile lui înțelepte, se frământa acuma să asigure și viitorul băiatului. Astfel nu scăpa nici o ocazie de a reaminti lui Titu că vremurile sunt grele, că omul trebuie să-și croiască un drum în viață, că anii trec ca vântul și cel ce n-a muncit n-are la bătrânețe, și în sfârșit c-ar fi bine să se gândească și el la ziua de mâine. Titu se înfuria înțelegând, căci orice asigurare de viitor însemna o despărțire de Rozica. Dar iarăși nu putea stărui să se eternizeze în lenevie și deci răspundea morocănos: — Am zis că eu nu vreau? Găsiți-mi o slujbă, orice ar fi, și iată că mă duc! Dacă nu sunteți în stare să înțelegeți talentul meu, am să mă fac chiar și măturător de stradă, ca să vă scăpați de mine și să nu-mi mai bateți capul că sunt trântor și nimic mai mult! Supărarea lui îi mâhnea pe toți din casă. Fetele săreau și-i luau apărarea. Dăscălița, înduioșată, făcea semne indignate lui Herdelea să-l lase în pace, pe când învățătorul, încurcat, se scărpina în ceafă și, vrând s-o dreagă, îl jignea mai rău. Vizitele prea dese la doamna Lang începură cu vremea să bată la ochi ovreimii din Jidovița. Fetele hahamului Cahan, bătrâne și înăcrite, neavând altă treabă și fiind vecine cu Lang, se apucară să pândească de câte ori vine Titu, să se uite la ceas când intră și când iese. Și, deoarece Roza făcea pe mândra față de ele și le privea de sus, răspândiră vorba că între unguroaica lui Lang și feciorul dascălului din Pripas nu poate fi lucru curat. De atunci încolo ochii care urmăreau pașii lui Titu se înmulțiră, iar știrea că Rozica pune coarne lui Lang se întinse, trecu și în Armadia stârnind senzație printre învățătorii de acolo, și în sfârșit ajunse la urechile lui Herdelea. Bătrânul nu era împotriva unor astfel de pierderi de vreme, dar punând în legătură nervozitatea și nepăsările lui Titu cu zvonul acesta, se temu să nu izbucnească cumva vreun scandal care să pericliteze viitorul băiatului și se puse deci cu tot dinadinsul să-i găsească mai curând barem un loc de subnotar undeva, ca să-l îndepărteze din brațele iubirii primejdioase. Mai ales că aproape în același timp, dar pe alte căi, vestea sosi și la cunoștința fetelor și a doamnei Herdelea care nu știa cum să blesteme mai avan pe ticăloasa ce nu se sfiește a-și pune mintea cu un copil. Astfel toată familia se bucură când învățătorul, într-o seară, vesti că a întâlnit în Armadia pe notarul din Gargalău, care tocmai are mare nevoie de un ajutor priceput și ar primi cu plăcere pe Titu, plătindu-i o leafă foarte bună. Titu îngălbeni. — Gargalău? zise dânsul cu glas stins, măsurând în gând depărtarea dintre Jidovița și locul surghiunului. — Gargalău... Nu e departe, răspunse bătrânul, parcă ar fi ghicit rostul întrebării. Al șaptelea sat de la Armadia... Notarul e un om de ispravă. Aveți să vă înțelegeți ca frații. Și pe urmă acolo poți strânge și bani, căci nu vei avea nici o cheltuială, încât să poți pleca mai târziu unde te îndeamnă inima... Nu-i vorba să te împotmolești în Gargalău. E ceva provizoriu... Herdelea vorbea atât de blând că Titu nu găsi putința să se supere. Dar, fiindcă voia să se sfătuiască mai întâi cu Rozica, răspunse în doi peri: — Bine, bine... Acum să mă mai gândesc și eu puțin, o zi, două... Că doar nu arde... Roza Lang, simțind că lumea forfotește, îl povățui să se ducă, dar îl puse să jure că nu o va înșela și că va veni cât mai des posibil. În schimb îi făgădui și ea că va merge să-l vadă, fiindcă de acum nu mai poate trăi fără iubirea lui, deși trebuie să fie cu ochii în patru, căci o lume întreagă umblă să-i sfâșie inima... În joia când Herdelea văzu iar în Armadia pe Friedman și-l încunoștiință că săptămâna viitoare Titu poate pleca la post, pe la amiază se întâlni, prin fața liceului, nas în nas cu judecătorul, care tocmai ieșea de la slujbă. Învățătorul salută respectuos, dar băgă de seamă că ungurul încruntă din sprâncene fără măcar să miște din cap. După ce se depărtă câțiva pași, judecătorul îl strigă înapoi și-l întrebă brusc, privindu-l aspru și iscoditor: — Ascultă, domnule Herdelea, dumneata ai făcut unui țăran din Pripas o plângere, la minister, împotriva mea? Învățătorul șovăi o clipă și pe urmă răspunse bâlbâind cu limba de plumb, abia găsind cuvintele ungurești în minte: — Eu! Oo, cum vă închipuiți una ca asta? Eu care... respectul legilor... — Foarte bine, mormăi judecătorul întorcându-i spatele cu dispreț. Întâlnirea aceasta îi înfipse un cui în inimă. Vasăzică ungurul bănuiește, poate chiar știe sigur, că el e autorul reclamației?... Până acasă întoarse și suci toate urmările posibile ale nenorocitei întâlniri. Dar cum să fi aflat ungurul? Sau poate chiar el însuși o fi scăpat undeva vreo vorbă trădătoare? Cu neputință n-ar fi, căci între prieteni cam are și el obiceiul să spuie vrute și nevrute. Apoi fusese destul de nerod să se încreadă că l-a pocnit atât de urât încât parcă-l și vedea destituit, de nu și întemnițat... Dacă însă se dovedește acum aievea că el a făcut jalba, atunci ungurul e în stare să-și împlinească amenințarea. Vorbele de deunăzi ale copistului îi răsunau în urechi iarăși, parcă mai înfricoșătoare. Acasă tocmai sosise scrisoarea lui Pintea care hotăra cununia pentru Duminica Tomii. Se sili să se bucure, ca și ceilalți, dar inima îi rămase mohorâtă. Găsi un pretext și se repezi peste drum, la Glanetașu, să reamintească lui Ion că, dacă va sufla vreun cuvânt, va fi foarte rău pentru amândoi. Flăcăul i se păru cam nepăsător, deși s-a jurat iarăși că mai bine să-l taie în bucăți decât să vândă tocmai pe domnul învățător care i-a făcut numai bine. Jurămintele lui totuși nu-l liniștiră. Din toată purtarea lui Ion parcă citea și mai lămurit primejdia. Sufletul i se umplu de o îngrijorare dureroasă. Familiei însă nu se îndura să-i mărturisească nimic. De ce să le tulbure bucuria? La urma urmelor poate frica îl face să exagereze, poate că conștiința vinovăției își bate joc de dânsul... Un strop de nădejde îi picura în inimă, pornind o luptă vajnică cu presimțirile rele. Vasile Baciu se zvârcoli toată noaptea ca pe jăratic. Baba Firoana parcă-i urnise în creieri toate gândurile care acuma nu-și mai regăseau locurile. Stinse lampa brusc ca și când i-ar fi fost rușine de lumină. Prin întuneric putea geme mai slobod. Patul i se părea de fier, oricât îndrepta paiele sub cearșaf ca un bolnav ostenit de zăcere. După cuptor, Ana, cu respirația suptă, își ascuțea auzul, întocmai ca în noaptea când se frânsese întâia oară în brațele lui Ion, pândind somnul tatălui ei și așteptând, la fiece mișcare, s-o înhațe de picioare, s-o tragă jos din culcuș și s-o zdrobească... Spre ziuă, fata ațipi puțin. Când se trezi, speriată, în casă pătrunseseră zorile albe de iarnă și bătrânul nu se mai vedea. În sufletul ei groaza se măsura cu părerea de rău. Barem de-ar fi bătut-o, ar fi scăpat de adăstarea aceasta mai chinuitoare ca orice durere. Lacrimile și vaietele i-ar fi ușurat suferința trupească, în vreme ce astfel o piatră de moară îi turtește încetul cu încetul inima, vrând să stoarcă un răspuns la întrebarea: ce vrea să facă tata? Ea de mult își închipuia că bătrânul știe cu cine a păcătuit și se minuna mereu că tace. Uneori se gândea că înadins așteaptă până se va întoarce Ion de la munte. Dar acuma flăcăul era iar acasă și Vasile Baciu se nătângea în tăcere. Două zile spălase și fiersese în tindă rufele murdare; azi avea de gând să le laie și să le limpezească în Gârla Popii ce curge în dosul casei, la capătul grădinii. Se încălță cu opincile, își suflecă poalele și zadiile, și porni cu toporul subsuoară, să spargă gheața și să-și potrivească locul. În grădină zăpada râdea, albă și sticlitoare, ca obrazul unei fecioare neprihănite. Anei parcă-i era milă s-o calce cu opincile greoaie și să strice pojghița de fulgi proaspeți care suspinau dureros sub pașii ei. Din câteva lovituri de topor desfundă o gaură rotundă în gheața groasă de-o palmă și căptușită cu omăt. Apa zbucni afară în bolbociri mânioase, ca și când s-ar fi căznit să se smulgă de sub apăsarea învelitoarei de gheață, înmuind și mânjind fără cruțare zăpada de primprejur... Apoi fata se duse și se întoarse, având subsuoară un coș de rufe ude de leșie, peste rufe scaunul de lăut și maiul, iar într-o mână aducând o oală cu apă fierbinte în care să-și dezmorțească degetele când o va fi răzbit gerul. Își împărțise treburile așa încât să se poată întoarce de mai multe ori în casă cu bucățile lăute și limpezite, să vadă dacă a venit bătrânul. Bătea zdravăn cu maiul rufa așezată pe scaunul lung și cu picioare scurte, ca să iasă mai întâi leșia, apoi o dădea în gârlă. O bătea iar și iar o dădea prin apă, până ce rămânea ca zăpada de curată; pe urmă o storcea bine, o scutura și o punea la o parte... Gerul îi dârdâia carnea și oasele. Oboseala o istovea din ce în ce. Nu simțea însă nimic. Apa fierbinte se răci în oală, uitată. În schimb capul îi duduia de aceeași întrebare aprinsă: ,,Ce va face?" Și cu cât se întețea, cu atât lua parcă mai multe înțelesuri: ,,Ce va face tatăl ei, ce va face Ion, ce va face lumea..." I se statornicise în creieri siguranța că Baciu s-a dus la Ion... și acuma ghicea mereu, ba că va fi bine, ba că va fi rău... În răstimpuri totuși, fără să-și dea seama, se oprea din lucru, trudită de povara ce-o purta sub inimă. Deseori privirea i se scălda pierdută în apa care se zbătea la picioarele ei, când ispititoare ca niște șoapte de dragoste, când amenințătoare ca un dușman însetat de răzbunare. Dar gânduri de moarte nu se mai puteau apropia de sufletul ei. Ba, aducându-și aminte cum era cât pe-aici să-și facă seama astă-vară, umblând pe lângă Someș, se mira ce nesocotită a fost și repede se îndrepta din șale, respira adânc și-și mângâia pântecele rotund, în neștire, cu mâinile crăpate și roșite de îngheț... Vasile Baciu plecase în faptul zilei, brusc, după o noapte întreagă chinuită de șovăiri și chibzuiri. Mintea lui, neobișnuită cu frământarea gândurilor, clocotise neîncetat ca o oală plină și descoperită, uitată pe un jăratic mare. O rușine amețitoare îi strângea inima, nu pentru că fata a rămas însărcinată, ci pentru că George nu vine s-o ia... dacă a pângărit-o. Rușinea îl înfuria însă când își zicea că, deoarece flăcăul nu se grăbește să fie om de treabă, va trebui să se ducă dânsul să se înțeleagă cu Toma, să nu se întâmple să nască Ana și pe urmă să înghită toți rușinea cu pumnii. Dar adică de ce n-ar veni George, precum se cuvine? Bine, poate că nu se învoiește cu zgârcitul de tată-său în privința zestrei... Dar de ce nu trece măcar să-i spuie lui că uite așa și așa, că doar nu e peste nouă mări și nouă țări? Ori poate n-o fi dânsul tatăl copilului? Gândul acesta se îmbrâncea uneori în mintea lui, îi zdruncina tot sufletul. Atunci se zvârcolea în pat, sufla ca un balaur, suduia printre dinți și era gata-gata să apuce de gât pe Ana și s-o strângă până îi va stoarce ei dezmințirea. Se potolea însă alungându-și din cap asemenea închipuire și zicându-și convins că George trebuie să-și facă datoria și, spre a se convinge deplin, încerca să-și reamintească amănunte din purtarea flăcăului, de pe vremea când el îi făgăduia negreșit pe Ana și-i zicea ,,măi ginere"; mai ales se căznea să retrăiască noaptea aceea când, deși doborât de rachiu, parcă a auzit gemetele fetei amestecate cu o forăială aspră și înfundată, căci atunci trebuie să se fi întâmplat pozna... Se înșela singur silindu-și în urechi închipuirea unor șoapte groase care n-ar putea fi decât ale lui George și care-i înlesneau sarcina și-i mulcomeau zvârcolirile inimii. În toată frământarea lui nu era nici o ură împotriva Anei. Nici nu se gândea măcar s-o ia în seamă serios. O știa supusă și n-o învinuia. Îi era necaz doar c-a fost atât de proastă și s-a dat lui George înainte de-a o fi cerut. Era însă sigur că a făcut-o în credința de-a asculta porunca lui, care mereu i-a bătut capul cu feciorul Tomii. Cum să-i găsească vreo vină când ea habar n-are ce-i lumea, când ar fi fost în stare să se mărite cu Ion al Glanetașului, dacă nu i-ar fi tăiat-o dânsul? În sfârșit, fiindcă trebuia să hotărască ceva, își zise că dis-de-dimineață se va abate pe la Toma, să zvârle o vorbă în treacăt, așa ca din întâmplare, să știricească gândurile lui și pe-ale flăcăului. Cum s-a luminat de ziuă a pornit spre Toma ca să-l nimerească negreșit acasă. Ieșind pe poartă se gândi că trebuie să lase la o parte orice sfială și să meargă de-a dreptul să-l întrebe în ce ape se scaldă... După ce coti însă pe ulița din dos și începu să se apropie de casa lui Toma, hotărârea îi scăzu pas cu pas, iar locul i-l luă rușinea umflată de mândrie. ,,Eu să-l rog pe Toma să-mi ia fata? Dar mai bine să-mi smulgă limba! murmură zărind casa de piatră înălțându-se peste coperișele celor dimprejur. Că doar nici eu nu-s fleandură, c-am fost și primar în sat și, slavă Domnului, am ce băga-n gură..." Trecu pe dinaintea casei fără să întoarcă măcar capul. Numai cu coada ochiului se uită și văzu poarta mare, cu stâlpii înfloriți acoperită cu cotețul de porumbei, apoi coșarul semeț ca o casă de om bogat, plin ochi cu păpușoi, apoi în ogradă o întreagă cireadă de vite, dintre care unele lingeau la un bulgăre zdravăn de sare, iar altele rumegau alene suflând fuioare albe de aburi pe nas, apoi însăși casa cu acoperiș de țiglă, cu ferestre domnești împodobite cu chenare late, vinete-închise, cu falnice cununi de porumb atârnate de căpriori deasupra prispei, cu ușa tinzii deschisă, unde, pe vatră, ardea o flacără uriașă în jurul căreia se mișca o femeie și un bărbat, care parcă era George, apoi grădina cât o livadă, cu pomi mulți, cu stoguri de fân și de paie, cu o claie de lemne tăiate. ,,Oameni cu stare, ce mai calea-valea", își zise Vasile Baciu ca și când acuma și-ar fi dat de-abia seama cât de bogat trebuie să fie Toma. Își aduse aminte de niște locuri ale lui, semănate cu grâu de toamnă, aproape de drumul spre pădure, despre care auzise că i le-ar fi stricat săniile ce se duceau după lemne. De mult se tot gătea să meargă să vadă ce-i cu ele. Își iuți pașii. Curând ieși din sat, uitând că pornise la Toma, cuprins numai de gândurile moșiei sale. Își află pământurile neatinse, așternute cu pânză groasă de zăpadă... Fiindcă tot a venit până aici și pădurea era aproape, se duse să dea o raită, chibzuind c-ar fi bine să-și mai care câteva sănii de lemne până ce nu începe omătul să se topească, cel puțin să nu mai aibă grija asta până în iarna viitoare. Învârtindu-se prin pădure și ochindu-și copacii de tăiat, îi veni în minte claia de lemne din grădina lui Toma și apoi hotărârea cu care plecase de acasă. Atunci se înfurie că s-a lăsat înfricoșat și se întoarse grăbit spre sat. ,,Adică mie să-mi fie rușine că n-au ei obraz? mormăi el din ce în ce mai supărat. Apoi, dacă-i așa, stai că întorc eu cojocul!" George adăpa vitele. Cumpăna fântânii scârțâia ascuțit în vreme ce găleata plină se înălța greoi. Vasile Baciu intră în ogradă trântind portița și, apropiindu-se de flăcău, zise cu glas răstit: — Bine, măi George, apoi așa te porți tu cu mine? Apoi de aceea te-am ogoit eu ca ochii din cap și te-am îmbrățișat și te-am cinstit, ca să mă faci de rușinea lumii și pe urmă să-ntorci spatele? George, foarte liniștit, ridică găleata și o răsturnă peste gheața de câteva degete ce se prinsese în jgheabul de lângă fântână. Apa se rostogoli năvalnic, împroșcând boturile care sorbeau cumpătat și speriindu-le, așa încât toate se înălțară o clipă ca la comandă. — Cum ai zis, bade Vasile? făcu flăcăul, întorcând numai capul și ținând cu amândouă mâinile găleata goală. Nepăsarea și răceala lui George îl scoaseră din țâțâni. Strivi o sudalmă între dinți și apoi urmă, tot dojenitor, dar căutând să se stăpânească: — Apoi văd că nu ești om de treabă, măi băiete, auzi tu?<br>— Apoi de ce? zise George nemișcat.<br>— Apoi pentru că nu ești de treabă, auzi? Te-ai legat de fata mea, ai lăsat-o cu pântecele la gură și amu te faci că nici n-o cunoști... Așa ți-i ție omenia, ai? — Eu?<br>— Vezi bine că tu! Flăcăul dădu drumul găleții, își șterse mâinile pe cioareci și veni lângă Vasile, pășind foarte greoi și având pe față un zâmbet compătimitor care-ți plesnea obrajii. Se uită drept în ochii lui Baciu și vorbi cumpătat, ca și când ar vrea să risipească din mintea lui orice îndoială: — Apoi să știi că greșești, bade Vasile, că eu nu-s de vină! Nu, crede-mă! Eu pot să pun mâna pe cruce că nici nu m-am atins de ea... Mie mi-a fost tare dragă Anuța și am venit pe la dumneavoastră și m-am silit în fel și chip să facem cum e mai bine. Apoi dacă s-a întâmplat altfel, nu-i vina mea, bade Vasile. Că eu m-am dat la o parte când am văzut cum a ieșit altul noaptea din casă și încă am auzit ce-am auzit... Vasile Baciu pricepu îndată și simți ca și când l-ar fi trăsnit cu o măciucă în creștetul capului. Ochii i se roșiră și ograda începu să se clatine mereu mai tare, apoi să se învârtească parcă s-ar fi zdruncinat pământul. Mai ascultă o vreme jelania flăcăului, imputările lui, mângâierile lui, dar nu le mai înțelegea. Văzu ca prin vis cum vine spre dânșii mama lui George, care vorbi mult cu glasu-i plângător, își frânse mâinile, se închină, se uită spre cer... În creierii lui însă nu mai pătrundea nimic. Acolo se zăvorâse singur gândul că George nu-i vinovat și acuma se zvârcolea ca o fiară prinsă în capcană. Se întoarse acasă, fără să știe cum, năucit, bălăbănindu-se pe picioare mai rău decât dacă ar fi băut trei zile și trei nopți. Drumul i se păru nesfârșit. De-abia aștepta să sosească, să se izbească cu capul de toți pereții, cel puțin astfel să-și astâmpere chinul ce-l rodea neîncetat. Când deschise poarta, văzu pe Ana care venea de la gârlă cu coșul încărcat de rufe limpezite. Cum o zări, Vasile simți o tresărire aprigă. Într-o clipă mintea i se lumină iar și în gândurile lui răsări Ion al Glanetașului, cu o înfățișare disprețuitoare și triumfătoare, arătând cu mâna pântecele Anei. Apoi, repede, fata dispăru, rămânând în ochii lui numai burta ei încinsă cu betele tricolore peste zadiile sumese, o burtă uriașă, vinovată, urâtă, ațâțătoare, în care rușinea se lăfăia sfidătoare și trufașă. Când a dat cu ochii de tatăl său, Ana s-a oprit încremenită de privirea lui rece, stăruitoare și sălbatică ce-i străbătea în inimă ca un pumnal. Groaza i se trezi în suflet atât de sfâșietoare că începu să țipe desperată, cu un glas foarte subțire: — Nu mă omorî, tătucă, nu mă omorî, nu mă omorî! Coșul îi căzu din brațe, rufele albe se împrăștiară prin zăpadă, iar mâinile ei moarte se încrucișară, ca o apărare, pe pântecele rotund în vreme ce țipătul ei se repeta tot mai jalnic, mai slab și mai răgușit. Întocmai ca fiara care, cu privirea stăpânitoare și-a amețit prada, dar totuși spre a-și spori plăcerea sângeroasă, mai așteaptă un răstimp înainte de-a o zdrobi, tot astfel și Vasile Baciu stătu pe loc sorbind cu ochii deznădejdea Anei și ascultându-i strigătele îngrozite care îl întărâtau ca niște îndemnuri vrăjmașe... În sfârșit, cu pași grei și rari, se apropie de ea, își înfipse mâna în părul ei și, cu o smucitură setoasă, o trânti jos. Apoi porni să-i care pumni în cap, în coaste, în burtă, cu o iuțeală fulgerătoare, gâfâind și mugind: — Rapandulă!... Rapandulă!... Amu te omor!... Nerușinată!... Feciorul Glanetașului îți trebuia?... Na, rapandulă!... Țipetele Anei se întețiră iar, mai dureroase și mai deznădăjduite: — Iartă-mă, tată!... Nu mă omorî, tată!... Vaietele ei, cu cât mai sfâșietoare, cu atât pe Baciu îl întărâtau mai tare și-l făceau să răcnească mai avan, parcă astfel ar fi vrut să-i înăbușe glasul. Deoarece însă strigătele fetei nu slăbeau, ci se îngroșau ca și când ar izvorî acum din pântece, ochii lui umflați de mânie zăriră din nou burta batjocoritoare și îndată începu să o lovească cu piciorul, icnind mai mulțumit, parcă prin fiecare izbitură și-ar fi răcorit sufletul. Mâinile Anei, încrucișate, se sileau instinctiv să prindă loviturile crâncene care-i amenințau rodul păcatului. Și cizmele grele cădeau mereu, sfărâmându-i carnea zdrelită de ger, zdrobindu-i oasele. Ca niște păsări speriate alergau țipetele fetei, se risipeau chemătoare prin sat, se răsfrângeau peste dealurile zgribulite de frig... Baciu o lovea mereu, parcă tot mai nesăturat. Apoi, ca să-i înăbușe vaietele, o trânti cu capul în zăpada care se roși îndată de sângele ce-o podidi pe gură și pe nas, pe când pieptul ei tot mai horăia de gemetele neputincioase. Răcnetele și strigătele din ograda lui Vasile Baciu sculară degrabă în picioare tot satul. Femeile de prin vecini sosiră într-un suflet, dar se opriră spăimântate la poartă și numai de-acolo îndrăzniră să-l roage: — Las-o, bade Vasile, c-ai omorât-o... Tulai!... Uite-o că nu mai suflă!... Vai de mine și de mine c-a ucis-o!... Săriți, oameni buni, c-o omoară!... Tulai! Drept cel dintâi bărbat sosi Avrum care, cu curajul dobândit din numeroasele bătălii ce s-au desfășurat în cârciuma lui, intră de-a dreptul în ogradă și se repezi la Vasile: — Destul, omule!... N-auzi?... Ho, ho! Destul! Baciu însă nu mai auzea nimic, iar când Avrum i se agăță de brațul cu care lovea, îl scutură ca o pană, izbind mai îndărăt pe fata ce acuma zăcea nemișcată, cu fața la pământ, cu mâinile mereu împreunate pe pântece, gemând foarte rar și prelung. Femei și copii, care au văzut sau auzit măcar ceva, răspândeau în sat vestea, cu ochii mari de spaimă: — Vasile Baciu bate de-un ceas pe Ana și cică vrea s-o omoare! Câțiva bărbați de prin apropiere, îndemnați de nevestele lor, veniră și încercară să-l ostoiască, fără însă a se repezi ca Avrum, fiindcă omul, orice ar face în ocolul lui, e stăpân și străinul n-are ce să se amestece. Vasile Baciu, plictisit de mulțimea de gură-cască și spre a scăpa de chilăielile din ce în ce mai stăruitoare, târî fata în casă, aproape leșinată, încuie ușa și urmă bătaia mai cu sete. Strigătele ei se auziră iarăși, dar mai înăbuște: — Nu mă omorî!... Iartă-mă!... Tătucă!... Prin ogradă și în uliță lumea adunată își făcea cruce, clătina din cap, pe când o babă își frângea mâinile spunând tuturor: — A nebunit Vasile, oameni buni, și n-are s-o lase până n-o omoară!... Florica, fata vădanei lui Maxim Oprea, care se nimerise a fi cea dintâi când a început bătaia, văzând acuma că nimeni nu e în stare să scape pe Ana din ghearele tatălui său, dădu fuga până la domnul învățător și-l rugă să vie degrabă să potolească dumnealui pe Vasile Baciu, că de ceilalți oameni nu mai vrea să asculte, atâta-i de păgân. Herdelea sări îndată, își puse pălăria și alergă la fața locului socotind că, oricât ar fi de nebun Baciu, tot trebuie să se rușineze și să înceteze când îi va porunci dânsul. Fata însă trebui să rămână să povestească din fir în păr ce și cum s-a întâmplat. Domnișoarele și doamna Herdelea se cruciră de sălbăticia bețivanului de Vasile și-l blestemară și-1 ocărâră cum se cuvine. Apoi Ghighi ieși în cerdac, urmată în curând de Laura și de dăscălița, să audă țipetele Anei. Degeaba, căci de-aci nu se putea auzi nimic. Pe uliță însă era mai multă mișcare. Oamenii se strângeau pâlcuripâlcuri și vorbeau arătând des înspre locul poznei, mirați sau îngrijați... La Glanetașu în ogradă, Ion, descoperit, stătea ca un par, cu urechile ciulite spre sat, cu fața-i osoasă aprinsă de o mulțumire stranie; Zenobia, în poartă, căuta parcă pe cineva să schimbe o vorbă și să afle amănunte. — Ai auzit, Ioane, ce-a făcut Vasile Baciu? strigă Ghighi din cerdac, cu glas tremurat de milă. — Auzit, vezi bine, răspunse flăcăul strângând nepăsător din umeri. — Îngrozitor! murmură Laura înfiorată.<br>— Lasă că bine-i face! Lasă s-o bată zdravăn, că i se cade! adăugă Ion cu un rânjet răutăcios care-i înnegri toată fața. — Nu ți-e rușine obrazului să vorbești așa, afurisitule și spânzuratule! izbucni doamna Herdelea revoltată. Voi nenorociți fetele și le faceți de râs și pe urmă vă mai bateți joc de suferințele lor... Ticălosule!... Ion strânse iar din umeri, în semn că ocările dăscăliței și intră pe o ureche și-i ies pe cealaltă. Dar apoi, auzind glasul învățătorului care se întorcea acasă vorbind tare cu Macedon Cercetașu, intră repede în tindă: — Da ce-i, domnule învățător, ce minune s-a întâmplat? întrebă Zenobia nemaiputându-și stăpâni curiozitatea. — Întreabă-ți mai bine odrasla, că el știe mai multe ca toți! zise Herdelea supărat. Până am ajuns eu, se isprăvise bătaia, povesti dânsul familiei nerăbdătoare, urcând în pridvor. A lăsat-o mai mult moartă decât vie, biata fată... Am văzut-o. Ți se frânge inima. E plină de sânge și zdrobită ca o grămadă de carne. Vai de sufletul ei, nenorocita!... Acum Vasile s-a mai astâmpărat. L-am dojenit, dar în zadar. Zice că Ana e grea în vreo cinci luni cu Ion al Glanetașului și că de-aceea a bătut-o... A doua zi Vasile Baciu se așeză de dimineață în cârciumă și bău până târziu după prânz, singur, încruntat, tăcut, izbind doar în răstimpuri cu pumnul în masă atât de strașnic că Avrum tresărea după tejghea și repede se uita dacă n-a spart cumva vreo sticlă sau vreun pahar, pe urmă plăti cinstit până la un ban, trecu acasă și se năpusti iar asupra Anei, plină de vânătăi, și o bătu până ce o scoaseră vecinii din mâinile lui. A treia zi însă parcă se mai potoli. Spre amiază luă de mână pe Ana și-i vorbi foarte liniștit, dar cu aceeași lucire rece și ciudată în ochi, cu care o îngrozise alaltăieri: — Ascultă-mă, draga tatii, și ia seama bine ce-ți spun, că-s om bătrân și mâncat de toate necazurile din lume. O dată nu m-ai ascultat și tare rău ai pățit... Amu ce să mai faci? Ai greșit, vezi bine, că cine nu greșește. Așa-i omul. Dar greșeala îndreptare așteaptă, altminteri ne-ar mânca toți câinii... Amu m-am gândit și eu, și m-am răzgândit, că-s mai hârșâit cu viața... Cu pântecele la gură vezi tu bine că nimeni în lume n-are să te ia... Vasile Baciu se opri, scrâșni din dinți. Dar nu îngădui să-l cotropească mânia, ci, înghițind scuipatul, întinse gâtul și urmă mai rar, îndulcindu-și iar graiul: — Tu ai greșit, draga tatii, tu singură trebuie să-ți îndrepți greșeala... Așa!... Ori poate nu zic bine?... Ba zic, zic... Ei, ș-apoi am socotit că să te duci tu la Glanetașu tău, că tu ți l-ai ales, dacă nu m-ai ascultat, și să te înțelegi cu feciorul... C-așa se cade, fata tatii!... Așa! Să vă învoiți cum o fi mai bine, că eu n-am ce să mă amestec... Așa, draga tatii... — Apoi să mă duc, tătucă, bâlbâi Ana cu glas plâns, cu ochii încremeniți de spaimă. — Apoi să te duci, draga tatii, zise Baciu mohorându-se iar. Și Ana porni îndată spre Glanetașu, cu sufletul greu, cu trupul zdrobit. Mintea-i era stoarsă ca un burete uscat. Nici o nădejde, dar nici neîncredere. Mergea cum o purtau pașii, ca un câine izgonit. Îi iuțea mersul groaza privirii ciudate a bătrânului în care fâlfâia parcă moartea ei. Se pomeni în casa Glanetașului, fără să-și dea seama dacă a întâlnit pe cineva în cale, dacă afară e vreme bună ori e vreme rea. Și în casă văzu pe Ion stând la masă, cu un briceag în mână și crestând o ceapă mare, roșie, iar pe masă văzu o pâine de mălai abia începută, o bucată zdravănă de slănină groasă și niște sare pisată într-un nod de pânzătură. La vatră clipocea Glanetașu, cu luleaua atârnată în colțul gurii, cu mâinile în poală, iar Zenobia strângea jăratic sub o cratiță cu trei picioare. Fata se așeză nepoftită pe laviță, căci genunchii îi tremurau ca piftia, și rămase cu ochii umezi ațintiți asupra lui Ion care, liniștit, ca și când nici n-ar fi zărit-o, tăia cu briceagul o mușcătură de slănină, o potrivea pe o felie bună de mălai, o vâra în gură, tăvălea prin sare ceapa crestată și apoi îmbuca dintr-însa cu multă poftă. Ana tăcea fără să știe ce așteaptă și se minuna de nepăsarea lui neînțeleasă, atunci când în sufletul ei clocotesc durerile numai și numai pentru că l-a iubit pe el mai adânc decât orice în lume. În casă se înstăpânise o tăcere frământată doar de molfăitul flăcăului care, în urechile Anei, răsuna batjocoritor. Apoi deodată glasul Zenobiei, ascuțit și mirat, parcă o trezi dintr-o aiurare: — Ai mai venit și pe la noi, Anuță? Ana nu știa ce să răspundă și totuși își auzi îndată vocea ei însăși, plânsă și fricoasă: — Am venit, lele Zenobie... am venit pentru Ionică... Iar se înțeleni tăcerea în odaie. Pe urmă Ion scrâșni dinții, mușcând vârtos din ceapă. Fata ridică speriată ochii spre el, pe când fălcile lui ronțăiau rar și pielea i se întindea și se încrețea pe obraji. Trecură astfel câteva clipe lungi. Flăcăul se roși înghițind în plin, apoi zise încet, fără să se întoarcă la ea: — Da ce-i porunca, Ana? Ce vrei cu mine?<br>— M-a trimis tata pentru... Dar nu putu isprăvi. Răceala întrebării îi curmă scurt glasul. Ochii i se umplură de lacrimi, se plecară și se opriră pe pântecele umflat care, de sughițurile plânsului stăpânit, se zvârcolea ca o imputare. Ion se uită la dânsa și-i cântări burta cu o privire triumfătoare. — Apoi dacă te-a trimis pe tine, rău te-a trimis, zise el, având un surâs de mândrie pe buze și ștergându-și briceagul pe cioareci cu mare băgare de seamă. Așa, Anuță! Așa să-i spui! Că eu cu tine n-am ce să mă sfătuiesc, dar cu dumnealui om vorbi și ne-om chibzui, de s-o putea, că doar oameni suntem... Dar fără tocmeală cum să ne învoim? Cine dracu a mai văzut învoială fără tocmeală? Că nici noi nu suntem câini, nu, nu... Săi spui negreșit lui badea Vasile, c-așa ți-am spus, ca să știe... Ana ar fi vrut să mai vorbească, să plângă, să-l roage, să-i cadă în genunchi și totuși se pomeni curând în uliță, mergând spre casă, obosită, suflând greu. Parcă nici n-ar fi auzit ce i-a spus Ion, și nici povețele Zenobiei care se silise s-o învețe cum să ia cu binișorul pe tatăl său ca să-l dea pe brazda cea dreaptă... Simțea însă o căldură mai vie în pântece și din când în când câte-o ușoară zvâcnire ce-i umplea inima de bucurie mare și o făcea să uite toate suferințele. De-abia în fața tatălui ei și întâlnind ochii lui mici, cu sclipiri gălbui, cu albul brăzdat de câteva vinișoare aprinse, cu privirea pătrunzătoare și stranie, o cuprinse iarăși spaima și bolborosi uluită vorbe fără șir. Vasile Baciu nu înțelese nimic, dar șimți tot și se năpusti asupra ei răcnind: — Uite hoțul și tâlharul!... Adică vrea să-l rog eu, să mă milogesc eu! O călcă în picioare și o umplu de sânge, urlând și jurându-se că mai bine îi pune capul pe tăietor, mai bine să-i ardă casa și să-l trăsnească decât să se ducă dânsul la Glanetașu... De-aci încolo nu trecea zi să n-o bată, până ostenea. Vecinii se obișnuiră și cu răcnetele lui și cu gemetele ei, încât nici nu mai săreau să o scape, mai ales că Baciu acuma o snopea în casă, cu ușa zăvorâtă, să nu-l mai poată tulbura nimeni. Fata se jigări ca o scoabă de atâtea bătăi, încât abia se mai ținea pe picioare. Numai pântecele îi creștea zi cu zi, bombându-se neîncetat, parcă în ciuda lui Vasile. Tocmai peste vreo trei săptămâni Vasile Baciu se nimeri să se întâlnească față-n față cu Ion, pe uliță, aproape de casa preotului. Amândoi avură o tresărire. Flăcăul totuși vru să treacă înainte, fără să se oprească. — Cum, Ioane, treci așa parcă nici nu m-ai cunoaște? îi zise Vasile Baciu, neputându-se stăpâni, cu un rânjet acru. N-ai tu, băiete, nici un pic de rușine? — Da de ce să am? se opri Ion rece și sfidător.<br>— Apoi nu știi tu că fata mea a rămas grea cu tine?<br>— Nu vreau să știu nimic!<br>— Nu vrei?<br>— Nu!<br>— Bine, bine — scrâșni Vasile — numai să nu-ți pară rău, măi Ioane! — Da de ce să-mi pară mie rău? făcu flăcăul mai îndrăzneț. Mai bine ia seama să nu-ți pară rău dumitale! — Adică nu vrei s-o iei? Ai?<br>— Nu vreau, bade Vasile! Când am vrut eu, n-ai vrut dumneata... Amu nu mai vreau eu, uite-așa! sfârși Ion, urmându-și calea semeț și cu nasul în vânt. Vasile Baciu murmură o sudalmă cumplită, încleștând pumnii. Lumea începu iar să se clatine în jurul lui, întocmai ca atunci în ograda lui Toma Bulbuc, când a simțit întâia oară că i se năruie sufletul. Întinse pașii să ajungă acasă mai repede și, cum sosi, fără nici o vorbă, se repezi la Ana, parcă mai furios ca totdeauna. Fata se prăbuși sub ploaia de lovituri, țipând desperată: — Tată, nu mă omorî!... Nu mă omorî! Nu mă omorî!... Capitolul VI == Capitolul VI: Nunta == Notarul din Gargalău, Jidov ca mai toți notarii comunali din Ardeal, primi pe Titu foarte călduros, deoarece auzise că e poet și nu voia să se creadă că el nu știe să aprecieze poezia, mai cu seamă fiind dintre notarii cei de modă veche care nu prea știau multă carte. Îi potrivi o odaie de culcare la primărie, în cabinetul unde se oficiau căsătoriile civile, ca să nu-l supere nimeni și să poată lucra în tihnă, când i-ar veni inspirația, firește afară de orele de birou. — Poeții au nevoie de singurătate și de iubire, îi zise notarul trăgând cu ochiul. Aici însă va trebui să te mulțumești cu muze mai rustice! Hehehe!... Masa o lua împreună cu familia Friedman: notăreasa, o evreică habotnică, grasă, veșnic murdară și cu obrajii înțesați de pistrui, apoi o fetiță de vreo cincisprezece ani, care se îndrăgosti de Titu de la prima vedere, nădăjduind că-i va face și ei poezii, și în sfârșit un băietan de vreo douăzeci de ani, student în drept, care învăța acasă și numai la examene se ducea la Cluj... Totuși Titu se simțea rău aici și, în sinea lui, blestema clipa când s-a învoit să plece de-acasă și să se despartă de Roza. Despărțirea aceasta îi rănise inima și-i zdrobise chiar dragostea de viață. Încerca să se mângâie că în fiecare joi se va duce cu Friedman în Armadia, iar de acolo, sub pretext că vrea să-și vadă părinții, se va repezi în Jidovița să strângă în brațe pe doamna Lang. Dar o săptămână fără Roza i se părea o veșnicie... Apoi mai ascundea în suflet și durerea că nici n-a putut măcar să-și ia rămas bun de la ea la plecare. Au fost nevoiți să se despartă ca doi străini, fără o sărutare fierbinte, fără o lacrimă alinătoare, căci Lang s-a nimerit să trândăvească toată vremea pe acasă, tocmai în ziua aceea. Doar o strângere de mână tremurătoare și o privire înmuiată în regrete a putut aduce cu sine în satul străin care i se părea mai mohorât ca o temniță... Și vina tuturor suferințelor lui cădea numai în sarcina notarului. Dacă nu ar fi ieșit dânsul în calea lui Herdelea, nici Titu n-ar fi trebuit să părăsească pe Roza... De aceea tânărul privea pe Friedman și toată familia lui ca pe niște dușmani de moarte și-i ura cât se putea în împrejurările în care se găsea. De când a început să iubească pe Rozica, l-a cuprins o dragoste deosebită pentru toți ungurii și ovreii, fiindcă ea era unguroaică măritată cu un ovrei. Dragostea se manifesta prin plăcerea de a vorbi ungurește. Venind acuma într-un sat unguresc, și-a închipuit că, auzind și vorbind mereu ungurește, va avea impresia că e tot în apropierea Rozei și astfel își va mai răcori dorul. Țăranii care aveau treburi pe la primărie vorbeau însă mai mult românește, întâi pentru că tuturor le era mai la îndemână și apoi fiindcă notarul însuși nu cunoștea limba statului decât tocmai cât îi cerea slujba, iar acasă sporovăia numai evreiește sau românește, căci notăreasa, cu toate silințele, nu fusese în stare să învețe nici o boabă ungurește. Singur feciorul notarului, studentul, se prefăcea că nu pricepe românește; deoarece însă își dădea aere de gravitate savantă, lui Titu îi era scârbă de el și-l ocolea. Amărât și mâhnit, Titu totuși se apucă serios de munca ce i-o împărțea cu dărnicie Friedman care, nefiind sigur câtă vreme va sta la dânsul poetul, căuta să profite de hărnicia lui spre a-și pune la zi lucrările rămase și îngrămădite de luni de zile. Pe Titu îl plictisea monotonia acelorași formule și tipare, dar nu-l împiedica de a munci cu râvnă în așteptarea zilei de joi, când va revedea pe Roza. Se simțea chiar mândru că se jertfește scriind ,,bilete de vite", ,,liste de impozite" și alte lucruri prozaice, în loc să plutească în sfere senine, să făurească versuri înaripate... Joia sosi împreună cu o decepție crâncenă. Notarul îi spuse cu părere de rău că nu-l poate lua cu el în Armadia, că trebuie să umble negreșit prin comună, să zorească strângerea birurilor și să pună sechestre celor rămași prea mult în urmă, deoarece percepția îl amenință cu amendă dacă nu va vărsa în trei zile măcar sumele de pe semestrul trecut. Parcă nici o zi, în viața lui Titu, n-a fost mai posomorâtă ca joia aceasta. Fierbea, înjura și-și blestema soarta văzând cum pleacă Friedman, iar el trebuia să stea pe loc. Era cât pe-aci să se bată cu băiatul notarului, care veni să-i ție de urât și să discute politică. Pe urmă își zise că Friedman nu putea să-i facă asemenea măgărie decât îndemnat de Herdelea și ca să-l înstrăineze de Roza. Spre a se răzbuna nu ieși toată ziua din cancelarie, aruncă într-un colț registrele de sechestre și, în schimb, compuse pentru Roza o scrisoare lungă de nu se mai isprăvea, înflăcărată de patimă și udată de lacrimi, pe care voia să i-o trimită cu un om tocmit înadins, chiar dacă l-ar costa leafa întreagă pe o lună. A doua zi, recitindu-și scrisoarea, i se păru cam umflată și o rupse. Se mai potolise puțin cu speranța joii viitoare. Cum a răbdat o săptămână, va mai răbda câteva zile. Revederea va fi cu atât mai plăcută... Notarul îi povesti că s-a întâlnit în Armadia cu Herdelea și cu Ghighi, care îi trimit multe sărutări, și găsi că a făcut foarte bine cruțând pe oameni cu sechestrele, deoarece percepția tocmai i-a mai acordat o amânare cu birurile. Joia următoare Titu păți la fel și totuși se mâhni parcă mai puțin ca întâia oară. Între timp cunoscuse pe preotul calvin, om mărunt, slab și cu o mustață foarte căruntă, și pe preoteasa, grasă, voinică, înaltă ca un jandarm, care erau certați și nici nu vorbeau cu notarul. Cu aceștia împreună Titu ocăra în fiecare seară pe Friedman și astfel se mai răcorea și-și uita aleanul. În cele din urmă totuși trebui să plece prin sat, cu străjile, după biruri. Atunci de-abia văzu dânsul mai bine comuna și oamenii. Și văzând, i se strângea inima de remușcări și imputări, și-și zicea din ce în ce mai întristat: — Uite ce orb am fost!... Unde mi-a fost sufletul până acuma? Gargalăul era un sat cam de vreo două ori cât Pripasul, așezat pe țărmul stâng al Someșului, pe un șes drept ca masa. În mijloc se înălța trufașă, cu un cocoș alb în vârful turnului, biserica ungurească nouă, iar în apropiere școala statului, cu coperișul roșu de țiglă, cu două etaje, severă și poruncitoare ca o stăpână nemiloasă. Primprejur se înșirau numai case bune, cele mai multe de piatră, cu ogrăzi largi, acareturi bogate, vite frumoase. Pe la margini, ca niște cerșetori flămânzi, se răzlețeau bordeie murdare, umile, învelite cu paie afumate și, într-un colț, rușinoasă, se ascundea parcă bisericuța românească de lemn, dărăpănată, cu turnulețul țuguiat de șindrilă mucegăită. Fiindcă datoriile mai numeroase erau la mărginași, Titu, îndemnat de Friedman, își începu activitatea printre cocioabele pleoștite, întâmpinat pretutindeni de dulăi lățoși care-l lătrau c-o înverșunare atât de dușmănoasă ca și când ar fi mirosit că vine cu gânduri rele. Umblând din casă în casă și răscolind mizeria până în fund, se simți cuprins încetul cu încetul de o nedumerire mare și atât de stăruitoare că-i zgudui toată firea, mai ales amintindu-i întruna clădirile mândre din mijlocul satului. ,,Aci suntem noi, cei oropsiți și săraci, pe când dincolo ei se lăfăiesc în belșug", se gândi dânsul în sfârșit, intrând tocmai într-o căsuță foarte hodorogită, cu streșinile așa de joase că trebui să se plece ca să poată pătrunde în tindă. O babă uscată, încovoiată rău de spinare, cu o broboadă cenușie în cap, îl pofti speriată în casă, repezindu-se să șteargă cu șorțul lavița, ca nu cumva să se murdărească domnișorul dacă ar pofti să șadă. Spaima însă îi licărea în ochii cu care fura când pe Titu, când pe cele două străji rămase în ușa tinzii. — Apoi să ne iertați, domnișorule, că la noi e urât, murmură baba cu glas jalnic. Ne mănâncă sărăcia și necazurile, domnișorule, păcatele noastre! Titu o privi lung și se cutremură de o rușine ciudată amestecată cu dezgust. Bătrâna i se păru o nălucire din visurile lui, întruchipând mizeria și întunericul. Vru s-o liniștească cu o vorbă blândă, dar nu îndrăzni să deschidă gura și-și vârî nasul în registrul de sechestre unde o găsi însemnată cu o datorie de peste două sute de coroane. Când auzi baba de două sute, holbă ochii uluită, rămase câteva clipe cu gura căscată, apoi înțelegând, izbucni brusc într-un hohot de plâns, bolborosind desperată: — Vai de mine, domnișorule! Două sute!... Vai de mine și de mine! Lacrimile ei gâlgâiau atâta durere încât Titu avu o încleștare în beregată. Se uită zăpăcit la străjile din tindă care se scărpinau în cap sub revărsarea de soare primăvăratic. Lumina vie îl făcu să tresară, ademenindu-l, simțind-o cum i se prelinge în suflet, cum îi pătrunde în toate tainițele, schimbându-se într-o milă din ce în ce mai lămurită și mai stăpânitoare. ,,Ce-s eu aici? Ce caut eu aici?" se gândi atunci dânsul, în vreme ce bocetele bătrânei îi murmurau în urechi ca ecoul unei chemări îndepărtate. — Apoi, uite, babă, trebuie să plătești, că altfel îți iau zăloage și-ți vând tot, tot! vorbi în același timp gura lui cu glas aspru care i se părea atât de străin încât de-abia îl mai cunoștea și mirându-se cum poate rosti asemenea cuvinte. — N-am nimic, domnișorule, afară de sufletul din oase!... N-am!... Dar ia-mi-l, ia-mi-l!... Că feciorul mi-i în cătane de doi ani de zile și cât amarul de pământ ne-a lăsat Dumnezeu, acolo zace în paragină de mă doare inima... Numai sufletul mi-a mai rămas... Amu încaltea ia-mi și sufletul, domnișorule!... În inima lui Titu izbucni o flacără nouă, ca dintr-un foc mocnit prea îndelung. În minte îi răsări întrebarea chinuitoare: ,,De ce să-i iau eu sufletul? De ce eu? De ce tocmai eu?" Stătu mult nemișcat, fără să rostească o vorbă și fără să mai îndrăznească să ridice ochii la baba care plângea mereu, își sufla nasul zgomotos, se închina și se jura. Lui îi era rușine de străji că se înduioșează și totuși n-avea puterea să-și învingă slăbiciunea. Pe urmă deodată se zgudui, se uită iar în registru, clătină din cap și mormăi supărat: — Atunci poate că sunt greșite socotelile? Ori ce Dumnezeu?... Ori nu se poate?... Adică ce greșeli, ce...? Se agăță îndată de cuvântul ,,greșeli" ca un înecat. Ieși furios din casă, urmat de străjile care pășeau nepăsător, clătinând din cap ca niște animale trudite. Se duse drept la primărie și spuse indignat notarului că registrul de impozite trebuie să fie greșit. Friedman zâmbi cu superioritate și-i răspunse că garantează exactitatea socotelilor, deoarece au fost lucrate chiar de dânsul și copiate de fiul său, un matematician de mâna întâi. Dar, dacă ține să se convingă, slobod e să revadă toate capitolele, deși, după umila-i părere, ar fi mai bine să continue sechestrele și să nu mai piardă vremea degeaba. Titu își dădu seama că în registru nu poate fi nici o greșeală și că-i trebuiește doar un pretext spre a nu fi nevoit să mai colinde casele de pe la margini. Se simțea mic și ros de o amărăciune care parcă-i sărbezea sângele și-i infiltra în suflet o scârbă mare de sine însuși. Zvârcolindu-se să-și împrăștie simțământul acesta, se așeză la un birou încărcat de hârțoage și, mașinal, începu să adune, să scadă și să combine fel de fel de cifre, să răsfoiască pentru fiece nume în câte cinci-șase foliante. În ochii lui însă rămăsese întipărită atât de adânc baba cu fața zbârcită de cute și strâmbată de plâns, încât pe toate paginile tremura chipul ei mustrător, în vreme ce în urechi îi vuia mereu ca o imputare din ce în ce mai aspră: ,,Ia-mi și sufletul, domnișorule!..." După un răstimp de bâjbâiri, răbdarea îl părăsi. Sări de la masă aproape desperat și porni să se plimbe de ici-colo prin cancelaria colboasă, necăjindu-se să-și gonească vedenia babei din minte. Încercă să fugă cu gândurile la Rozica, la îmbrățișările ei calde, la șoaptele ei dulci. În zadar, căci se pomenea cu închipuirea iarăși în cocioaba dărăpănată, în fața bătrânei schimonosite de durere, silit să-i audă bocetele dojenitoare. Pe urmă se rușină că, în asemenea clipe, mai poate să se gândească la Roza Lang și-l cuprinse chiar un fel de silă de femeia care l-a orbit atâta vreme cu iubirea ei zvăpăiată, abătându-l din calea lui. Titu era acuma singur în toată primăria; străjile sforăiau la întrecere pe băncile din tindă. În ferestrele deschise larg primăvara zâmbea în odaie ca o fecioară îndrăgostită. Pașii tânărului, apăsați, când mai rari, când mai grăbiți, răscoleau praful dușumelelor tocite, care, în îmbrățișarea soarelui, se legăna ca o boare aurită... Deodată Titu se opri la o fereastră, cu mâinile la spate, ademenit parcă de viața nouă ce izbucnea atotputernică dincolo de zidurile cancelariei. Privirea lui întâlni peste drum școala ungurească, trufașă, strălucind într-o poleială de raze. În curtea mare, prundită, cete de copii zburdalnici se fugăreau și se jucau, strigând plini de voioșie, supravegheați de un învățător tânăr și foarte palid, cu ochii atât de mari că de departe păreau ochelari. Zgomotul și veselia ajungeau în primărie mulcomite într-un murmur cald, întretăiat numai rareori de țipete scurte, mulțumite. Sufletul lui Titu începuse să se mai învioreze când deodată văzu că învățătorul galben se umflă și se rotește ca un curcan, făcând semn mânios unui grup de copii ce stăteau deoparte. Cum copiii rămaseră pironiți locului de frică, învățătorul se duse spre dânșii, amenințându-i cu degetul și strigând. Titu se plecă spre fereastră și, prin zarva de glasuri vesele, auzi totuși limpede cuvintele învățătorului, pline de indignare: — Numai ungurește!... Ungurește!... Trebuie ungurește!... Ungurește!... Într-o clipire toată ființa lui Titu se schimbă într-o ură cumplită împotriva învățătorului. Simți o pornire năvalnică să se repeadă la dânsul și să-i înfunde în inimă cuvintele amenințătoare... Niște bătăi de clopot zdrăngăniră însă atunci și, într-un minut, zgomotele amuțiră și curtea școlii rămase pustie. Numai clădirea scăldată în soare privea parcă mai mândră, mai batjocoritoare, ca o fiară care, după ce și-a înghițit prada, se linge leneșă pe buze. Niciodată până azi nu băgase de seamă că un lucru mort ar putea să exaspereze pe un om. Acum vedea cum casa roșcovană de peste drum, cu ferestrele mari și sclipitoare, vrea să-l disprețuiască și să-l jignească. Aceasta îl înfuria și-i reamintea iar pe baba speriată și cernită de suferințe. ,,Să-i smulg eu nenorocitei și sufletul din oase ca pe urmă colea să strige mai țanțoș: numai ungurește!" Ridică ochii mai sus deasupra școlii, spre cerul albastru, limpede ca o pânză întinsă acoperind nemărginirea. Gândurile lui vedeau tot satul ca pe o hartă uriașă, pătrundeau în casele frumoase, bogate, îngrijite, adevărate lăcașuri de stăpâni răsfățați de soartă, se plimbau prin ogrăzile mândre unde întâlneau țărani unguri sfătoși, cu izmene largi ca rochiile, cu mustăți răsucite, hodorogind în gura mare... Apoi ușoare și iuți, ca năzdrăvanii din basmuri, gândurile ocoleau satul, poposeau în cocioabele necăjite, printre alți țărani, împovărați de nevoi, oropsiți de Dumnezeu și de oameni, sleiți de muncă și de sărăcie. ,,Și totuși al nostru e viitorul! își zise Titu înseninându-se. O cetate încercuită de o oștire desculță! Degeaba ne înfruntă cu școala amenințătoare, degeaba cântă cocoșul în vârful bisericii... Presiunea noastră nu încetează o clipă! Mulțimea noastră înaintează mereu... Zidurile lor meșteșugite se clatină și se fărâmițesc îndată ce le atinge suflarea vieții noastre încătușate... Stăpânii tremură în fața slugilor! Slugile! Noi suntem slugile! Al lor e trecutul, al nostru e viitorul!..." Îl gâdila un râs de mulțumire. Încrederea în sine îi alungase zbuciumările și gândurile negre. Își aduse aminte cum în Săscuța, acum vreo zece ani, când a trecut spre Bistrița, singur văcarul era român și stătea într-o hrubă în capul satului, pe când azi, fără școală și fără biserică, jumătate comuna e românească. ,,Acolo alți stăpâni sunt cotropiți încetul cu încetul de slugile oropsite, dar pline de viață!" se gândi dânsul, simțindu-se foarte fericit că are cinstea să facă parte din neamul obijduiților. Când fu poftit la masă, merse atât de bine dispus că înveseli toată familia notarului, deși era cam supărată deoarece le pierise o gâscă, îndopată și îngrijită de însăși doamna notăreasă. După prânz Titu se cufundă într-o discuție pasionată cu Friedman și fiul său asupra românilor. Studentul încerca mereu să vorbească ungurește, dar Titu nu răspundea decât românește, parcă ar fi uitat dintr-o dată și cu desăvârșire limba cealaltă, sau parcă s-ar fi temut că își va pierde graiul în clipa când ar mai rosti un cuvânt unguresc. Notarul și mai ales feciorul său susțineau cu înverșunare că politica românească e greșită din temelie, fiind pornită dintr-un simțământ de ură împotriva stăpânitorilor legali ai țării și că prin urmare se va sfârși printr-un faliment. Titu critica, din ce în ce mai îndârjit, strădania ungurilor de a ucide prin deznaționalizare un neam întreg cu un trecut îndoliat de suferințe și de vitejie, și dovedea că, împotriva acestei tendințe criminale, românii sunt siliți să lupte pe viață și pe moarte. — Pardon, pardon, îl întrerupse în cele din urmă notarul, vrând să-i dea lovitura de grație. Sunt sigur că, mai curând sau mai târziu, șovinismul dumitale are să te gonească în România, ca și pe ceilalți martiri ai dumneavoastră, care exploatează încrederea bietului popor în cărturarii săi... Mă rog, în privința aceasta eu nu mă înșel niciodată... — Unde-i norocul să pot trece și eu în țară! suspină Titu cu mândrie. — Lasă, că asemenea noroace nu întârzie prea mult, zise Friedman ironic. Ei bine, grozav aș vrea să te întâlnesc după ce vei fi cunoscut mai bine Țara Românească! Grozav!... Ai să vezi dumneata acolo libertate și fericire, dumneata care aici cârtești și te revolți neîncetat... Chiar te rog să-mi scrii și mie o carte poștală... Făgăduiești? — Desigur! strigă Titu îmbujorat de însuflețire. În orice caz mai rău ca aci nu poate să fie! — Nuuu? Zău?... Crezi dumneata? sări notarul supărat că n-a izbutit să-l dea gata. Apoi știi dumneata că în România dumitale nimic și nimeni nu e stabil? Dacă ochii dumitale se întâmplă să nu-i placă boierului, a doua zi ai zburat... Acolo nu-s legi și nici administrație ca în țara aceasta blagoslovită pe care dumneavoastră o calomniați pe toate cărările. Nu, domnule! Acolo bunul plac al ciocoilor dictează milioanelor de robi în zdrențe... Să nu-mi vorbești, te rog, mie de România, că eu o cunosc mai bine ca dumneata!... Trei ani am stat acolo în tinerețe, dar n-am să uit până voi închide ochii cât am îndurat! — În sfârșit, oricum ar fi, bine sau rău, cel puțin știu că tot e românesc și numai românesc! făcu Titu cu un surâs triumfător care pe notar îl sâcâia mai tare decât dacă ar fi răcnit. Și prin urmare nu poate veni orice fleac de renegat să-ți impună să vorbești și să simți ca un străin! — Ești un șovinist cum nici nu mi-aș fi putut închipui, nu degeaba ești poet român! zise studentul, căutând să fie ironic, pe ungurește. La sfârșitul discuției Titu se simți mândru ca un comandant de oaste după o bătălie câștigată. Era mai ales mulțumit pentru că a avut curajul să-și declare fără înconjur sentimentele adevărate, ca și când ar fi făcut-o în fața unor inchizitori fioroși. În amurg, în loc să se ducă la preotul calvin ca să bârfească împreună cu preoteasa apucăturile obraznice ale notarului, precum obișnuia, se hotărî brusc să meargă la preotul român. Acuma îi era rușine că, fiind aici de aproape o lună, a legat cunoștință cu toți surtucarii unguri, dar n-a umblat deloc să vadă măcar pe păstorul turmei desculțe și oropsite. Casa preoțească era în preajma bisericuței, pe o uliță dosnică, în marginea satului. Titu găsi numai pe doamna preoteasă, o țărancă secătuită de muncă, și trei fete modeste, foarte rușinoase și cam prostuțe. Toate s-au bucurat și l-au poftit îndată în ,,casa dinainte", o odaie împodobită cu țesături și cusături țărănești și cu o masă în mijloc, așternută cu față albă, pe care trona o biblie veche, legată în piele roasă, între o cruce mică de argint și alta mai mare de lemn. Stângăciile și sfiala fetelor, ca și vorbele apăsate ale preotesei, care altă dată l-ar fi făcut să râdă, acuma i se păreau pline de farmec. — Dar sfinția sa? întrebă dânsul când, după sleirea banalităților de rigoare, fetele amuțiră nemaiștiind ce se cuvine să vorbească. — E la biserică, are o nuntă, răspunse repede fata cea mai mare, slăbuță, uscată, cu mâinile roșii. Au venit adineaori niște unguri să-i cunune. C-aici așa-i obiceiul. Întâi se cunună la biserica lor, dar pe urmă vin și la tata, că zice că slujba noastră e mai sfântă... — E mai sfântă... repetă Titu mașinal. În curând sosi și preotul, bătrân, cu hainele murdare, cu barba neîngrijită și cu niște ochi blânzi ca de apostol. Avea fața transfigurată de o mulțumire mândră. Dădu mâna cu Titu, îl așeză la masă, porunci fetelor să aducă un pahar de vin și apoi, când rămaseră singuri, îi zise cu o imputare ușoară, frățească: — Mă bucur, fiule, c-ai mai venit și pe la noi... Așa se și cade. Căci trebuie să ne iubim unii pe alții toți cei de-o limbă și de-o lege. De aceea m-am mirat și m-a durut că ne-ai ocolit până azi... Titu plecă fruntea parc-ar fi așteptat o binecuvântare și rosti domol, ca un vinovat mustrat de remușcare: — Iartă-mă, părinte! Zvonul și apoi știrea că Ion nu vrea să ia de nevastă pe Ana, deși nu tăgăduiește că cu dânsul a rămas însărcinată, se răspândi, mai ales cu ajutorul Zenobiei, în tot satul. Celor ce spuneau că nu o ia fiindcă nu se învoiește de zestre cu Vasile Baciu, le astupau gura cei ce știau că flăcăul nici nu vrea să stea de vorbă cu tatăl fetei și că deci și-a bătut joc de ea înadins și numai ca să se răzbune pe Baciu pentru că nu i-a dat-o de bunăvoie, ba încă odinioară, la horă, l-a și bruftuluit de față cu toată lumea. În casa Herdelea însă purtarea lui Ion era privită ca o murdărie fără pereche. Bătăile ce le suferea Ana din pricina lui stârneau zilnic valuri de lacrimi și explozii de milă pentru victima ,,prașcăului" Glanetașului, cu toate că până atunci fata lui Vasile nu se bucurase de nici o considerație în familia învățătorului. De câte ori auzeau că Baciu bate pe Ana, amândouă fetele lui Herdelea plângeau cu hohote și blestemau pe Ion, având de partea lor fățiș și pe dăscălița, care nu se ostoia până ce nu striga din cerdac spre casa Glanetașului: ,,Să vă fie rușine obrazului!" Deși nu se arăta, învățătorul se indigna tot atât de mult ca și muierile, fiind un sentimental fără seamăn și având oroare de bătaie, încât chiar în școală, când se întâmpla să-l scoată din sărite vreun copil și să-i tragă două trei la palmă, avea remușcări zile de-a rândul. Laura mai încercă de câteva ori să explice flăcăului că nu-i șade frumos ceea ce face, dar Ion parcă înnebunise, tăcea și rânjea ca un câine turbat. — Nici n-am mai văzut așa blestemăție, murmura Herdelea, clătinând din cap, seara când vorbeau de feciorul Glanetașului. Parcă-mi pare rău acuma că nu l-am lăsat să fi stat în temniță, să-i mai treacă buiecia... De altfel Ion însuși trăia într-o tulburare atât de ciudată, că aproape nu-și dădea seama ce mai voia și unde vrea să ajungă. De când a înfruntat pe Vasile Baciu i se părea că toată lumea îl dușmănește și totuși se simțea mai fericit ca totdeauna. Aci era de o veselie uimitoare, glumea cu cine-i ieșea în cale, aci se înfuria și suduia din senin, căutând oricui ceartă și bătaie. Mai ales când îi pomenea cineva de Ana se zborșea și fulgera; ba în cele din urmă ajunse să vadă un vrăjmaș de moarte în oricine rostea în fața lui numele ei sau pe al lui Vasile. Într-o duminică, tocmai în vremea liturghiei, bătu crunt pe tatăl său, pentru că îl sfătuise, foarte pe departe, să caute să se înțeleagă cu Vasile Baciu, c-ar fi auzit că acuma ar fi bucuros să-i dea fata și chiar o zestre frumoasă. Avea uneori clipe când își zicea că se poartă ca un prostănac, alergând după cai verzi, în loc să stea de vorbă cum se cuvine și să încerce o învoială cinstită. Se gândea atunci că Vasile Baciu, încăpățânat cum e, poate să se răzgândească, să lase pe Ana să nască și s-o ție acasă cu copilul până ce va veni altul s-o ceară de nevastă. Au mai fost și alte fete cu copii din flori care totuși s-au măritat, dar încă fata bogătașului Vasile Baciu?... Asemenea închipuiri îl făceau însă mai dârz. ,,Mai bine să rămân tot calic, decât să mă frece ei pe mine!" își răspundea cu un simțământ de mare mulțumire. Câteodată îi venea să izbucnească, să strige în gura mare că și-a împlinit gândul, că de acum poate avea și pământ și de toate, numai să vrea dânsul, căci toate numai de voința lui atârnă. Așteptarea de azi îi umplea ființa de o plăcere nemaisimțită. Tocmai fiindcă i-ar fi fost ușor să puie capăt tuturor neînțelegerilor, nu se îndura, parcă s-ar fi temut că, îndată ce va fi dobândit ce a râvnit atât de vijelios, vor începe poate alte zbuciumări, necunoscute și mai grele. Într-una din zilele acestea fu chemat grabnic la judecătorie în Armadia, printr-un aprod trimis înadins după dânsul. Se duse îndată, nepăsător, fără să se sfătuiască cu nimeni, ca și odinioară, când cu pâra lui Simion Lungu. Nici capul nu-l mai durea de ce i s-ar putea întâmpla acolo, de vreme ce planul lui a izbutit și fericirea e atât de aproape, că doar să întindă mâna s-o culeagă. Un domn străin, gros și gras, cu ochelari negri, cu fața plină și rotundă ca o lună, îl întrebă cine i-a făcut jalba împotriva domnului judecător. Ion nu stătu pe gânduri nici un minut, ci spuse îndată că Herdelea i-a făcut-o... Numai după ce-a isprăvit și a văzut pe preotul Belciug alături de judecătorul mânios, mai la o parte, și-a dat seama că s-a pripit și și-a adus aminte cum a făgăduit învățătorului de atâtea ori că nu-l va vinde nici în ruptul capului. De aceea căută s-o dreagă, adăugând că el a stăruit la Herdelea și l-a rugat în genunchi până l-a înduplecat. Domnul străin însă nu-l mal ascultă, fiind ocupat să dicteze ceva pe ungurește altui domn care scria foarte repede la un birou. După un răstimp apoi domnul străin, care vorbea stricat românește, îl întrebă dacă s-a gândit bine ce a făcut, iar când dânsul răspunse că s-a gândit, îi zise că plângerea lui e mincinoasă și, prin urmare, în loc de două săptămâni, acuma poate să fie închis două luni, de nu și mai mult... Ion, cu o înfățișare nepăsătoare, tăcu. Pe urmă un aprod îl scoase afară. Până ce ajunse în uliță, flăcăul se mai gândi că n-ar fi trebuit să vândă pe Herdelea. În uliță își zise că și în temnițe oameni trebuie să stea și că ori o săptămână, ori o lună, tot un drac e... Apoi toată afacerea aceasta fu îngropată sub noianul grijilor cu Ana, cu Vasile Baciu, cu pământurile lor care vor fi ale lui... Fiindcă Ion, de la o vreme încoace nu mai mergea așa de des pe la Herdelea ca înainte și niciodată n-a deschis vorba despre încurcăturile lui cu Ana, familia învățătorului de-abia după vreo săptămână și întâmplător a aflat cum odrasla Glanetașului nici n-a vrut să asculte pe Vasile Baciu când a încercat să-l descoase asupra gândurilor lui cu fata batjocorită. Domnișoarele și doamna convinseră lesne pe Herdelea că el, ca învățător și om luminat, e dator să intervină, să povățuiască și la nevoie să dojenească pe ,,destrăbălatul care nu mai are frică nici de Dumnezeu și nici de oameni". Măgulit, învățătorul chemă îndată pe Ion, care răspunse că vine, numai să arunce întâi niște ogrinji în ieslele Dumanei. — Păcat că nu-i aici și Titu, murmură Herdelea, așteptând aproape mișcat să sosească flăcăul. Am băgat de seamă că Titu are multă influență asupra nebunului... Ei, dar acuma săracul Titu cine știe cum se trudește în Gargalău! Căci de, pâinea cea de toate zilele greu se agonisește și cu multă sudoare! Ion intră, dar de la primele cuvinte se burzului, se roși, se înfurie și curând i-o trânti, fără rușine, învățătorului: — Dar mai lăsați-mă în seama necuratului, că doar nici eu nu-s copil și știu bine ce fac și cum trebuie să mă port!... Apoi zău așa!... N-o iau, domnule învățător, pentru că n-am poftă s-o iau. Și drept să vă spun, mi-i urâtă Ana ca mama pădurii și nu mi-ar mai trebui, să știu că badea Vasile mi-ar pune colea-n palmă tot hotarul Pripasului... Ce-s eu vinovat c-a rămas ea cu pântecele la gură? Io-s vinovat? Ea-i de vină, că de nu i-ar fi plăcut, nu s-ar fi lăsat... Că doar n-am rugat-o eu, păcatele mele... Herdelea se cruci ascultându-l și amuți, iar fetele fugiră în salon ca să nu fie nevoite să mai audă asemenea vorbe păgâne. Numai dăscălița nu-și pierdu cumpătul, ci aprinzându-se de indignare, îi zise, căutând totuși să-și păstreze demnitatea: — Nu ți-i rușine ție, măi băiete, să vorbești așa în fața noastră, oameni cumsecade? Astea-s vorbe de om zdravăn? Nici țiganii cei mai nemernici n-ar îndrăzni să facă și să grăiască precum îndrăznești tu! Frumos îți stă, n-am ce zice... Noi te-am crezut mai de treabă și mai așezat ca pe alții, dar văd că n-ai pereche în blestemății... Da, da, bine-a zis cine-a zis că din coadă de câine nu faci până-i lumea sită de mătase... Foarte bine a zis... — Lasă-l, dragă, lasă-l mai încet, că-i tânăr și nu știe ce vorbește, interveni Herdelea împăciuitor, uitându-și hotărârea energică de adineaori în fața îndârjirii flăcăului. Încercă apoi să-l îmblânzească reamintindu-i că, de câte ori i-a ascultat sfaturile numai bine i-a mers, și stăruind mai ales asupra pățaniei cu Simion Lungu, când fusese cât pe-aci să-i putrezească oasele prin cele temnițe și când numai jalba pe care i-a făcut-o dânsul l-a scăpat teafăr. Învățătorul n-apucă să isprăvească. Pe Ion blândețea aceasta îl sugruma fiindcă îl silea să se rușineze. Dar nevrând să se dea învins, își aduse aminte de domnul străin de la judecătorie și sări mânios, strigând: — Că bine m-ai sfătuit, domnule învățător! Mai bine nu mă sfătuiai și mă lăsai în pace să stau închis atunci două săptămâni, decât să stau amu două luni ori poate și doi ani!... Lasă că am aflat și noi cum s-au întors lucrurile, ca doar nu suntem tocmai așa de proști... — Vasăzică asta ți-e recunoștința, măi Ioane? zise Herdelea înfricoșat de îndrăzneala feciorului. După ce m-ai rugat o seară întreagă, și tu și ai tăi, să nu te las, acuma ai obraz să-mi faci imputări? Uiți că tot plângerea mea te-a scăpat de temniță... — M-a scăpat, cum să nu mă scape... Zi mai bine că ți-ai bătut joc de neștiința mea cum nici n-aș fi putut crede, că doar mai frumos cum m-am purtat eu cu dumneavoastră nu s-a purtat nimeni... Dar amu nu-i nimic! Să fim sănătoși! De-amu oi ști și eu să mă feresc și să umblu după capul meu... Să dea Dumnezeu noapte bună!... Ieși repede, trântind ușa și bodogănind până acasă. Atâta obrăznicie încremeni chiar și pe doamna Herdelea, încât de-abia într-un târziu putu zice: — A înnebunit de tot becisnicul! ceea ce se potrivea și cu părerea domnișoarelor care, reapărând, nu mai știau cum să-și arate revolta. Până noaptea târziu uimirea nu se potoli în casa Herdelea. Asemenea necuviință din partea unui sătean nu li se mai întâmplase niciodată... Și supărarea tuturor era mai mare pentru că tocmai Ion dovedea atâta nerecunoștință și lipsă de respect. Fiindcă toți l-au iubit, acuma toți îl ocărau la întrecere. Familia învățătorului îl privise întotdeauna ca pe un om al casei, mai isteț și mai spălat ca ceilalți țărani. Herdelea se mândrea că l-a avut elev și-1 lăuda pretutindeni. Ce-i drept, și Ion fusese veșnic săritor și nu se codea, dacă i se cerea, ba să alerge până-n Jidovița sau Armadia, ba să mai sfarme niște lemne pentru bucătărie... În serile lungi de iarnă, când plictiseala omoară satele, când de frica ei oamenii se culcă odată cu găinile, feciorul Glanetașului petrecea de multe ori în casa învățătorului, ascultând sau spunând basmuri, cântând ori jucând loton și durac... Însăși doamna Herdelea, care nu-și ascundea disprețul față de proști, cum le zicea dânsa țăranilor, cu Ion vorbea ca și cu o persoană de seama ei, mai ales că el știa să păstreze totdeauna bună-cuviință. Și acuma, același Ion nu se rușinează să răcnească și să amenințe pe domnul învățător! — Dac-ar fi fost acasă Titu, sunt sigură că-l plesnea! zise Ghighi, războinică. Herdelea însă mai mult se întristase decât se mâniase. Din toate vorbele lui Ion, îl izbiră îndeosebi cele despre plângerea împotriva judecătorului. Apoi o bănuială îi săgetă inima: dar dacă nebunul s-a apucat să spuie pe undeva cine i-a făcut jalba?... Nu mai văzuse de mult pe Ghiță Pop de la judecătorie, dar parcă simțea că comisiunea de anchetă trebuie să fi umblat prin Armadia și deci se prea poate să fi fost chemat și Ion... Atunci nenorocirea e pe drum... — Te pomenești că mai dam și de belea din pricina reclamației cu obraznicul ăsta! vorbi Laura care, de când se logodise, împerechease seriozitatea cu pesimismul. — Nu m-aș mira deloc! adăugă dăscălița mângâindu-și gura și nasul. De la astfel de proști te poți aștepta la tot ce-i mai rău! — Hodoronc-tronc! făcu Herdelea. Lăsați, că nu-i nici dracul așa de negru cum se pare... O fi blestemat Ion, dar rău nu-i! Omul o fi având cine știe ce necazuri, s-apoi la necaz omul vorbește vrute și nevrute! În vreme ce sufletul îi sângera de presimțirea nenorocirii, trebui să zâmbească, să glumească și să convingă familia că nu-i nici o primejdie... Dăscălița și fetele, obosite de indignare, dormiră ca scăldate. Numai Herdelea se frământă toată noaptea cu ochii deschiși, speriați, căutând zadarnic să înece în întuneric vedeniile apăsătoare... Preotul Belciug, fiind înnegrit în plângerea lui Ion la fel cu judecătorul, fusese chemat ca informator în fața comisiunii, prezidată de primul procuror al tribunalului din Bistrița. Răspunse surâzând cucernic la toate întrebările, simțindu-se curat ca floarea spinului și nevrând să pară că e cuprins de vreo pornire dușmănoasă față de nimeni, deși în sufletul lui fierbea împotriva lui Ion care a cutezat să-l pârască. De altfel îi veni foarte ușor să se lămurească, având doar să-și repete declarațiile făcute cu prilejul procesului din care se înțelegea că feciorul Glanetașului este un element periculos pentru ordinea legală din Pripas și că, în interesul obștesc, trebuia negreșit scuturat puțin ca să-și vie în fire. — Nu sunt om de legi și deci nu pot vorbi decât ca un simplu profan, făcu dânsul drept încheiere. Totuși mi s-a părut și mi se pare că domnul judecător n-a fost destul de sever cu delicventul. De altminteri, cea mai bună dovadă că amenințarea pedepsei n-a avut efectul dorit este în afară de însăși plângerea aceasta, care constituie o calomnie prea îndrăzneață, este, zic, faptul că chiar acuma reclamantul e eroul unui scandal cum nu s-a mai pomenit în satul nostru... Când însă preotul auzi din gura lui Ion însuși că Herdelea este autorul adevărat al plângerii, se roși de mare mânie. ,,Asta-i culmea ipocriziei! se gândi el. Pe de o parte îmi vine la colindat și mă poftește la logodna fetei, iar pe de altă parte mă târăște pe la judecăți! În sfârșit, bine că s-a făcut lumină!" De-acuma era dovedit că învățătorul i-e dușman și prin urmare se credea îndreptățit să caute și el să-l lovească și încă tocmai când îi va fi lumea mai dragă. ,,Dacă-i vorba de făcut rău, apoi am să-i arăt că nu e greu deloc!" se hotărî dânsul. Cu cât i se înrădăcină în suflet convingerea că Herdelea e marele vinovat, cu atât găsi mai multe împrejurări ușurătoare pentru Ion care, la urma urmelor, nu poate fi decât victima intrigilor învățătorului. Îl compătimi și-i păru rău că a fost nevoit să mărturisească împotriva bietului flăcău. Se gândi tot mai des la dânsul și din ce în ce cu mai multă duioșie. Adică pentru ce îl urmărise cu atâta înverșunare? Acuma, chibzuind mai bine lucrurile și întâmplările, recunoștea că s-a pripit când l-a dojenit în biserică și c-a greșit îndemnând pe Simion Lungu să-l pârască. Da, da, s-a pripit, căci dreptatea adevărată a fost de partea lui Ion... Deci trebuie să încerce să-și răscumpere greșelile și să facă ceva pentru sărmanul om oropsit. Și, fiindcă știa bine neînțelegerile dintre el și Vasile Baciu, își propuse să-i împace, convingând pe Ion să ia pe Ana, iar pe Baciu să-i împlinească dorințele în ce privește zestrea. De altfel, dacă ar izbuti, ar împrăștia și rușinea ce apasă asupra satului din pricina lor. Adevărat că Ana nu-i nici întâia, nici ultima fată care a păcătuit: pe valea Someșului sunt chiar unele sate unde mai toate miresele umblă cu copilașul de mână. În Pripas însă, de când e Belciug în fruntea credincioșilor, nu s-au pomenit copii din flori. Și apoi ceea ce face Vasile Baciu e strigător la cer. Bine, a greșit fata și e vinovată, dar pentru o greșeală nu poți să omori un om. Atâta cruzime nu s-a mai auzit. S-a dus vestea și prin alte comune cum o lasă în fiecare zi vânătă și zdrobită de bătaie... Preotul mai cumpăni câtăva vreme planul, ca să nu aibă pe urmă să-și impute iar vreo pripire. Din zi în zi însă îl găsea mai măreț. Herdelea are să îngălbenească de necaz când va afla că până și Ion al Glanetașului, unealta lui nenorocită, tot la popa caută adăpost sufletesc. Apoi, în afară de recunoștința flăcăului, va dobândi și încrederea lui Vasile Baciu, pe care pățania fetei l-a prăpădit și care ar fi bucuros acuma s-o vadă măritată chiar și cu feciorul Glanetașului, măcar că s-a jurat și s-a lăudat atâta că nu i-o dă nici mort. Aici Belciug simțea o nouă arsură a conștiinței sale, căci și el îl asmuțise odinioară pe Baciu să nu-și nefericească fata cu un destrăbălat bătăuș și tâlhar... În sfârșit preotul mai nădăjduia că din împăcarea aceasta poate să folosească și biserica cea nouă ceva. Căci râvna lui cea mai scumpă în viață era să vadă înălțându-se un sfânt locaș de piatră, falnic și frumos, în locul celui vechi și dărăpănat care îi făcea necinste atât lui, cât și satului întreg. De vreo zece ani aduna ban peste ban, cu o patimă mereu crescând, contribuind el însuși cu aproape toate veniturile bisericii și impunându-și singur toate economiile în favoarea visului său. Realizarea începuse printr-o colectă, făcută de doi săteni fruntași, Toma Bulbuc și Ștefan Hotnog, prin toate comunele Ardealului, cu o scrisoare de învoire din partea episcopului. Trebuind bani mulți, Belciug căuta să insufle și țăranilor ambiție de a dărui pentru biserica cea nouă la toate prilejurile, dar mai ales la nunți, la botezuri, la morți... Din nenorocire, credincioșii erau mai greoi la pungă ca păstorul, încât de-abia acuma se putuseră începe tratative cu câțiva arhitecți vestiți din Bistrița, și încă nu se știa dacă suma adunată va ajunge... În reveriile lui cucernice, Belciug vedea noua biserică triumfătoare, trâmbițând lumii silințele vrednice ale unui preot modest. Ba mai vedea și bisericuța cea veche, așa săracă și umilă cum era, mutată în satul Săscuța, unde românii se înmulțiseră și, neavând unde să se închine, veneau duminicile în Pripas să asculte sfânta liturghie... Numai să-l învrednicească Dumnezeu să-și poată continua opera și să lumineze sufletele oamenilor. Duminică, înainte de a începe slujba, puse pe primar să poruncească lui Vasile Baciu să vie la dânsul acasă, după-amiază, împreună cu Ana, iar straja fu însărcinată să-i trimită pe Ion, împreună cu Glanetașu și Zenobia. Nu voia să se știe de ce-i cheamă și nici să bănuiască unii că a poftit și pe ceilalți. ,,Cum sunt de îndârjiți amândoi, ar fi în stare să nici nu vie, își zise Belciug, frângându-și mâinile cu înfrigurare. Pe când așa, dacă se vor întâlni față în față în casa mea, nu se poate să nu cadă la învoială!" Cei dintâi sosiră Vasile Baciu cu fata. Țăranul era puțin cherchelit fiindcă se grăbise să înghită o jumătate de rachiu mai înainte de a-i fi spus primarul vorba preotului, iar Ana avea ochii umflați și arși de plâns și încerca zadarnic să-și ascundă pântecele sfidător de rotund. Pe el îl pofti să șadă, pe când ea rămase în picioare, cu ochii în pământ, lângă ușă. Ca să nu-i dea vreme să răsufle, Belciug îl luă repede, că face rău de-și stâlcește fata, c-a ajuns de râsul lumii, că omul la nenorocire să nu-și piardă judecata, că Ana a greșit, dar orice greșeală se poate îndrepta cu bunăvoință, dar încăpățânarea e mama tuturor relelor, că doar nici Ion nu-i țigan, ba încă-i fecior sârguitor și isteț, deși n-are avere, și poate să fie un ginere mai de treabă ca mulți alții... Ana izbucni în lacrimi, iar Vasile Baciu răspunse înduioșat și amărât: — Da cum n-aș vrea eu, domnule părinte? N-am încercat eu în toate chipurile? L-am și rugat, eu, om bătrân... Dar nu vrea nici măcar să mă asculte. Nu vrea și nu vrea. A batjocorit-o și amu ne freacă... Apoi ce să mai știu eu face? Dumneata ești om sfânt și drept și înțelept... Învață-mă dumneata și eu fac orice! Preotul își petrecu mâna prin păr, mulțumit de răspunsul țăranului, și tocmai se pregătea să-l povățuiască să nu fie zgârcit, că doar pentru odrasla lui dă, iar nu pentru străini, când auzi pași de opinci în tindă și apoi un ciocănit sfios în ușă. — Intră! murmură dânsul repede, încântat. Glanetașu deschise încet și cu respect ușa și își puse îndată căciula jos lângă cuptor, în vreme ce Zenobia și Ion intrară mai cu curaj și dând bună ziua. Toți trei se arătară uimiți văzând pe Baciu și pe Ana, cu toate că atât ei cât și ceilalți bănuiseră de ce au fost chemați. Belciug dădu mâna cu Glanetașu și cu Ion, aruncând o privire la Vasile Baciu, prin care parcă-l poftea să priceapă cât de mult îi cinstește, pe urmă vorbi flăcăului cu un glas blând, învelind dojana în rugăciune: — Aud și nu cred că tu n-ai vrea să iei pe fata asta nenorocită, după ce vezi bine și recunoști că ești vinovat și c-ar trebui să-ți împlinești datoria creștinească... Apoi așa nu-i frumos, măi Ioane! Că fata urâtă nu-i, de neam rău nu-i, pe drumuri nu-i... Spune și tu, nu vorbesc eu bine?... Tu de asemenea ești un băiat cumsecade, cuminte, așezat... Cum se poate una ca asta? — D-apoi, domnule părinte, băiatul ar vrea, răspunse Glanetașu în locul flăcăului, scărpinându-se în cap și cu ochii la Vasile Baciu. Cum să nu vrea, domnule părinte, adăugă iar după o pauză, dar oprindu-se iar scurt, parcă n-ar îndrăzni să sfârșească, pe când Ion plecă fruntea cu o mișcare ce voia să arate că da, într-adevăr el ar vrea. Se lăsa o tăcere mai lungă și pe urmă deodată se porniră să vorbească în același timp și Vasile, și Ion, și Glanetașu. Preotul însă le curmă avântul, făcând un semn cu mâna, și le zise blajin, cu un zâmbet cucernic și împăciuitor: — Iacă de-asta v-am adunat! Acu să vă tocmiți și să vă învoiți ca oamenii, că vrajba-i bună numai între țigani... Belciug se așeză tacticos la masă și apoi ridică ochii la dânșii, așteptând tocmeala și păstrându-și pe buze surâsul binevoitor pentru toți. Bărbații însă stăteau încurcați, cu privi rile ațintite asupra lui, ca și când într-însul ar vedea singura lor mântuire. Zenobia ofta des și-și dădea ochii peste cap, vrând astfel să arate tuturor că e pătrunsă de seriozitatea clipei, iar Ana, topită de rușine, plângea înăbușit, căutând să se facă cât mai mică și să-și acopere pântecele cu mâinile încrucișate pe care picura în răstimpuri câte-o lacrimă fierbinte... Se auzea aspru tictacul ceasornicului de pe scrin, acoperit numai câteva clipe de uruitul unei căruțe pe uliță... În tăcerea ce stăpânea ca o dușmănie mută, zbârnâi apoi deodată vocea lui Vasile, gros și răgușit, încât toți parcă se speriară și întoarseră capetele spre dânsul: — Eu nu mă codesc deloc, domnule părinte... Eu îi dau fata... Uite-o! Să și-o ia și să fie sănătoși! Vorbele acestea desțeleniră amorțeala așteptării. Ion se mișcă pe scaun, își drese glasul puțin și zise liniștit, dar uitându-se numai sub masă, la picioarele preotului, întinse și arătând tălpile ghetelor pe care se prelingeau vine subțiri de apă murdară din noroiul lipit pe margini: — Nici eu nu mă codesc, că m-ar bate Dumnezeu, numai că vreau să știu ce iau și ce-mi dă... Am dreptate, domnule părinte, ori n-am? Amândoi se adresau numai preotului și nici nu se uitau unul la altul. Nimeni nu lua în seamă pe Ana și deci nimeni nu văzu cum înseninarea alungă spaima din ochii ei, pe măsură ce cuvintele bărbaților se înmoaie și se apropie. — Îi dau fata acuma, iar după moartea mea, lor le rămâne tot ce am agonisit, că doar n-am să duc nimic pe cealaltă lume... Cât trăiesc însă nu vreau să rămân pe drumuri și s-ajung la bătrânețe să cer de pomană, făcu Baciu mai răspicat, mereu cu privirea spre Belciug. — D-apoi cu fata ce să fac eu, bade Vasile? se ridică atunci și Ion aprins. Spune-mi dumneata, ce să fac? Am eu avere ca dumneata, am eu pământ?... Ori dumneata vrei să ne băgăm slugi amândoi ca să nu pierim de foame? — Să munciți și să vă faceți! strigă Vasile Baciu. — Oare?... Da pân-amu n-am muncit? Pân-amu nu mi-am sfărâmat de ajuns oasele? Că slavă Domnului, cu mâinile în sân n-am stat! și avut-am oare vreun folos din toată truda? Am rămas tot ca degetul de gol... Ș-amu ai vrea să mai hrănesc și pe fata dumitale, că ți se pare că dânșii nu-mi sunt până peste cap! Arătă cu degetul pe rând, pe tată-său și pe maică-sa care dădură din cap foarte posomorâți, vrând astfel să înduioșeze pe adversar și să dea o mână de ajutor feciorului. — Cât trăiesc eu, nu dau nimic!... Asta s-o știi dinainte! Nici un creițar și nici o palmă de loc! Mai bine o omor și o îngrop; cel puțin să știu c-am omorât-o eu, pentru că nu și-a ținut cinstea și nu m-a ascultat pe mine... Așa! Uite-așa! — Apoi dacă-i așa, degeaba ne-am mai ostenit și am necăjit pe domnul părinte, zise Ion învârtindu-și pălăria în mâini și îndreptându-se spre scaun ca și când ar fi dat să se scoale și s-ar fi răzgândit înainte de a sfârși mișcarea. Belciug, speriat că i s-a stricat planul, ar fi vrut să intervie și să-i domolească, și nu știa cum s-o facă. Tuși de câteva ori în semn că ar dori să vorbească. Se împânzi iar o tăcere, acum însă nervoasă și frământată de scârțâitul scaunelor... Înainte dea deschide el gura, Vasile Baciu izbucni din nou: — Dac-ai socotit să-ți bați joc de fată ca să-mi smulgi moșia, apoi rău te-ai socotit, că nu ți-ai găsit omul... Nu, nu, băiete!... Hm... Știu că ți-ar plăcea... Dar eu... hm... lasă pe mine... Nu, nu, Ioane, să mă ferească Dumnezeu și Maica Precista! În clipa următoare Ion, Zenobia și Glanetașu protestară indignați, acoperind îndemnurile la cumpătare ale preotului... De-abia acuma se rupse gheața aievea și se încinse o vorbăraie de vreo trei ceasuri, aci apropiindu-se, aci gata să se ia de păr, ca peste un minut să se mulcomească iar. Numai Ana tăcea mâlc și suspina, ca o osândită care-și așteaptă verdictul. În sfârșit Vasile Baciu consimți să dea cinci locuri și o pereche de boi, dar pământurile să fie scrise pe numele Anei. Ion însă ținea morțiș că-i trebuie toată moșia, deoarece Baciu nu mai e în stare să o muncească, fiind cam bătrân, și încredințându-l că, drept recunoștință, îi va purta de grijă și nu-i va ieși niciodată din cuvânt. Când ajunseră aci, Belciug se ridică triumfător. Greu a fost să înceapă tocmeala. De-acuma au să se dea pe brazdă, oricât s-ar mai ciondăni. Dar atâta vorbărie îl plictisi în cele din urmă, mai ales văzând că se înserează și încă n-au căzut la învoială. Astfel îi trimise să continue acasă hărțuiala și, dând mâna cu bărbații, le zise zâmbind: — Ei, să fie într-un ceas bun și cu noroc! și la nuntă să nu uitați nici pe Dumnezeu din cer și biserica lui de pe pământ! Ciorovăiala dintre potrivnici se reluă mai aprigă pe drum. Se amenințau, se înjurau, se opreau, dădeau din mâini, își șopteau cine știe ce, dar tocmeala nu mai înainta deloc. Când sosiră în fața casei lui Vasile Baciu, amândoi se gândiră să lase așa cum vrea celălalt și să sfârșească, și totuși se răzgândiră repede nădăjduind fiecare că amânarea va aduce apă la moara lui. Singură Ana era zorită, tremura și se uita rugătoare când la tatăl ei, când la Ion, înfricoșată că se vor despărți fără a-i hotărî soarta sau a-i fi curmat suferințele. Și într-adevăr se despărțiră jurându-se, atât flăcăul cât și Vasile, că ori rămâne cum au spus ori nici să nu se mai întâlnească... Vasile Baciu, simțindu-se gâtuit, plesnea de mânie și, ca să se răcorească, găsi un clenci Anei și o bătu iar până când o umplu de sânge... Toată noaptea și a doua zi fu crâmpoțit de gânduri negre. Înțelegea acum lămurit ceea ce bănuise de când a prins de veste că feciorul Glanetașului umblă să sucească mintea Anei: ,,Vasăzică vrea să-mi ia pământurile!" Îi răsăreau sudori reci pe frunte gândindu-se că va fi nevoit până la urmă să se îndoaie și să trăiască din mâna calicului... Își fierbea creierii căutând să născocească un mijloc care să-l scape din ghearele hoțului și se bucura numai la închipuirea că ar putea găsi ceva să-l înșele cât mai cumplit... Dar oricât se căznea, nu putea stoarce nimic. Poate dacă l-ar mai amenința că va lăsa pe Ana să nască și că nu o va mărita niciodată? Amenințarea i se părea atât de slabă, încât nici el însuși n-o credea. Cum s-o primească atunci celalt? Mai mult l-ar întărâta... Ion era vesel și mulțumit. Era sigur că până la urmă Vasile Baciu îi va da tot și-și făcea mereu cruce mulțumind lui Dumnezeu că l-a ajutat să izbândească. A doua zi în zori cutreieră hotarul să cerceteze mai bine toate locurile viitorului său socru și să se bucure văzându-le, fiindcă de-acuma sunt ale lui. Pe la amiază se sfădi rău cu Glanetașu care iar încercă să-l sfătuiască să nu întindă coarda prea tare. — Decât m-ai învăța pe mine, mai bine ai pune și dumneata mâna pe ceva, că mănânci pâinea lui Dumnezeu degeaba, mai rău ca un trântor! îi strigă feciorul cu dispreț. Seara, însoțit de mă-sa, de Floarea, nevasta lui Macedon Cercetașu, și de soacra primarului, o babă specialistă la pețituri și tocmeli, se duse la Vasile Baciu care de altfel îl aștepta și chiar chemase pe Firoana și pe nevasta dascălului Simion Butunoi, să poată ține piept asalturilor. Ana îndulcise o cupă de rachiu, căci băutura dezleagă limbile și îmblânzește inimile. Toată târguiala fu reluată de la început cu mai multă râvnă și violență, fiecare parte urmărind să păcălească cât mai tare pe potrivnic. Cuvântul însă îl aveau îndeosebi femeile care se certau țigănește și, drept dovezi și argumente, se ocărau întâi unele pe altele, apoi pe Ion, pe Ana, pe Glanetașu, pe Baciu și toate neamurile lor cunoscute și necunoscute... În loc de apropiere, mai rău se înrăiră și se despărțiră hotărâți să nu mai reînceapă convorbirile, ceea ce, firește, nu-i împiedică să se întâlnească iar peste câteva zile și iar să se certe fără rezultat. Deoarece, tot ciorovăindu-se, intraseră în postul mare, Vasile Baciu se gândi că cununia nu se poate face în nici un caz până după Paști, se lăsă mai greu spre a câștiga timp pentru a găsi mijlocul de a-și înșela ginerele. Dar nici Ion nu se grăbea deloc și se prăpădi de râs când Vasile vru totuși să-l sperie că nu-i mai dă pe Ana... Apoi, cu două săptămâni înaintea sărbătorilor se învoiră într-o jumătate de ceas, încât flăcăul se miră cât s-a făcut Baciu de îngăduitor. Primi să-i dea zestre toate pământurile și amândouă casele, cerând doar să fie scrise, după cununie, pe numele amândurora. Deocamdată, după cununie, Ana se va muta la Glanetașu, împreună cu o pereche de boi, un cal, o vacă cu vițel, o scroafă cu șapte purcei, un car nou și altele mai mărunte ce se cuvin unei mirese și neveste tinere. În aceeași zi se duseră la notar pentru înștiințările legale și pe urmă la preot să facă strigările de cuviință așa fel ca nunta să se serbeze chiar a doua duminică după Paști. Din clipa aceasta Vasile Baciu trăi într-o zbuciumare parcă el ar fi fost mirele. Toată ziua nu-și găsea locul și nu mai știa cum să-și ascundă nerăbdarea. De teamă să nu scape vreo vorbă trădătoare nu mai dădea pe la Avrum, dar bea mai mult ca de obicei acasă. Acum i se părea că vremea trece prea anevoie și-l rodea frica să nu-i strice cineva sau ceva socotelile. După întrevederea cu preotul român, Titu se simțea alt om, mai luminat, mai curat. Se gândi mult la viața lui de până atunci și o găsi stearpă și rușinoasă. Parcă umblase prin lume cu ochii închiși, de nu văzuse nimic. Plăcerea lui de-a vorbi ungurește i se părea acum nespus de caraghioasă. Ce folos că mâzgălise poezii, când sufletul lui fusese înțelenit de nesimțire? Ce folos că citea tot ce-i cădea în mână împuindu-și mintea cu gândurile altora, dacă nu căutase să știe ce se petrece în jurul lui? Ce să mai închipuiești drame și tragedii pentru glorie, când în fața ta se desfășoară tragedia unui popor întreg, mai dureroasă în muțenia ei decât orice născociri romantice? ,,Menirea mea este să trăiesc în mijlocul neamului vitregit de soartă, să-i alin suferințele, să-i simt durerile, să fiu sprijinul lui!" își zicea dânsul cu mândrie în clipele de însuflețire. Seara stătea tolănit pe canapeaua ce-i slujea drept pat, nu aprindea lumina și făcea zeci de planuri de viitor, care de care mai vijelioase. Se vedea când cu făclia în mână, în fruntea unei mulțimi imense de țărani, călăuzindu-i spre lupta de dezrobi re, când rătăcitor din sat în sat mângâind jelaniile oamenilor năpăstuiți, învățându-i cum să-și ușureze traiul și ațâțând în sufletele lor focul nădejdii de mai bine, când în capul unui grup de soldați cu steagul tricolor fâlfâind în vânt... Își zugrăvea în minte chinurile ce le va îndura vitejește pentru poporul lui și foarte deseori se visa în fundul unei temnițe, legat în lanțuri și totuși fericit în inimă, simțindu-se martir care prin jertfa sa trebuie să smulgă izbânda tuturor... Și închipuirile acestea îi umpleau ființa de plăceri sufletești nebănuite. În lumina zilei însă zâmbea de visurile îndrăznețe ca niște aiurări bolnave și-și zicea că, în locul lor, ar fi mai frumos să făptuiască acuma ceva. Toate planurile și hotărârile nu fac doi bani dacă rămân neîmplinite. Îl rodea nevoia de a porni îndată și se necăjea că nu știe ce ar putea face, parcă sub aripile sufletului i-ar atârna picioare de plumb... Avu o bucurie când îi dădu prin gând să rupă orice relații cu toți ungurii și să nu vorbească decât românește. Și fiindcă la cancelarie trebuia să scrie ungurește hârtiile oficiale, îl cuprinse scârba de slujba ce o făcea. Totuși pe Roza Lang n-o uita și chiar se gândea cum ar putea-o așeza și pe ea în cadrul vieții lui noi, fără a-și încurca năzuințele. Îi era rușine însă când își amintea că i-a declarat dragoste în ungurește și că întâia lui iubire pătimașă e o unguroaică. Se consola doar zicându-și că nu e imposibil ca Roza să fie ovreică, precum e și Lang, iar atunci n-ar mai sta nici o piedică în fața amorului lor, știut fiind că pentru ovrei nu există sentimentul național... Deoarece trecuseră câteva săptămâni de când se despărțise de ea, acuma n-o mai dorea cu atâta înverșunare, dar era sigur că, dacă ar revedea-o, ar iubi-o mai nebunește. De aceea hotărî că iubirea aceasta nu e în contrazicere deloc cu planurile lui și că, în general, ura niciodată nu poate cuprinde pe femeile asupritorilor. Spre a fi cu totul liniștit, făcu legământ că o va învăța și pe ea românește. Acuma, după ce credea că și-a tras o nouă linie călăuzitoare în viață, notarul Friedman îi era indiferent. În inima lui îl privea de la o înălțime foarte mare și-l considera mai puțin ca pe un buștean de carne. Rău îi părea doar că notarul nu pricepea schimbarea lui. Dacă ar fi priceput, i-ar fi făcut imputări, ceea ce l-ar fi bucurat. Prinse însă simpatie de vajnicul student care se înfuria că Titu nu mai vrea să vorbească deloc ungurește și care nu-l mai scotea din ,,șovinist" și ,,agitator". Avea remușcări că n-a căutat până acuma să cunoască măcar din cărți România, țara spre care se îndreaptă azi toate gândurile lui înaripate. Era nenorocit că nu-și poate procura nici cel puțin câteva vederi din ,,paradisul românesc", cum o botezase dânsul într-o discuție cu notarul. Găsea criminali pe toți dascălii români care nu sunt în stare să înfrunte opreliștile guvernului unguresc și să învețe pe elevi a respira aerul patriei lor adevărate. Fiindcă Friedman umblase și chiar stătuse ani de zile în România, Titu îl zgândărea mereu să-i mai spună ce e pe-acolo, fără însă să se arate că el nu prea știe bine nici pe hartă cum e țara. De obicei suferea auzind povestirile notarului, care nu obosea zugrăvindu-i țărani storși de sărăcie alături de boieri ce nu-și cunosc numărul moșiilor, sate mai mizerabile ca niște colonii de robi alături de orașe otrăvite de lux și desfrâu, clăcași ce se zvârcolesc în beznă, surtucari cărora li-e rușine să vorbească românește și se fălesc sporovăind franțuzește, ciocoi spilcuiți care nu cunosc nici Dumnezeu, nici lege... — Dumneata vezi România cu ochi ungurești, zicea totdeauna Titu, încercând să-i oprească ocările. — Așa crezi?... Dacă vei trece vreodată pe acolo, ai să-ți aduci aminte de mine și vei recunoaște că n-am exagerat... Dumneavoastră, cei fanatici de-aici, nici nu vă puteți închipui ce înseamnă România. Eu să am puterea în mână, v-aș aduna pe toți și v-aș trimite pe socoteala statului să stați măcar un an în paradisul dumitale. Sunt sigur că v-aș vindeca de iredentism. Căci, domnule, află că cei de dincolo nici nu vor să audă de dumneavoastră! — Asta-i culmea! sări Titu.<br>— Nu vor să audă, domnule, și cei mai mulți chiar vă urăsc, fiindcă i-ați plictisit cu martirii dumneavoastră!... De altfel transilvănenii au pe-acolo o poreclă foarte caracteristică. Când îi zici dumneata ,,frate", el îți zice ,,boanghină"! Firește, Titu nu credea nici o vorbă din ce-i povestea de rău notarul, ci își închipuia tocmai contrarul. Iar dacă Friedman scăpa din întâmplare și câte un cuvânt mai bun, Titu se mândrea ca și când lauda l-ar fi privit direct pe dânsul. Zi cu zi simțea însă că locul lui nu este aici, într-un cuib unguresc, mai ales că e silit să îndeplinească o slujbă nenorocită, îndreptată tocmai împotriva celor săraci și năpăstuiți. Lipsa lui de zel nu scăpa notarului care, în urma câtorva neglijențe, îl pofti să facă mai puțină politică și mai multă treabă, altminteri va fi nevoit să-și caute un practicant mai harnic. Aproape de Paști, Friedman îi ceru cu energie să înceapă îndată punerea sechestrului la cei în restanță cu plata dărilor, explicându-i că, din pricina tărăgănelilor lui, s-a ales cu un avertisment fulgerător, el, notar bătrân și conștiincios. Titu, jignit, porni prin sat, umblă toată ziua, și seara se întoarse cu un car de zăloage, adunate însă numai de la unguri. Când află aceasta, Friedman se roși de mânie și-i declară, de-abia stăpânindu-se: — Dumneata vrei să mă amesteci în încurcături politice, mi se pare... Așa nu mai merge, regret... Trebuie să ne despărțim! — Conștiința mea e curată, în orice caz! răspunse Titu cu o demnitate însoțită de un zâmbet modest. În aceeași seară notarul îi făcu socoteala, îi plăti patruzeci și cinci de coroane, iar a treia zi, fiind joi și având treburi în Armadia, îl duse și pe Titu până la berăria Rahova, de unde îl luase odinioară. Macedon Cercetașu, îndată ce ieși din biserică, aduse învățătorului Herdelea știrea că popa umblă să împace pe Ion cu Vasile Baciu și că chiar i-a chemat la dânsul acasă pentru după-amiază să-i puie față-n față. Herdelea nu zise nimica, dar în sufletul lui se amărî. Purtarea lui Belciug i se părea revoltătoare. Caută adică să momească pe Ion ca să-i facă sânge rău? Sau poate astfel vrea să răsplătească flăcăului vreo infamie săvârșită față de binefăcătorul său?... Îi veni în minte imputarea lui Ion și acum înțelese de unde vine nerecunoștința lui: Belciug... ,,Vasăzică popa l-a ademenit să mă trădeze... Iată până unde merge murdăria unui cărturar! Se solidarizează cu un țăran împotriva mea..." De altfel, de când îl oprise judecătorul înaintea liceului și mai ales de când s-a întâmplat obrăznicia lui Ion, învățătorul era aproape sigur că primejdia îl paște rău din pricina jalbei nenorocite. Blestema în ascuns ceasul care l-a făcut să se înduioșeze de necazul flăcăului ticălos. Toată nădejdea îi fusese în ancheta pe care i-o anunțase Ghiță Pop. Dacă judecătorul va fi găsit cât de puțin vinovat, atunci Herdelea e salvat. Deși licărirea aceasta era atât de vagă, că și lui i se părea himerică. Când însă, după obrăznicia lui Ion, a alergat în Armadia și a aflat de la Ghiță Pop că ancheta a trecut și a constatat imparțialitatea judecătorului, dându-i toată dreptatea pentru felul cum a procedat, învățătorul a început să se aștepte la orice. Copistul n-a fost în stare să-i spună prea multe amănunte, căci cercetarea s-a făcut în taină, ca să nu zdruncine autoritatea justiției; dar atâta tot a putut afla Herdelea că, printre cei dintâi, au fost ascultați Belciug, Ion și Simion Lungu... Cum nici unul dintr-înșii nu i-a suflat lui nici o vorbă despre ce s-a petrecut, înseamnă că trebuie să se fi petrecut ceva rău pentru dânsul. Poate că, dacă ar fi vrut într-adevăr să știe, Ion i-ar fi mărturisit tot, fără înconjur. Herdelea, în realitate, nu dorea siguranța. Mai voia să creadă că până în cele din urmă se vor îndrepta toate în bine. Curiozitatea îl ațâța, iar frica îl oprea. Închidea ochii și căuta să amâne cel puțin lovitura, dacă n-o poate ocoli, căci răul nu sosește niciodată prea târziu... Și așa, în loc să cerceteze la obârșie unde ar fi putut găsi tot ce-l rodea, bătea adeseori drumul Armadiei iscodind mereu pe Ghiță Pop de la care știa că nu poate culege nimic sigur. Umblând zadarnic pe la Ghiță Pop, într-o după amiază frumoasă, notarul Stoessel din Jidovița îl strigă pe fereastră să-i dea o citație sosită de vreo trei zile și pe care n-a avut ocazia să i-o trimită acasă. Herdelea păli. ,,S-a spart buba!" își zise dânsul, încredințat că citația e în legătură cu afacerea judecătorului. Mai uluit fu însă văzând că e vorba de o nouă complicație. Era pârât să plătească o sumă însemnată firmei Bernstein din Bistrița de la care cumpărase acum trei ani mobila de salon în rate lunare de câte douăzeci de coroane. Herdelea nu fusese de părere să-și mai îngreuieze leafa cu asemenea datorii zadarnice, mai ales că avea regulat rețineri pentru alte avansuri și încurcături pe urma cărora creditorii încasau ce li se cuvenea direct de la percepție. El zisese că, precum au stat fără salon atâția ani de zile, ar mai putea sta până se vor mai ușura puțin. Dar fetele atâta l-au cicălit încât a trebuit să recunoască în cele din urmă că au dreptate și că e nevoie de o odaie mai drăguță unde să poată primi pe viitorii pețitori... Vreo doi ani de zile a și plătit ratele la vreme, căci Laura, de frică să nu rămână iar fără salon, nu lăsase niciodată să se adune mai mult de două-trei și se ducea chiar ea să pună banii la poștă. De când a intervenit însă bobota măritișului, Laura nu s-a mai interesat, iar bătrânul, având destule alte cheltuieli urgente, și-a zis că jidanul poate să mai aștepte și a ascuns somațiile ce-i veneau în fiecare lună tot mai amenințătoare, ca să nu le vadă fetele și să-i aprindă paie în cap. Pe urmă, după ce se adunară multe rate, își găsi scuza că nu poate plăti o sumă așa de mare, și că va aranja lucrurile după nunta Laurei, când va mai scăpa de greutăți... Acuma iată că firma a pierdut răbdarea și-i cere să achite imediat atât ratele din urmă, cât și pe cele viitoare, conform contractului, peste trei sute de coroane. — Trei sute de coroane! murmură Herdelea cu un surâs desperat. Și tocmai azi, în preajma nunții! Până acasă cumpăni bine toată nenorocirea. Că nu poate plăti acum asemenea sumă, era sigur. Vasăzică trebuie să se silească mai ales să câștige timp până după nunta fetei. De aici are să pornească cu socotelile... Întâi și întâi n-are să arate acasă citația și nici să pomenească despre judecată, spre a evita certurile, lacrimile, blestemele și spaima familiei. Toate are să le descurce el liniștit, fără zvâcniri zgomotoase. Din nefericire, termenul judecății e înainte de Paște. Asta-i mai greu. Dar fiindcă tot nu poate plăti și nici n-are altă apărare, afară de sărăcie, de ce s-ar mai duce la judecată. Lasă să-l condamne. Polița tot nu cunoaște amânări. Pe urmă se va învoi el cu avocatul firmei cumva, poate acoperind cheltuielile de judecată și reluând ratele... Până atunci trec sărbătorile, trece nunta Laurei și se mai simplifică lucrurile... Intră acasă vesel, ca și când ar fi câștigat la loterie. Deși citația îl ardea în buzunar, luă pe dăscăliță de mijloc, o învârti de câteva ori tinerește și o pupă țocăind pe amândoi obrajii, stârnind râsul fetelor și indignarea doamnei Herdelea care, smulgându-se din brațele lui, îl ocărî: — Ho, nebunule!... Nu ți-i rușine, om bătrân și fără minte, măcar de copiii ăștia care te văd și te judecă! Cum neplăcerile nu vin niciodată singure, în preziua judecății, pe înserate, tocmai când se așteptau mai puțin și chiar vorbeau de cât se jertfește bietul băiat într-o slujbă ingrată pentru ambițiile unui poet, iată că se deschide ușa și apare însuși Titu, zâmbitor aducând și poșta din Jidovița împreună cu o circulară prin care Herdelea era înștiințat că inspectorul Cernatony, protectorul lui, a trecut la pensie și că, până la numirea titularului, a fost însărcinat subinspectorul Horvat să-i țină locul. ,,Se vede că s-au îngrămădit numai pe capul meu toate nenorocirile!" se gândi Herdelea posomorât. Titu ponegri din răsputeri pe ,,jidanul din Gargalău" care umbla să-l facă unealta lui întru apăsarea românilor din comună și se declară fericit c-a scăpat teafăr din cuibul ace la de străini unde la fiecare pas trebuia să îndure jigniri în sentimentele lui cele mai sfinte. Dăscălița și fetele îl lăudară că bine a făcut de n-a mai stat în serviciul unui renegat nesimțitor. Învățătorul înțelegea însă numai atâta, că tânărul a fost concediat și a rămas iar fără pâine, ceea ce însemna o greutate mai mult pe capul lui cărunțit de necazuri, tocmai acum când grijile au început să-l copleșească mai rău. Mai dureroasă era totuși știrea despre retragerea bătrânului Cernatony, căci ridica la orizont amenințarea întregii lui cariere dăscălești. Cernatony a fost om de suflet și a trecut multe cu vederea; Horvat, urmașul lui, însă e un ungur furios care și până acuma a încercat să-i facă zile fripte, veșnic nemulțumit că copiii din Pripas nu vorbesc ungurește. Anevoie a putut închide ochii Herdelea în noaptea aceea. Grijile îl năpădeau ca niște stafii mânioase, îl împresurau și-l chinuiau. Somnul sănătos al celorlalți parcă îi mărea suferința. Cumplit e să-ți porți singur crucea, fără măcar să te poți mângâia împărțind durerea cu cei dimprejur, cu cei ce sunt așa de aproape și totuși nu pricep nimic... Poate niciodată povara vieții n-a simțit-o mai apăsătoare și viitorul mai întunecat... Dimineața porni spre Armadia, nu ca să se prezinte la proces, ci să fie pe-acolo, să afle cel puțin ce se urzește împotriva lui. Titu îl însoți până la Jidovița, unde se opri să zică bună ziua cunoscuților și prietenilor pe care nu i-a văzut de aproape două luni, dându-i întâlnire la prânz la berăria Rahova. Învățătorul se învârti prin Armadia, nerăbdător, intră la Banca Someșană, trecu pe la doctorul Filipoiu, care avea să fie nașul Laurei și cu care mai vorbiră despre amănuntele nunții. Titu n-avu norocul să găsească pe Roza Lang și astfel sosi curând și el în Armadia; îi veni nenorocita idee să facă o vizită Lucreției Dragu și fu primit foarte rece, deoarece domnișoara era acum în vorbă serioasă cu profesorul Oprea. Mai hoinări prin târgușor, supărat din pricina Lucreției, iar spre amiază, nemaiavând ce face, se îndreptă spre berărie, unde găsi pe tatăl său la o masă, singur, cu o bere dinainte, mohorât. Tânărul începu să-i bată capul cu pățaniile lui din Gargalău și să-i declame patetic despre menirea lui, despre planurile lui și despre revelația ce a avut-o în fața primejdiei ungurești. Herdelea tăcu multă vreme abătut, apoi văzând că Titu nu mai încetează, îl întrerupse cu o imputare dureroasă: — Tu parcă trăiești în altă lume, dragul tatii!... Tu alergi după visuri și nu bagi de seamă că realitatea ne sugrumă, gata-gata să ne doboare! Titu rămase o clipă cu gura căscată și, nesimțind amărăciunea din vorbele bătrânului, urmă cu un gest larg, măreț: — Dumneata niciodată n-ai înțeles avânturile generoase! Și în gând mai adăugă: ,,Nu degeaba sunt unii oameni prin Armadia care spun că tata e cam renegat... Cam au ei dreptate, cum se vede!" — Dar nici tu n-ai înțeles greutățile noastre, cu toate că acum ești om în toată firea și ar trebui să fii cât de cât sprijinul meu și al familiei, zise Herdelea cu aceeași dojană în glas. — Ce înseamnă grijile noastre mărunte față de nevoile cele mari ale neamului! strigă Titu cu gura plină. Nu e român, tată, cel ce pune interesele personale mai presus de cele obștești! Învățătorul zâmbi trist și, în vreme ce tânărul își dezvolta ideile naționale, se gândi că tot așa a fost odinioară și dânsul, demult, până ce n-a știut ce sunt sarcinile vieții, până ce nu a dat piept cu lumea. Deșteptarea a fost crâncenă. Visurile s-au spulberat mai repede ca închipuirea și în locul lor s-a pomenit cu lupta istovitoare pentru ziua de mâine. Și, vorbind parcă cu sine însuși sau cu amintirea trecutului îndepărtat, rosti domol: — Ce bine ar fi dacă viața s-ar potrivi cu visurile, dacă omul ar putea trăi din visuri! În berărie era puțină lume. Doar câțiva profesori, care scăpaseră mai devreme de la liceu, și vreo doi funcționari de la Banca Someșană. Toți întrebară pe Herdelea când e nunta domnișoarei Laura și nu-l scoteau din ,,socrule" și din felicitări zgomotoase. ,,Atâta mulțumire aș fi avut și eu, și acuma iat-o înecată într-un potop de nenorociri! se gândea învățătorul căutând să răspundă cât mai vesel. Se vede că așa mi-a fost mie scris, să nu am în viață nici o bucurie deplină!" În prag se ivi deodată judecătorul, întovărășit de un avocat ungur din Bistrița, reprezentantul casei Bernstein. Cum îl zări, Herdelea tresări, se făcu ca ceara și, fără să vrea, bătu în masă cu paharul gol, murmurând: — Chelner, plata!<br>— Mai stai, tată, ce Dumnezeu, că doar nu arde! zise Titu surprins că tatăl său vrea să plece tocmai când începe să vie lume mai bună. Judecătorul își roti privirea prin sală, văzu pe Herdelea și avu un gest de neplăcere pe care acesta îl prinse, deși numai cu coada ochiului. Pe urmă se așeză la o masă aproape, tocmai în fata învățătorului, continuând a se întreține cu avocatul care nu se sinchisea de nimeni, cufundat cum era să-i explice ceva. Herdelea nu îndrăznea să ridice ochii, dar simțea că privirea judecătorului îl sfredelește. Nemaiputând-o suferi, își luă inima în dinți și se uită drept în ochii vrăjmași, plecând apoi capul în semn de salutare. Judecătorul nu răspunse, ci-l măsură cu aceeași căutătură rece. Și pe când dânsul se perpelea astfel, Titu, cu glas mai scăzut, îi sporovăia de poporul nostru, de idealul suprem, de chemarea imperioasă... Vorbele lui răsunau în urechile bătrânului ca un bâzâit obositor. Peste câteva minute judecătorul puse ușor mâna pe brațul avocatului, ca să-l întrerupă, și apoi îi zise brusc lui Herdelea, cu o voce moale, dar pe atât mai pătrunzătoare: — Știi că știu tot, domnule Herdelea! Tot! Absolut tot!<br>— Cum? întrebă învățătorul năucit de spaimă.<br>— Ia, te rog, nu te mai preface! Din capul locului am bănuit că numai opera dumitale poate să fie... Ei, acuma știu că nu m-am înșelat în bănuiala mea... Firește, nu face nimic. Eu te onoram cu prietenia mea, pe când dumneata mă calomniai la minister și umblai să-mi zdrobești cariera. A, desigur, nu face nimic... Dar nu înțeleg de ce ai fost laș și m-ai mințit când te-am întrebat deunăzi? Atâta curaj puteai să ai și dumneata! — Domnule judecător, trebuie să știți... vă rog... O explicație sinceră, negreșit că va... Căci nu se poate astfel să... Vă rog foarte mult! bâlbâi Herdelea foarte umil gândindu-se să se apropie cu scaunul de masa judecătorului și să-i ceară iertare; dar limba de-abia i se mai mișca de frică și sub asprimea privirii în care simțea un clocot de ură. — Lasă, lasă, nu te mai osteni! Explicațiile ai să le dai tribunalului... Sper că nu te aștepți să fii cruțat, cum nici dumneata nu m-ai cruțat pe mine! Sper! zise judecătorul cu un râs ciudat și punând iar mâna pe brațul avocatului ca să-și urmeze vorba. Titu ascultase uluit obrăzniciile judecătorului și se rușină văzând umilința și groaza tatălui său. — Ce-i, ce s-a întâmplat? întrebă de mai multe ori, trăgându-l de mânecă, fără a primi vreun răspuns, căci bătrânul rămăsese cu ochii țintă la judecător, așteptând parcă să-i mai întâlnească privirea, să-l roage, să-i arate toată deznădejdea și teama, și să-l îmblânzească. Judecătorul însă nu-l mai luă în seamă, ca și când pentru dânsul nici n-ar mai exista un Herdelea. În schimb, după un răstimp, se întoarse avocatul și-i spuse grăbit, negustorește: — A, domnul Herdelea!... Nici nu te văzusem... Avem ceva de vorbit împreună... De ce n-ai venit azi la proces? Învățătorul își croi în minte un răspuns, dar, până să deschidă el gura, avocatul își reluase convorbirea cu judecătorul, mai aprinsă. Herdelea simți o moliciune mare în tot corpul, iar vederea i se tulbură încât i se păru că e apucat într-un vârtej amețitor din care zadarnic se zbate să se desprindă. Auzea ca prin vis întrebările lui Titu, curioase și nerăbdătoare, ,,ce este, ce este?" și în același timp vorbele avocatului, topite într-o uruială întreruptă din când în când de glasul judecătorului, atât de cunoscut și atât de îngrozitor. Clătina mereu din cap cu o înfățișare desperată și cu niște ochi arși de întrebarea: ,,Ce vreți cu mine? Ce vreți? Ce vreți?" Vârtejul însă vuia neîncetat în creierii lui. Într-un târziu apoi uruitul vorbelor avocatului încetă, judecătorul dispăru și lumea parcă reintra în făgașul ei obișnuit. Pe ferestrele mari, în odaia plină de miros de mâncări și băuturi, băteau fâșii largi de lumină albă primăvăratică, înseninându-i sufletul. Acuma toate mesele erau ocupate. În aerul cald se ciocneau crâmpeie de convorbiri, râsete zgomotoase, strigăte flămânde și zângăniri de farfurii și de tacâmuri... Și la masa lui, lângă Titu, se așeză avocatul ungur cu o figură nepăsătoare care însă voia să pară îngrijorată și compătimitoare. — Judecătorul e foarte supărat... Ai intrat în belea mare cu dânsul... Și e o fire câinoasă care nu iartă! Atât Herdelea, cât și Titu încercară să vorbească, dar avocatul grăbit nu le dădu răgaz, ci continuă îndată cu altă voce: — Pe urmă de ce n-ai venit la proces, domnule?... Foarte rău! Foarte rău! Poate c-am fi căzut la învoială cu mai puține cheltuieli... Acuma, ca să nu zici că-s om fără suflet și că fug de o înțelegere cinstită, deși sentința o am în geantă, totuși îți propun să... Să-i sechestreze mobila, să fixeze un termen de licitație — toate numai de formă, ca să fie asigurată casa Bernstein că nu va pierde banii ce i se cuvin de drept. Pe urmă la licitație se va prezenta numai el, avocatul, va cumpăra în numele firmei toată mobila pe prețul ce-i mai datorează Herdelea, fără a ridica însă nimic din casă, iar învățătorul va iscăli o poliță nouă pentru toată suma împreună cu cheltuielile de proces și de licitație. — Ei, și ca să vezi ce inimă am, iacă, stabilim ziua sechestrului pentru după Paști, joi, să faci și dumneata sărbătorile în tihnă. Eu tot mai am joi și alte afaceri în Armadia, așa că te pot scuti de cheltuiala călătoriei mele... Termenul licitației îl vom fixa atunci... Așa! Aide, dă mâna! Ne-am înțeles, vasăzică... Aș mai zăbovi, dar după-prânz, la cinci, am o licitație în Bistrița, de la care nu pot lipsi... Vasăzică joi după Paști, pe la nouă dimineața... Din partea mea poți fi liniștit! Măcar de-ar fi căpcăunul de judecător om de înțeles ca mine... Ei, la revedere pe joi!... Dânsul e fiul dumitale? Îmi pare foarte bine!... La revedere!... Herdelea nici nu apucase să deschidă gura. De altfel nici nu avea ce zice, căci era doar la discreția avocatului care, dacă voia, îl putea face de rușine tocmai în ajunul nunții Laurei, vânzându-i cu toba tot din casă. — Lasă că-i bine așa cum a zis ungurul, vorbi Titu văzând descurajarea tatălui său și înțelegând acuma zbuciumările lui. Se pare om cumsecade... Cum îl cheamă, tată? — Cum, tu nu-l cunoști pe Lendvay? zise Herdelea, adăugând apoi cu o teamă aproape copilărească: Sechestru, licitație... vai de capul meu! Ce-o să zică mă-ta? Ce-o să zică Laura? — Adică, cum, ce-o să zică? strigă tânărul înflăcărat. Dar nu le-ar fi rușine să mai zică ceva?... Pentru cine ai dumneata necazurile astea acuma, dacă nu pentru ele?... Ori crezi că-s așa de proaste să nu priceapă nici atâta? Mă mir că te mai gândești la ele... Apoi parcă cine știe ce lucru mare-i un sechestru și o licitație de formă! Că doar ți-a spus, și de zece ori, că sunt numai de formă... Mergând spre casă cu Titu, învățătorul își mai ușură inima povestindu-i ce întorsătură a luat plângerea lui Ion și că desigur chiar Ion l-a pârât că i-a făcut-o. — E o canalie și Ion, firește! zise Titu din ce în ce mai însuflețit, căci în afacerea aceasta el nu vedea decât că tatăl său e un martir al iubirii pentru țăranul român. Dar ce are a face, tată! Trebuie să fii mândru că suferi fiindcă ai apărat pe un român, chiar dacă românul s-a întâmplat să fie un mișel... E o faptă superbă! — Dar tu nu-ți închipui ce urmări grele poate să aibă! gemu bătrânul puțin mai îmbărbătat, gândindu-se la cuvintele judecătorului despre ,,calomnie" și ,,tribunal". — Cu cât vor fi mai grele, cu atât te vei ridica mai sus în stima tuturor! zise tânărul invidios că nu este el în locul învățătorului, să se poată lăuda pretutindeni cu sacrificiile lui pentru cauza neamului. Dăscălița și fetele, auzind de sechestru și de licitație, se așternură pe bocete și vaiete că rușinea aceasta nemaipomenită are să distrugă norocul Laurei, fiindcă Pintea are să afle și să-i întoarcă spatele... Ca să arate cât sunt de convinse că așa are să fie, fetele nici nu mai continuară în ziua aceea lucrul la trusou, lăsând în mașina de cusut un cearșaf de plapumă aproape isprăvit, cu sumedenie de ajururi și dantele și cu monograma ei brodată frumos într-un colț. Titu se sili toată după amiaza și toată seara să le explice că sunt proaste dacă nu vor sau nu pot să înțeleagă că e vorba numai de o formă. Femeile însă nu admiteau nici o lămurire și Laura nu se liniști decât zicându-și că ea nu va mai fi aici să-i crape obrajii de rușine când vor veni cu toba să pângărească salonașul în care și-a țesut ea visurile ei de fată... Firește că în asemenea atmosferă nici Herdelea și nici Titu nu mai îndrăzniră să le mai pună în curent și cu amenințările judecătorului, deși tânărul se lăudase că are să le spună tot din fir în păr. Având acuma un suflet cu care putea vorbi de temerile ce-l apăsau, învățătorul se simți mai înviorat și mai ușurat. Până una-alta însă trebuia să vadă mai de aproape de școală, căci se putea lesne întâmpla să-i pice o vizită a subinspectorului care, după retragerea lui Cernatony, se va arăta desigur și mai zelos ca în trecut, în nădejdea că o să fie numit el inspector. De aceea mai citea, nu lipsea de la școală, ca să fie pregătit pentru orice împrejurare. Râvna aceasta de altfel îi făcea bine risipindu-i puțin gândurile mohorâte. Într-adevăr, în ultima zi înainte de vacanțele Paștilor, se opri o caleașcă falnică în fața școlii. Era subinspectorul Horvat care înadins venise așa de târziu și pe neașteptate. Stătu în clasă vreo două ore, cercetând tot, ascultând pe toți copiii, încurcându-i numai pe ungurește și strâmbându-se urât dacă nu-l înțelegeau... În sfârșit iscăli jurnalul-program și spuse lui Herdelea, încruntat: — Ar fi bine să te ocupi mai mult și mai serios... Îți recomand chiar să te ocupi, dacă nu vrei să ne supărăm! Trăsura plecă cu dânsul în goană, vrând să inspecteze în aceeași zi și școlile din Jidovița și din Armadia. Herdelea, cu pălăria în mână, își făcu cruce când nu-l mai văzu și murmură amărât: — O, bată-te mânia lui Dumnezeu, că acru mai ești! Oftă, dădu drumul copiilor și porni spre casă cu capul în pământ. — Asta-i răsplata după treizeci de ani de muncă! se gândi dânsul abătut. Numai cinci ani... numai cinci ani să-mi mai ajute Dumnezeu! Pe urmă ai dracului să fie toți inspectorii din lume... Din pensioara mea voi trăi și eu omenește cu baba, că până atunci poate să se așeze și copiii, dacă o vrea Atotputernicul. El, care-și bătea joc de dăscăliță pentru că bolborosea mereu rugăciuni, acuma, când nevoile și neplăcerile se țineau de dânsul ca scaiul de oaie, își punea toată nădejdea în puterea cerească și-și întărea inima înălțându-și cugetul fierbinte și umilit spre Dumnezeu. Seara, după cină, pe când Herdelea povestea amănunțit vizita subinspectorului, se pomeniră în casă cu Ion, cu o înfățișare foarte fericită, răspândind parcă numai bucurie în jurul lui. Familia învățătorului rămase trăsnită de îndrăzneala aceasta. Titu, încetul cu încetul, spusese totuși surorilor lui și apoi mamei cum a trădat Ion pe Herdelea și că urmarea poate să fie o mare nenorocire. Aceasta, precum și purtarea flăcăului în vremea din urmă, făcuse ca acuma să fie privit drept cel mai netrebnic om din sat. Astfel, fără a-i răspunde la bună seara, dăscălița, tremurând de mânie și scăpărând scântei din ochi, se năpusti asupra lui: — Gros obraz ai, becisnicule, dacă, după ticăloșiile pe care le-ai făcut învățătorului, mai îndrăznești să ne treci pragul! Ion însă nu se sfii deloc și zise liniștit și supus, dar cu aceeași față mulțumită: — Amu iertați-mă!... Zău, doamnă, iertați-mă!...<br>— Apoi da, acuma să te iertăm după ce ți-ai bătut joc de noi cum ți-a plăcut! strigă doamna Herdelea. Cât te-am ajutat noi și te-am ogoit, nu-i vrednic capul tău. Iar drept mulțumire te-ai dus și ne-ai vândut ca Iuda! — Ce-a fost a trecut, vorbi flăcăul iarăși mai cald. A trecut... Toate au trecut... Câte-am pățit și-am pătimit eu, numai Dumnezeu le știe... Am greșit, văd bine, dar... — Greșeala ta însă poate să mă bage pe mine în temniță și să-mi pierd tot rodul muncii de treizeci de ani! îl întrerupse învățătorul care, mai moale ca toți, se și îmblânzise puțin. — Ai să vezi dumneata cum oi îndrepta eu tot ce-am stricat... Nu-ți fie frică, domnule învățător! Am să stau eu în temniță oricât, un an, zece, dar dumitale n-are să ți se smintească nici un fir de păr! Credeți-mă și pe mine astă dată!... Că azi sunt și eu fericit, domnule învățător! Amu am pământ, am de toate... Amu numai sănătate să-mi dea Domnul! — Să-ți fie de bine! murmură iar Herdelea mai rece, amintindu-și că învoiala dintre Ion și Vasile s-a făcut în urma intervenției lui Belciug. Flăcăul întoarse ochii pe rând spre fiecare din casă parc-ar fi cerut ajutor, dar toți tăceau întunecați. După o pauză încurcată, tot el trebui să reînceapă: — Apoi uite de ce-am venit amu, domnule învățător și doamnă!... Am venit să vă spun că nu mă mișc de-aici până nu-mi făgăduiți să mă cununați dumneavoastră! Toată familia protestă într-un singur glas, deși toți fură mișcați de rugămintea ticălosului. Titu, care până atunci se făcuse că citește spre a nu fi nevoit să vadă pe trădătorul lor, acuma ridică puțin nasul, se uită la dânsul și se miră cât era de schimbat la față. Părea mai smead și mai hotărât. Pielea i se lipea și lucea pe umerii obrajilor, iar în ochi avea o lumină mândră de biruitor. Herdelea se codi îndelung, că nășitul înseamnă cheltuială mare, că tocmai și el are sarcini multe cu nunta domnișoarei, că de ce nu-l cunună popa... Dar Ion se jură că mai bine strică toată învoiala, decât să se gândească la alți nași, îl încredință că nu trebuie să cheltuiască nici un ban și în sfârșit stărui atât de mult și atât de călduros încât învățătorul fu nevoit să primească: — Bine, Ioane, bine... S-o facem și pe asta, că multe am mai făcut noi pentru tine și de puțină recunoștință am avut parte... Dar poate de aci încolo să fim mai norocoși! Ion, plecând, sărută mâna, întâi domnului ș-apoi doamnei, ceea ce îndemnă pe dăscăliță să zică mai potolită: — E mare ticălos, dar cel puțin are inimă bună, săracul! Titu iar pățea ca odinioară: umbla după Roza și n-o putea întâlni. Doar că azi parcă nu mai era atât de nerăbdător ca atunci. Acuma avea o emoție stranie care-l făcea să nu se prăpădească cu firea pentru a o vedea. Dorea chiar s-o nimerească, de s-ar putea, într-o clipă când să fie și Lang acasă, sau oricine, numai să nu fie îndată singuri. A doua zi după vizita subinspectorului, Titu porni din nou spre Jidovița și bătu la ușa în fața căreia îi tremurase inima de fericire de atâtea ori. Găsi pe Roza singură, plângând, într-un halat murdar de stambă, cu părul vâlvoi. ,,Asta să fie femeia pe care am iubit-o cu atâta patimă acum abia două luni?" se gândi dânsul, sărutându-i mâna foarte jenat. Stătu încurcat câteva clipe, iar femeia plânse mai cu foc, parcă, revărsându-și durerea în fața lui, ar fi căutat să-i trezească mai multă compătimire. Titu însă nu vedea decât o schimonosire a gurii pe care a sărutat-o, și-și zicea întruna uluit: ,,Și ce frumoasă mi se părea atunci!" Apoi doamna Lang îi spuse printre șiroaie de lacrimi că ea e cea mai nenorocită ființă pe lume fiindcă, după toate celelalte, acuma a rămas și pe drumuri. Subinspectorul Horvat a sosit ieri din senin și, ducându-se la școală, n-a găsit acolo pe Lang care sforăia acasă, deoarece venise dimineața de la un chef din Armadia. A trimis după el și l-a așteptat aproape un ceas până ce l-a deșteptat ea și l-a momit să se îmbrace și să plece la datorie. Dar cum l-a văzut, subinspectorul l-a și mirosit căi beat și nici nu l-a mai lăsat să intre în clasă, ci l-a izgonit spunându-i să se considere suspendat și să se bucure dacă nu va propune ministerului să-l îndepărteze pentru totdeauna din învățământ. — Ce-o să ne facem acuma! urlă Roza frângându-și mâinile. Unde să ne ducem? Și bietul Lang... bietul Lang! Dumneata știi ce suflet nobil are și cât e de bun!... N-a zis nimic, nu s-a plâns nimănui, dar eu văd cum suferă... O, Doamne, Doamne! Spune dumneata dacă asta e dreptate! Îi zicea ,,dumneata" și Titu simțea că așa se cuvenea și parcă se bucura că lucrurile au luat întorsătura aceasta. Îi spuse câteva cuvinte banale de încurajare și vorbind se gândea: ,,A murit o femeie!... S-a stins o iubire în sufletul meu... Sau poate că nici n-a fost iubire? De-ar fi fost adevărată, moartea ei mar durea... Nu, nu, n-a fost iubire... Un foc de paie... N-am iubit-o și nu m-a iubit, și cu toate acestea ne-am strâns în brațe, ne-am jurat credință, ne-am mințit... Ridicol! Ridicol! Ridicol!" Îi venea chiar să-i trântească și ei cuvântul acesta, drept mângâiere. Numai sosirea lui Lang i-a scăpat din situația care i se părea mai mult plicticoasă decât tristă. Lang era beat și zâmbea ca un filozof care a găsit taina fericirii: — Ai auzit ce mi-a făcut măgarul?... Ha, ha, și crede el că m-a turtit pe mine!... El, pe mine!... Ce idiot!... Bah, un hoț, o canalie, un mizerabil... gata! Nu-i pot face onoarea nici să-l înjur!... Rozica, mai e cumva vreun strop de rachiu? Aide, dă-ne un păhărel!... Vivat, Titule! Trăiască victimele, jos călăii! Când spuse Titu acasă ce-a pățit Lang, doamna Herdelea zise cu dispreț: — El ca el, vai de zilele lui... Dar ea-i o blestemată fără pereche... Dacă a fost ea în stare să se țină până și cu practicantul notarului... Ți-e și scârbă! Titu se roși ca și când i-ar fi șfichiuit obrajii cu un bici de foc: ,,Vasăzică în vreme ce eu o purtam în suflet și în visuri, ea..." În ziua când veni avocatul Lendvay cu sechestrul, fetele și doamna Herdelea, ca să nu fie obligate a vedea asemenea umilință, plecară în Armadia la doamna Filipoiu să se sfătuiască asupra ultimelor amănunte privitoare la nunta Laurei și să ia de la tipografie invitațiile tipărite pe hârtie sidefată, să le trimită din vreme tuturor. Avocatul, de altfel, isprăvi toată afacerea în câteva minute, încât Titu se prăpădi de râs seara, când femeile se înapoiară din Armadia frânte de oboseală. Înfrigurarea nunții stăpânea de-acuma toată casa... Rochia de mireasă era gata. O lucrase însăși Laura și o făcuse o minunăție. Încercând-o ultima oară, înainte de-a o pune în dulap până în clipa cea mare, toată familia a izbucnit în aplauze de admirație, atât era Laura de frumoasă într-însa... Tot salonul era alandala de rufele mirosind a nou, de rochiile și hainele împrăștiate pe toate mobilele și prin toate colțurile. Cu trei zile înainte sosi George Pintea și trase la hotel în Armadia, dar stând de dimineața până seara în Pripas, neclintit de lângă Laura. Amândoi erau foarte mișcați și vorbeau cu o plăcere amestecată cu groază de ceremoniile care le vor da dreptul să nu-și mai ascundă iubirea în fața nimănui. Laura slăbise puțin, dar așa îi ședea mult mai bine, îndeosebi cu ochii veșnic umezi și strălucitori de o nerăbdare nelămurită. Acuma toate îndoielile i se părea c-au părăsit-o și se simțea mulțumită văzând pe Pintea alături de ea. Îi tremura inima ca sub o mângâiere blândă. ,,Mi-e drag! se gândea dânsa înduioșată. Sărăcuțul! Și cum nu-l puteam suferi odinioară! Mare neroadă am fost!" Ghighi, băgând de seamă că-i face plăcere, îi repeta întruna că o invidiază. — Spui adevărat, Ghighiță?... Crezi tu că voi fi fericită?<br>— O, cât aș vrea să fiu în locul tău! mințea Ghighi care, în sufletul ei, nu înțelegea cum poate să ia o fată frumoasă și rară ca Laura pe un omuleț care nu știe nici măcar să danseze ca lumea. Pintea era foarte galant și aducea mereu mai ales bomboane, fiindcă Laura le împărțea cu el, după ce mușca din fiecare cu gurița ei, încât îndrăgostitul mire se jura că n-a mai gustat niciodată asemenea bunătăți. În ajunul nunții însă George veni cu niște daruri care îi uimiră pe toți: un inel cu un briliant împresurat cu rubine ca niște vârfuri de ace de foc, cercei de aur cu stropi de diamante, și un colan de platină cu o cruciuliță de aur având la fiecare capăt câte-o steluță de smaragd. — Pupă-l! strigă învățătorul văzând bogățiile acestea strălucitoare, iar cum Laura, zăpăcită de bucurie, stătea țintită locului, o luă de mână și îi făcu vânt în brațele mirelui, îndemnând-o cu însuflețire: Pupă-l, Laura, n-auzi?... Pupă-l! În dimineața cununiei sosiră părinții lui George și frații lui mai mici, Marcu și Vasile. Ceilalți, fiind împrăștiați prea departe prin lume, n-au putut veni, dar toți au trimis telegrame de felicitări pe care Bălan de la poșta din Armadia avea grijă să le transmită îndată la Pripas prin curieri ocazionali. Amândoi frații mirelui îndrăgiră pe Laura și făcură curte Ghighiței, încât ea îi găsea mult mai drăguți ca pe George. În fața cuscrilor, care de altminteri nu veniseră cu mâna goală, Herdelea oferi tinerilor ,,din partea bătrânilor" un serviciu de cafea cu lapte, modest și frumos. Tot atunci Titu dărui lui George o tabacheră de piele de crocodil, cumpărată din banii lui. — Eu vă dau ceva ce n-o să vă dea nimeni, căci toți se gândesc numai la mireasă... Ei bine, eu m-am gândit la mire, fiindcă mi-e mai drag ca mireasa! vorbi dânsul mângâind pe Laura. Ghighi se porni pe plâns văzând că numai ea n-are ce să le ofere, până ce noul ei curtezan și cumnat Marcu îi spuse că, dimpotrivă, ea poate să le dăruiască lucrul cel mai de preț și anume câte o sărutare miresei și mirelui, sau, dacă i-e rușine, poate să le dea pe amândouă miresei care însă să fie obligată a transmite una mirelui. În Jidovița, notarul Stoessel primi pe distinșii nuntași cu toate onorurile, oficiind mai patetic formele cununiei civile. La sfârșit își îngădui să ție și un mic discurs în care spuse că e fericit c-a avut cinstea să împreune cu articole de lege două inimi atât de tinere și pline de speranțe. Cununia fiind într-o duminică, biserica cu două turnuri din Armadia se umplu de oameni care nu se mai săturau lăudând frumusețea și gingășia Laurei, dar și înfățișarea simpatică a lui George. Rochia miresei stârni entuziasmul cunoscătoarelor. Toate prietenele ei erau în păr, împreună cu mamele invidioase, dar mai mișcate păreau Elvira Filipoiu și Lenica Spătaru, ele fiind și domnișoare de onoare. Șase preoți, între ei și Belciug pe care Herdelea îl poftise înadins ca să nu mai observe și armadienii neînțelegerile lor, în frunte cu protopopul bătrân, le binecuvântară legătura, iar corul studenților cântă parcă mai mișcător ca întotdeauna. Când protopopul le puse întrebarea solemnă, mirele răspunse cu un glas falnic de răsună biserica; mireasa însă rosti un ,,da" atât de mititel și de timid, parcă i-ar fi fost rușine să n-o audă lumea. În clipa aceea doamna Herdelea nu se mai putu stăpâni și izbucni într-un hohot de plâns, ceea ce înduioșă pe toți și făcu chiar pe Laura să lăcrimeze puțin, ca să se adeverească vorba că nu s-a pomenit mireasă care să nu plângă puțintel. Nunta fu serbată la berăria Rahova, în sala de la etaj pe care berarul o împodobise feeric și unde se adună toată domnimea din Armadia și împrejurimi. Mireasa zăbovi puțin până se schimbă într-o elegantă toaletă de călătorie, culoare cafenie, și o pălărioară foarte drăgălașă, căci era hotărât ca, îndată după cununie, tinerii căsătoriți să plece spre parohia lui George, dar cu un înconjur care să dureze cel puțin o săptămână, săptămâna de miere... Aici primiră felicitările zgomotoase în cursul cărora Laura se roși până-n vârful nasului, deoarece domnii mai îndrăzneți îi doreau îndeosebi odrasle numeroase. La masă de-abia atinseră mâncările și băuturile. De altfel muzica faimosului Goghi din Bistrița le sporea amândurora emoția. Apoi George șopti ceva Laurei și amândoi se ridicară. Lăutarii intonară un marș nupțial care-i petrecu până jos în stradă unde îi aștepta cea mai bună trăsură din Armadia, să-i ducă la Bistrița, iar de-acolo să-și continue călătoria cu trenul. Doamna Herdelea îmbrățișă lung pe Laura, înmuindu-se reciproc în lacrimi. Fiindcă Ghighi plânsese câte puțin toată ziua, acum izbuti s-o sărute fără bocete, deși tremura de durere. Despărțirile ținură vreun sfert de ceas, urmând la rând Herdelea și Titu, apoi familia Pintea de Laura, apoi familia Herdelea de George, apoi George de părinții și frații lui... Și tot timpul țiganii cântau marșul nupțial, pe când sus, în ferestre, invitații priveau curioși și mișcați, iar jos, în stradă, o mulțime de lume căsca gura și asculta muzica. În sfârșit mirii se suiră în trăsură și vizitiul dădu bici cailor. Batiste multe fâlfâiră în vânt, noi valuri de lacrimi se revărsară. — Drum bun!... Să ne scrieți!... De pretutindeni!... Negreșit!... Adio!... Trăsura se depărtă și se micșoră repede. Într-însa o batistă mică albă flutura neobosită, ca o aripă speriată. Pe urmă șoseaua înghiți și trăsura și batista... Rudele se întoarseră la musafiri... Începură toasturile, urmară glumele și veselia până ce deodată muzica atacă un vals lin, legănat, care ademeni tineretul... Mândru și înduioșat, Herdelea umbla mereu de ici colo, ciocnind cu unii, zâmbind cu alții, căutând să vadă pe toți mulțumiți. El era azi omul cel mai fericit de pe pământ. Ziua de mâine cine știe ce-o mai aduce. Grijile și necazurile sunt veșnice, pe când fericirea e atât de nestatornică... În vremea aceasta însă trăsura cu tinerii căsătoriți alerga grăbită, trecu iute prin Jidovița și se îndreptă spre Pripas. Laura ședea buimăcită, cu ochii drept înainte, neîndrăznind să se uite la ,,bărbatul" ei. Inima i se topea într-o tristețe nelămurită. Vedea cum rămân în urmă râpile, livezile, lanurile, pădurile, dealurile care au fost martorii tinereții ei, care i-au fost atât de dragi și pe care îi părăsește acuma poate pentru totdeauna. Tot hotarul se legăna și parcă-i zicea adio, mut și totuși înțelegător... George i se părea mai străin ca oricând și se mira cum pleacă ea alături de un străin într-o lume străină și necunoscută, lăsând aici lumea care o iubea și pe care o iubea. Prin minte îi fulgera întrebarea înfricoșată: ,,Cine-i străinul acesta?" În Pripas opri trăsura în fața casei părintești. Coborî și făcu câțiva pași în ogradă, privind însetată pereții albi cu ferestrele speriate și coperișul cârpit ici-colo cu șindrilă nouă, ca și când ar fi vrut să ducă cu sine măcar clădirea în lumina ochilor. Câinele casei se gudură la picioarele ei și-i linse vârful pantofilor, parcă ar fi simțit că pleacă departe aceea care nu uita niciodată să-i arunce de mâncare. Laura îl mângâie ca pe un prieten și șopti cu genele umede: — Adio, Hector, adio... Acuma plec... Apoi trăsura porni înainte. Peste câteva clipe casa nu se mai vedea. În porți țăranii cunoscuți se uitau mirați după domnișoara care se duce cine știe unde, scoteau pălăria și rosteau urări pe care ea nu le auzea... În dealul de unde drumul coboară spre Săscuța, Laura întoarse capul să mai vadă o dată satul ei împrăștiat între dealuri, ascuns sub o pânză străvezie de fum albăstrui. Apoi își îndreptă privirile numai înainte... Șoseaua albă, șerpuitoare, se zvârcolea sub picioarele cailor. Ochii Laurei erau plini de lacrimi și sufletul ei atât de încărcat încât îi venea să strige ajutor sau să sară jos din trăsura care o smulgea din lumea tinereții... Atunci însă simți cum îi cuprinde mijlocul un braț ocrotitor și atingerea aceasta i se păru blândă ca o alinare și ca o tovărășie în singurătatea ce o înconjura. Întoarse fața spre George, în ochii căruia văzu limpede iubirea vie ce-i risipi deodată toate îndoielile. Pe buzele ei înflori un zâmbet în vreme ce lacrimile aninate în gene îi picurau pe obrajii îmbujorași. — Te iubesc! murmură bărbatul, strângându-i mai puternic mijlocul. Cuvântul răscoli adânc sufletul Laurei. Se lipi de umărul lui George, dându-și seama acuma că vorba lui e în stare să-i vrăjească o lume nouă, tot atât de dragă și poate mai bună decât aceea care a rămas în urmă. Și buzele ei răspunseră încrezătoare: — Te iubesc! Din clipa când Vasile Baciu, în fața pețitoarelor, îi făgăduise tot, Ion fu cuprins de o adevărată beție de fericire și de încredere. Era atât de plin de sine însuși încât se gândea numai la pământurile lui, plănuia cum să le muncească mai bine, cum să lăzuiască un petic de pădure, și habar nu mai avea nici de Vasile și mai ales de Ana, parcă ea n-ar fi ținut de zestre... Doar când îi pomenea numele cineva, își aducea aminte că și ea mai este pe lume, și se încrunta ușor. În schimb Ana nu se gândea decât la dânsul. Uitate erau rușinea și bătăile și suferințele. Ea nu știa nici de planuri, nici de vicleșuguri... Sufletul ei dornic de iubire aștepta împlinirea visului ca o mântuire și gura ei șoptea numele lui cu aceeași nerăbdare plăcută ca și în nopțile bune de odinioară. Nunta ținu trei zile, după obicei... Sâmbătă porni tot alaiul, în căruțe, la notar, în Jidovița. În frunte călăreții pocneau mereu din pistoale, pe când în căruța întâi lăutarii își frângeau degetele cântând și totuși nu se auzea decât grohăitul gordunei. Apoi venea o căruță cu mirii și cu druștele, apoi o brișcă cu nașii având pe obraji gravitatea cerută de împrejurări, apoi altă căruță cu părinții mirilor și câteva fețe mai spălate, în mijlocul cărora Zenobia era cea mai zgomotoasă, apoi altele încărcate cu flăcăi și fete ce chiuiau și se zbenguiau. De-abia acum înțelese Ion că împreună cu pământul trebuie să primească și pe Ana și că, fără ea, n-ar fi dobândit niciodată averea. Nu mai schimbase cu ea nici o vorbă de câteva luni. I se părea o străină și nu-i venea să creadă că în pântecele ei se plămădește o ființă din sângele lui... O privea și se mira c-a putut el săruta și îmbrățișa pe fata aceasta uscată, cu ochii pierduți în cap de plâns, cu obrajii gălbejiți, cu pete cenușii, și care, împopoțonată cum era astăzi, părea și mai urâtă. În aceeași vreme genunchii lui atingeau genunchii Floricăi, pe care Ana și-o alesese drușcă cu Margareta lui Cosma Ciocănaș. Florica era aprinsă în obraji, cu buzele roșii, umede și pline, cu ochii albaștri și limpezi ca cerul de vară și avea în toată înfățișarea o veselie sănătoasă pe care se silea și nu izbutea s-o ascundă. Ion își aduse aminte cum a strâns-o în brațe astă toamnă și mai înainte, cât i-a fost de dragă și cum i-a făgăduit c-o va lua de nevastă. Îi era rușine că acuma se însoară cu alta și de rușine îl bufnea un râs prostesc și nu-și putea lua ochii de la Florica. Privirea lui stăruitoare pe fată o zăpăcea și o făcea să vorbească mereu, foarte grăbită și aproape înfricoșată, ba cu mireasa care lăcrima de fericire, ba cu Margareta care era bosumflată, ca totdeauna când se mărita vreo fată din sat, deoarece își zicea că mirele ar fi luat-o pe ea, dacă nu l-ar fi ademenit altele. După ce îi însemnă în registru și le citi pe ungurește cele cuvenite, notarul aruncă ochii spre pântecele miresei, zâmbi și zise neoficial: — Văd că v-ați grăbit... Nu face nimic, să fie cu noroc! Ion râse cu poftă, ca și ceilalți bărbați, dar îndată își luă seama și, părându-i-se că notarul a vrut să-și bată joc de urâțenia Anei, se uită repede la Florica ce stătea cu ochii în pământ, stăpânindu-se anevoie să nu izbucnească într-un râs zburdalnic. Coborând din cancelarie și pe când în curte trosneau pistoalele, Ion se gândi deodată: ,,Adică ce ar fi oare dacă aș lua pe Florica și am fugi amândoi în lume, să scap de urâțenia asta?" Dar tot atât de repede îi veniră în minte pământurile și adăugă în sine cu dispreț: ,,Și să rămân tot calic... pentru o muiere!... Apoi să nu mă trăsnească Dumnezeu din senin?" Belciug, nădăjduind mereu într-un dar mare pentru biserica cea nouă, făcu o slujbă frumoasă ca la domni, deși faptul că cununau soții Herdelea îi cam ciuntise încrederea. Lui Ion i se păru că și popa s-a uitat batjocoritor la Ana, ceea ce iar îi răscoli în inimă dragostea cu Florica. Ospățul era la socrul cel mic. Câteva vedre de rachiu îndulcit răscoliră curând veselia oaspeților. Urările și chiuiturile se încrucișau și se ciocneau în aerul îngroșat de mirosuri grele. Vasile Baciu se îmbătă cel dintâi, încântat că i s-a împlinit planul, strigând întruna ginerelui său cu un glas ciudat și trăgând șiret cu ochiul: — Lasă că-ți dau eu ție pământ... N-ai grijă... Îți dau, îți dau!... Starostele nunții, Macedon Cercetașu, vorbea numai în versuri, cum șade bine unui staroste isteț, amestecând însă în toate neprețuitele lui comenzi militărești... În casă, în tindă, în ogradă jucătorii asudau, lăutarii își alungau oboseala cu rachiu... Bucătăreasa mare, mama Floricăi, suflecată până-n genunchi și cu un linguroi uriaș în mână, umbla printre mesele încărcate, lăudându-și mâncările și chiuind la întrecere cu Zenobia care, de mândră că era soacră mare, se îmbătase tun. Nașii veniră la ospăț împreună cu Titu și Ghighi, și vorbiră mult despre Laura cu fruntașii ce-i înconjurau, ciocnind totuși în sănătatea mirilor și spunând tuturor că tinerii sunt foarte potriviți și o să trăiască bine. Pe la miezul nopții urma să joace pe bani mireasa. Fiindcă Ana, cu sarcina ei, s-ar fi ostenit prea tare, îi ținu locul drușca întâi, adică Florica. Mirele o învârti de câteva ori voinicește și apoi aruncă un zlot de argint în strachina înflorită. Herdelea scoase o hârtie de douăzeci de coroane, dar puse pe Titu să joace. Pe urmă veniră toți oaspeții, pe rând, dăruind fiecare după cum îl lăsa inima și punga... În vremea aceasta Ana ședea pe laviță, rușinată că n-a putut juca ea, geloasă puțin că Ion ar fi strâns pe Florica, mai tare ca ceilalți și totuși mulțumită, plutind parcă într-un nour de fericire atât de mare că se simțea răsplătită pentru toate suferințele. Când se isprăvi jocul miresei, Briceag începu o someșană piperată, în care se amestecară bătrânii cu tinerii. Ion jucă iar cu Florica și în vălmășagul asurzitor se pomeniră curând aproape de ușă, unde era mai întuneric. Nu deschisese gura nici unul din ei; fata chiar nici nu îndrăznea să-l privească în ochi; el însă fierbea și-și încleștase degetele în șoldurile ei pline, uitând de tot pe Ana, închipuindu-și că Florica e mireasa lui... Deodată apoi îi șopti răgușit, cu ochii înflăcărați: — Numai tu mi-ești dragă în lume, Florică, auzi tu?... Auzi? O strânse năvalnic la piept, scrâșnind din dinți încât fata se spăimântă și se uită rușinată împrejur. În aceeași clipă Ana tresări ca mușcată de viperă. Simți că nădejdile ei de fericire se risipesc și că ea se prăvale iar furtunos în aceeași viață nenorocită. Se porni deodată pe plâns amar care să-i alunge presimțirile nemiloase... Cine ia însă în seamă lacrimile unei mirese?... Ion, așezându-se mai târziu lângă ea, îi zise nepăsător: — Amu ce te mai bocești? Că doar nu mergi la spânzurătoare... — Norocul meu, norocul meu! murmură Ana mai îndurerată. — Oare cât s-o fi strâns? întrebă apoi Ion încet, fără să se mai sinchisească de plânsul ei, uitându-se lacom la farfuria cu bani pe care nașul îi număra a doua oară, ca să nu se întâmple vreo greșeală. Ziua a treia ospățul se mută la socrii mari, unde mireasa se duse acuma cu lada de zestre, urmată de atâta amar de vite și galițe că de-abia încăpeau în ograda Glanetașului. Vasile Baciu era vesel ca și când ar fi scăpat de o grijă mare. Se uita batjocoritor la Ion, care se umfla în pene simțindu-se biruitor, și-și zicea mereu mai mulțumit: „Stai, melenașule, stai să vezi tu cine-i Vasile Baciu!“ == Note == <references/> [[Category:Liviu Rebreanu]] dtq96oyelfjcdsmfebkjs4bbt6vbc8x 0 29242 144769 144705 2025-07-09T15:10:37Z TiberiuFr25 11409 144769 wikitext text/x-wiki {{similar|Ion}} {{titlu | titlu = Ion | autor = Liviu Rebreanu | secțiune = | anterior = | următor = | note = Editura Universală Alcalay | an = 1920 }} == Volume == * [[/1. Glasul pământului/|Volumul I: Glasul pământului]] * [[/2. Glasul iubirii/|Volumul II: Glasul iubirii]] <span class="nofooter"> [[Categorie:Liviu Rebreanu]] [[Categorie:Romane]] 3f0jypj7p4zkq1tv5a1y7l6h5431zlq 144773 144769 2025-07-09T15:14:30Z TiberiuFr25 11409 144773 wikitext text/x-wiki {{similar|Ion}} {{titlu | titlu = Ion | autor = Liviu Rebreanu | secțiune = | anterior = | următor = [[Ion (Rebreanu)/1. Glasul pământului|Volumul I: Glasul pământului]] | note = Editura Universală Alcalay | an = 1920 }} == Volume == * [[/1. Glasul pământului/|Volumul I: Glasul pământului]] * [[/2. Glasul iubirii/|Volumul II: Glasul iubirii]] <span class="nofooter"> [[Categorie:Liviu Rebreanu]] [[Categorie:Romane]] r8aulgrp3j92xnj3ia88eyk6bzqnfus 144775 144773 2025-07-09T21:04:37Z TiberiuFr25 11409 144775 wikitext text/x-wiki {{similar|Ion}} {{titlu | titlu = Ion | autor = Liviu Rebreanu | secțiune = | anterior = | următor = [[Ion (Rebreanu)/1. Glasul pământului|Volumul I: Glasul pământului]] | note = Editura Universală Alcalay | an = 1920 }} == Volume == * [[/1. Glasul pământului/|Volumul I: Glasul pământului]] * [[/2. Glasul iubirii/|Volumul II: Glasul iubirii]] <span id="nofooter"> {{Control de autoritate}} {{DP-expirat}} [[Categorie:Liviu Rebreanu]] [[Categorie:Romane]] 8oubbyid9ey6t1cgoagnohz23o4owbo 144776 144775 2025-07-09T21:06:04Z TiberiuFr25 11409 144776 wikitext text/x-wiki {{similar|Ion}} {{titlu | titlu = Ion | autor = Liviu Rebreanu | secțiune = | anterior = | următor = [[Ion (Rebreanu)/1. Glasul pământului|Volumul I: Glasul pământului]] | note = Editura Universală Alcalay | an = 1920 }} == Volume == * [[/1. Glasul pământului/|Volumul I: Glasul pământului]] * [[/2. Glasul iubirii/|Volumul II: Glasul iubirii]] <span id="nofooter"> {{DP-expirat}} {{Control de autoritate}} [[Categorie:Liviu Rebreanu]] [[Categorie:Romane]] p2wwiisu4ta7on3y9nvbchcuw841evo 102 29292 144785 143247 2025-07-09T21:15:25Z TiberiuFr25 11409 144785 wikitext text/x-wiki {{AutorWikidata |index-alfabetic = I }} ==Poezii (1943)== *[[Pomii cei tineri]] *[[Cine va cânta]] *[[Departe sunt volburi]] *[[Nu știu cum s-a făcut]] *[[Lampa]] *[[În diminețile clare]] *[[Clipă, desfă-ți aripile]] *[[Viață, nu mă părăsi]] *[[Auz]] *[[Amiază]] *[[Înger din lumină]] *[[Când cel iubit]] *[[Flori]] *[[Întoarcere]] *[[Copilăria mea]] *[[Multe chipuri]] *[[Noapte (Magda Isanos)|Noapte]] *[[Cerul acela]] *[[Primăvara (Frumoșii arbori dorm acum sau zac...)|Primăvara]] *[[Mă scald în zi]] *[[Pădurea (Pădurea, când s-a făcut toamnă târziu)|Pădurea]] *[[Cavalerul (Ploaia de prămăvară singură)|Cavalerul]] *[[Mama (Magda Isanos)|Mama]] *[[Ion (Magda Isanos)|Ion]] *[[Dimineață de primăvară]] *[[Icoana (Magda Isanos)|Icoana]] *[[Zeii]] *[[Insulă]] *[[Rădăcina]] *[[La marginea cimitirului]] *[[Înțelepciune]] SPITAL *[[Febră]] *[[Solii pământului]] *[[Icoana (Isanos)|Icoana]] *[[Îngerii]] *[[Păsările]] *[[Bătrâna]] *[[Zânele]] *[[Poemul femeii care iubea primăvara]] *[[Epilog (Magda Isanos)|Epilog]] ==[[Cântarea munților|Cântarea munților (1945)]]== ==Țara luminii (1946)== *[[Țara luminii]] *[[Îngerii morții]] *[[Ploaia (Magda Isanos)|Ploaia]] *[[Nu vă scuturați, florilor]] *[[Primăvară (Magda Isanos)|Primăvară]] *[[În pădure (Magda Isanos)|În pădure]] *[[În crâng]] *[[Oamenii mă uimesc]] *[[Dumnezeu (Magda Isanos)|Dumnezeu]] *[[Noapte (Magda Isanos)|Noapte]] *[[Confesiuni]] *[[Nici o frunză]] *[[Fata (Magda Isanos)|Fata]] *[[Bărbatul]] *[[Toamnă (Magda Isanos)|Toamnă]] *[[Îngerul]] *[[Zâna (Magda Isanos)|Zâna]] *[[Lumina asta]] *[[Călătorie]] *[[Ții minte-ntâia ploaie?]] *[[Anotimpuri]] *[[Pâlc de stejari]] *[[Raiul]] *[[Logodnă]] *[[Bătrânul Rege]] *[[Duhurile pământului]] *[[Oglinzi]] *[[Cineva trebuia să iubească...]] *[[Florile și fiecare sens luminos]] *[[Rugăciune (Magda Isanos)|Rugăciune]] *[[Frumoase-s câmpiile vieții]] *[[La-nceput, prin ferestre deschise...]] *[[Întoarcere (Magda Isanos)|Întoarcere]] *[[Spital]] *[[Doamne, n-am isprăvit]] *[[Doamne, unde-ai să ne-a șezi pe noi...]] *[[Trebuie să plec astă seară]] *[[Cel puțin legănați-vă ramuri]] *[[Plecând]] *[[Copilul meu, să nu mă cauți]] *[[Cortul singurătății]] *[[Echinox]] *[[Zâne de rouă]] *[[Imnuri pentru pământ]] *[[Imn pentru soare]] *[[Râuri sfinte, mări netulburate]] *[[Urcați ca fumul]] *[[Pustnicul]] *[[N-auzi cum bat și cheamă?]] *[[Insula scufundată]] ==Imnuri pentru pământ== *[[Doamne, n-am isprăvit!]] *[[Logodnă]] *[[Fraga]] *[[Eu nu regret]] *[[Nu vă scuturați, florilor]] *[[Nuntă]] *[[Doamne, unde-ai să ne-așezi pe noi?]] *[[Ții minte-ntâia ploaie?]] ==Poezii publicate antum în periodice și nepublicate în volume== *[[Ploaie (Magda Isanos)|Ploaie ]] *[[Greșeală de tipar]] *[[Bunicul (Magda Isanos)|Bunicul]] *[[Toporași]] *[[Primăvara (Magda Isanos)|Primăvară]] *[[Confesiuni]] *[[Vis vegetal]] *[[Murim... ca mâine]] *[[Jucăria]] *[[Logodnă de primăvară]] *[[Învrăjbire]] *[[Rochia]] *[[Mai sunt câteva veri]] *[[Aș vrea un basm]] ==Poezii rămase inedite până în 1964== *[[Fără nume (Isanos)|Fără nume]] *[[Gândește-te, n-ar fi păcat...]] *[[Sărută-mă]] *[[Daruri]] *[[Acuma cântecul s-a sfârșit]] *[[Mâna ta]] *[[Belșug trist]] *[[Nu-i vina mea]] *[[Strofele poetului bolnav]] *[[(Plină de bucurie m-am deșteptat...)]] *[[Ultimul sărut]] ==Volume== *[https://dspace.bcu-iasi.ro/handle/123456789/53415 ''Poezii'', Institutul de Arte Grafice Brawo, Iași, 1943] *[https://dspace.bcu-iasi.ro/handle/123456789/53456 ''Cântarea munților'', poeme, cu un portret al autoarei și cu o prezentare de Mihai Beniuc, Ministerul Artelor, București, 1945] *[https://dspace.bcu-iasi.ro/handle/123456789/53418 ''Focurile'', dramă în patru acte (în colaborare cu Eusebiu Camilar), Fundația Regală pentru Literatură și Artă, curești, 1945] *[https://dspace.bcu-iasi.ro/handle/123456789/53314 ''Țara luminii'', versuri, Editura pentru Literatură și Artă, București, 1946] *''Poezii'', culegere cu o prezentare de Camil Baltazar, București, 1947 *''Versuri'', cu un cuvânt înainte de Veronica Porumbacu, București, 1955 *'' Versuri'', ediție îngrijită și prefață de Marin Bucur, București, 1964 *''Poezii'', antologie, postfață și bibliografie de Magda Ursache, București, 1974 *''Cântarea munților'', ediție și tabel cronologic de Margareta Husar, prefață de Constantin Ciopraga, București, 1988 *''Poezii / Poesies'', traducere de Elisabeta Isanos, București, 1996 ==Traduceri== *L. Soloviev, ''Minunata istorie a lui Nastratin Hogea'', traducere de ~ și Eusebiu Camilar, București, 1945 ==Legături externe== * [http://www.romanianvoice.com/poezii/poeti/isanos.php Romanian Voice: Isanos] *[http://www.isanos.ro/ro/magdaisanos/opera.html Magda Isanos - Poezii] *[https://dspace.bcu-iasi.ro/browse?type=author&value=Isanos%2C+Magda+%281916-1944%29 Colecții digitalizate BCU IAȘI] {{DP-expirat}} {{Control de autoritate}} 9gtx76e13m9guy51vxicms38jbljion 104 31470 144857 110205 2025-07-10T06:35:56Z Monedula 18856 typos 144857 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Monedula" />{{rh|ȘAPTE CONFERINȚE||}}</noinclude>Am întrebat pe una, o străină, dacă aceasta n’are consecințe, și mi-a răspuns,— era punctul ei de vedere — „studenții sânt așa de proști încât nu se întâmplă niciodată nimic”. Ceia ce i se părea fetei că era prost, nu era așa: studentul e un om care-și pregătește onest o carieră și care are ochi pentru cartea după care învață și care va fi temelia vieții lui viitoare. Sălile de solemnitate biruie trei șferturi din sălile de tron din Europa, dar bine înțeles niciodată la o festivitate nu se întâmplă să zgârie cineva păretele casei de lux puse la disposiția tuturor. E un respect pentru această donație care nu cere sprijinul nimănui; nevoia acestui respect este în sufletul fiecăruia. Nimic mai mișcător decât să vezi săpat pe câte un părete: „In amintirea fiului mieu, fost student al acestei Universități și care a închis ochii în anii săi de studii”. Părintele îndurerat clădește un monument pentru folosul nației sale, mai mișcător decât toate pietrele de cimitir. Pănă și în musee sânt părți create în amintirea tinerilor Americani căzuți pe front. La Harvard, una din cele mai mișcătoare săli de bibliotecă se compune din cărțile unui tânăr American mort la douăzeci și patru de ani pe frontul frances. Părinții au clădit o parte din bibliotecă pentru cărțile fiului său iubit, le-au așezat așa cum le-ar fi așezat el, și studenții cari se succedă privesc la nobilul chip blând al tânărului de la care vine această comoară. Oricine vorbește rău de America, are voie să critice toată suferința omenească pe care a înălțat-o o clasă de miliardari cari de sigur nu merită în rândul întăiu admirația și respectul lumii, dar, când se gândește cineva la ceia ce acești miliardari, adecă inițiativa particulară, au făcut, dacă nu pentru învățătura celor de astăzi, nepregătiți poate, dar pentru învățătura de mâni a tinerilor Americani, acela are datoria să se închine înaintea celei mai mari opere de munificență pe care bogăția a făcut-o în folosul culturii.<noinclude>{{rh|''212''||}} <references/></noinclude> mrztr4krm33ve81oisfe40d2xamqoev 106 33682 144831 143157 2025-07-09T22:12:15Z TiberiuFr25 11409 pagelist 144831 proofread-index text/x-wiki {{:MediaWiki:Proofreadpage_index_template |TIP=book |TITLU=[[Carol II: Din culmea unui deceniu de glorioasă domnie]] |LIMBĂ=ro |VOLUM= |AUTOR=[[Teofil Sidorovici]] |TRADUCĂTOR= |EDITOR= |ILUSTRATOR= |ȘCOALĂ= |EDITURĂ= |LOC=București |AN=1940 |CHEIE= |ISBN= |OCLC= |LCCN= |BNF_ARK= |ARC= |DOI= |SURSĂ=djvu |IMAGINE=1 |PROGRES=C |TRANSCLUDERE=check |DATA_VALIDĂRII= |PAGINI=<pagelist 1="Copertă" 2="–" 3="Semititlu" 4="Imagine" 5="Titlu" 6=8 10=13 41=45 42=47 87=93 198="–" 199="Copertă IV" /> |VOLUME= |REMARCI= |RE= |LĂȚIME= |Antet= |Subsol= }} onvrdu3q3ottohmtxlhek4615i3r5mn 144861 144831 2025-07-10T09:59:39Z TiberiuFr25 11409 144861 proofread-index text/x-wiki {{:MediaWiki:Proofreadpage_index_template |TIP=book |TITLU=[[Carol II: Din culmea unui deceniu de glorioasă domnie]] |LIMBĂ=ro |VOLUM= |AUTOR=[[Teofil Sidorovici]] |TRADUCĂTOR= |EDITOR= |ILUSTRATOR= |ȘCOALĂ= |EDITURĂ= |LOC=București |AN=1940 |CHEIE= |ISBN= |OCLC=895274996 |LCCN= |BNF_ARK= |ARC= |DOI= |SURSĂ=djvu |IMAGINE=1 |PROGRES=C |TRANSCLUDERE=check |DATA_VALIDĂRII= |PAGINI=<pagelist 1="Copertă" 2="–" 3="Semititlu" 4="Imagine" 5="Titlu" 6=8 10=13 41=45 42=47 87=93 198="–" 199="Copertă IV" /> |VOLUME= |REMARCI= |RE= |LĂȚIME= |Antet= |Subsol= }} m2atdiptjgz1s08nir3bb6zal84ivl8 144880 144861 2025-07-10T10:33:15Z TiberiuFr25 11409 144880 proofread-index text/x-wiki {{:MediaWiki:Proofreadpage_index_template |TIP=book |TITLU=[[Carol II: Din culmea unui deceniu de glorioasă domnie]] |LIMBĂ=ro |VOLUM= |AUTOR=[[Teofil Sidorovici]] |TRADUCĂTOR= |EDITOR= |ILUSTRATOR= |ȘCOALĂ= |EDITURĂ= |LOC=București |AN=1940 |CHEIE= |ISBN= |OCLC=895274996 |LCCN= |BNF_ARK= |ARC= |DOI= |SURSĂ=djvu |IMAGINE=1 |PROGRES=C |TRANSCLUDERE=check |DATA_VALIDĂRII= |PAGINI=<pagelist 1="Copertă" 2="–" 3="Semititlu" 4="Imagine" 5="Titlu" 6=8 10=13 41=45 42=47 87=93 198="–" 199="Copertă IV" /> |VOLUME= |REMARCI={{bordură| {{casetă derulabilă|înălțime=600px| {{Pagină|Teofil Sidorovici - Carol II - Din culmea unui deceniu de glorioasă domnie.djvu/195}}{{Pagină|Teofil Sidorovici - Carol II - Din culmea unui deceniu de glorioasă domnie.djvu/196}}{{Pagină|Teofil Sidorovici - Carol II - Din culmea unui deceniu de glorioasă domnie.djvu/197}} }} }} |RE= |LĂȚIME= |Antet= |Subsol= }} hqybbufpwt6tqxor2c33uc9g4bhefcb 0 33683 144852 135778 2025-07-09T23:13:15Z TiberiuFr25 11409 144852 wikitext text/x-wiki {{titlu | titlu = Carol II: Din culmea unui deceniu de glorioasă domnie | autor = Teofil Sidorovici | traducător = | secțiune = | anterior = | următor = | an = 1940 | note = }} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" from=4 to=176 /> {{DP-expirat}} {{Control de autoritate}} [[Categorie:Teofil Sidorovici]] pq34ly9wr6us83q61sl0zao7r2e27la 144859 144852 2025-07-10T09:45:31Z TiberiuFr25 11409 144859 wikitext text/x-wiki {{titlu | titlu = Carol II: Din culmea unui deceniu de glorioasă domnie | autor = Teofil Sidorovici | traducător = | secțiune = | anterior = | următor = [[/Capitolul 1/]] | an = 1940 | note = }} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="5" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="4" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="195-197" /> {{DP-expirat}} {{Control de autoritate}} tstjb7ioearhlkajwh2cm0o96vn8d96 144865 144859 2025-07-10T10:20:00Z TiberiuFr25 11409 144865 wikitext text/x-wiki {{titlu | titlu = Carol II: Din culmea unui deceniu de glorioasă domnie | autor = Teofil Sidorovici | traducător = | secțiune = | anterior = | următor = [[/Capitolul 1/]] | an = 1940 | note = }} {{aspect implicit|Aspect 2}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="5" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="4" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="195-197" /> {{DP-expirat}} {{Control de autoritate}} 6w2us4uhta1l1k3iqhicz7k28lkbntd 104 33684 144837 112956 2025-07-09T22:27:12Z TiberiuFr25 11409 /* Validated */ 144837 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="4" user="TiberiuFr25" /></noinclude>{{dimensiune|CAROL II|300}}<br/> {{fin|DIN CULMEA UNUI DECENIU DE GLORIOASĂ DOMNIE}}<noinclude> <references/></noinclude> 1z3f60qdybpozbvslzdaxikzqytjr45 104 33685 144838 112967 2025-07-09T22:27:38Z TiberiuFr25 11409 /* Problematic */ 144838 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="2" user="TiberiuFr25" /></noinclude>{{imagine brută|Teofil Sidorovici - Carol II - Din culmea unui deceniu de glorioasă domnie.djvu/4}}<noinclude> <references/></noinclude> 03o3dqpvew9w6pv4uziz1zdm5pl7x46 104 33687 144839 112989 2025-07-09T22:28:23Z TiberiuFr25 11409 /* Validated */ 144839 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="4" user="TiberiuFr25" /></noinclude>{{c|CAPITOLUL I}} {{mai mare|{{c|DIN VIAȚA<br/>MAJESTĂȚII SALE REGELUI CAROL II}}}}<noinclude> <references/></noinclude> 9zgyd85dvo9qyj03hs3fpc95ym9asnl 144840 144839 2025-07-09T22:28:32Z TiberiuFr25 11409 144840 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="4" user="TiberiuFr25" /></noinclude>{{c|CAPITOLUL I}} {{mai mare|{{c|DIN VIAȚA<br/>MAJESTĂȚII SALE REGELUI CAROL II}}}}<noinclude> <references/></noinclude> pxpju6487e4zehvqhkt7bocg7f66f4d 144841 144840 2025-07-09T22:28:41Z TiberiuFr25 11409 144841 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="4" user="TiberiuFr25" /></noinclude>{{c|CAPITOLUL I}} {{dhr}} {{mai mare|{{c|DIN VIAȚA<br/>MAJESTĂȚII SALE REGELUI CAROL II}}}}<noinclude> <references/></noinclude> ttrzb0fozbe0u923r8ph3v4eperb5go 104 33688 144842 113000 2025-07-09T22:38:31Z TiberiuFr25 11409 /* Validated */ 144842 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="4" user="TiberiuFr25" /></noinclude><nowiki /> {{X-mai mare|{{lsp||REGELE NOSTR|U}}}} {{dhr|4em}} {{letrină|R}}EGE! Cuvânt pe care buzele îl rostesc cu evlavie și respect, vorbă cu înțeles tainic de cronică a trecutului, de siguranță a prezentului, de năzuință a viitorului... Rege! Prin această sonoră exteriorizare a unui sentiment unic, deschidem o fereastră dintr’un palat al unei plăsmuiri de basm și divinitate, pătrundem și noi în lumea conducătorilor de noroade și înțelegem un imn din care slava și mărirea se desprind ca niște aripi, ce duc în fâlfâiri de strălucire, o existență... o existență de muncă, de sbucium, de restriști sufletești, de îngrijorări, de rare bucurii... Fiecare trăim plăcerea ori durerea noastră personală, la care se mai adaugă cele ale colectivității de familie. Cercul este restrâns. Un Rege trăește însă viața milioanelor de supuși, bucurându-se cu ei, îndurerându-se de greutățile vieții lor, respirând complexul nevoilor vremii, cu idealurile, cu<noinclude>{{C|''9''}}</noinclude> d08gx7kfpzeuso5pkr50pfaj0uvkoah 144846 144842 2025-07-09T22:43:43Z TiberiuFr25 11409 144846 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="4" user="TiberiuFr25" /></noinclude><nowiki /> {{X-mai mare|{{lsp||REGELE NOSTR|U}}}} {{dhr|3em}} {{letrină|R}}EGE! Cuvânt pe care buzele îl rostesc cu evlavie și respect, vorbă cu înțeles tainic de cronică a trecutului, de siguranță a prezentului, de năzuință a viitorului... Rege! Prin această sonoră exteriorizare a unui sentiment unic, deschidem o fereastră dintr’un palat al unei plăsmuiri de basm și divinitate, pătrundem și noi în lumea conducătorilor de noroade și înțelegem un imn din care slava și mărirea se desprind ca niște aripi, ce duc în fâlfâiri de strălucire, o existență... o existență de muncă, de sbucium, de restriști sufletești, de îngrijorări, de rare bucurii... Fiecare trăim plăcerea ori durerea noastră personală, la care se mai adaugă cele ale colectivității de familie. Cercul este restrâns. Un Rege trăește însă viața milioanelor de supuși, bucurându-se cu ei, îndurerându-se de greutățile vieții lor, respirând complexul nevoilor vremii, cu idealurile, cu<noinclude>{{C|''9''}}</noinclude> ntczia8pjoncqa2yxq6l4w0u869yyxd 104 33689 144843 113011 2025-07-09T22:39:22Z TiberiuFr25 11409 /* Validated */ 144843 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="4" user="TiberiuFr25" /></noinclude>năzuințele, cu nădejdile generațiilor ''cu care va face istoria'' unui lung șir de ani. Un Rege răspunde de soarta poporului Său în fața lui Dumnezeu și în fața istoriei. — Ai vrea să fii Rege? întrebase odată cineva pe Voltaire. — O! nu... nu, răspunse acesta, este o meserie pe care eu niciodată n’aș putea-o îndeplini, căci cea dintâi condiție ce ți se cere, ''este să nu-ți mai aparții''...<noinclude>{{c|''10''}}</noinclude> 7l1kb81pk78rl9hyljcw7lcb7ooxxe8 104 33690 144844 113022 2025-07-09T22:39:51Z TiberiuFr25 11409 /* Validated */ 144844 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="4" user="TiberiuFr25" /></noinclude>{{C|{{X-mai mare|O ZI DIN VIAȚA UNUI REGE}}}}<noinclude> <references/></noinclude> 4fbhhi1m6ndt95fztfwp2s7htn7dp7n 104 33691 144845 112859 2025-07-09T22:43:24Z TiberiuFr25 11409 /* Validated */ 144845 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="4" user="TiberiuFr25" /></noinclude>{{Mai mare|NOUTĂȚILE ZILEI MAI INTÂI}} {{dhr|3em}} {{letrină|P}}ĂTRUNDEM pe ușa largă a palatului ca’ntr’un templu de mistere. Sgomotul pașilor turbură liniștea încăperilor, de pe pereții cărora zâmbesc chipuri de demult, plăzmuiri de artă rară, ce-au înfruntat și vor înfrunta secole de-a rândul. Odată cu răsăritul soarelui, ''un Om'' s’a așezat la biroul de lucru. De pe fereastra largă, perspectiva orizonturilor românești se deschide ca o pagină de heroglife care trebuesc descifrate. E Regele nostru! Tânăr, cu fața ușor bronzată de soarele ce l-a îmbrățișat în raze de foc și lumină, cu prilejul deselor participări la momentele mai însemnate ale vieții obștești, cu privirea senină și ochi de cer albastru din cari isvorăsc torente de energie, cu statura de voinic ce simbolizează așa de bine sănătatea și vigoarea Neamului, cu voioșia întipărită pe față, Stăpânul unui norod de peste 20 milioane, e Cel dintâi gata la datorie. In fața maldărului de ziare românești și străine, Suveranul se oprește ca un călător, care înainte de a-și continua drumul, cercetează cu atenție harta generală,<noinclude>{{C|''13''}}</noinclude> 8wayb26hhq3pvji7rwud8y623xwk33g 144847 144845 2025-07-09T22:43:54Z TiberiuFr25 11409 144847 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="4" user="TiberiuFr25" /></noinclude>{{x-mai mare|NOUTĂȚILE ZILEI MAI INTÂI}} {{dhr|3em}} {{letrină|P}}ĂTRUNDEM pe ușa largă a palatului ca’ntr’un templu de mistere. Sgomotul pașilor turbură liniștea încăperilor, de pe pereții cărora zâmbesc chipuri de demult, plăzmuiri de artă rară, ce-au înfruntat și vor înfrunta secole de-a rândul. Odată cu răsăritul soarelui, ''un Om'' s’a așezat la biroul de lucru. De pe fereastra largă, perspectiva orizonturilor românești se deschide ca o pagină de heroglife care trebuesc descifrate. E Regele nostru! Tânăr, cu fața ușor bronzată de soarele ce l-a îmbrățișat în raze de foc și lumină, cu prilejul deselor participări la momentele mai însemnate ale vieții obștești, cu privirea senină și ochi de cer albastru din cari isvorăsc torente de energie, cu statura de voinic ce simbolizează așa de bine sănătatea și vigoarea Neamului, cu voioșia întipărită pe față, Stăpânul unui norod de peste 20 milioane, e Cel dintâi gata la datorie. In fața maldărului de ziare românești și străine, Suveranul se oprește ca un călător, care înainte de a-și continua drumul, cercetează cu atenție harta generală,<noinclude>{{C|''13''}}</noinclude> sxu5f1s2xj5m6hbq6uk90tk1jslulj7 104 33693 144850 112881 2025-07-09T23:10:30Z TiberiuFr25 11409 /* Validated */ 144850 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="4" user="TiberiuFr25" /></noinclude>{{x-mai mare|MICUL DEJUN}} {{dhr|4em}} {{letrină|D}}UPĂ profunda lectură a ziarelor, Suveranul ia micul dejun în intimitatea Măriei Sale Marelui Voevod Mihai, pe care-L îmbrățișează și-L sărută cu multă afecțiune părintească. Regăsirea aceasta după o noapte de odihnă, risipește par’că umbrele tuturor incertitudinelor și constituie răscrucea dela care amândoi pornesc cu bărbăție spre șantierele multiplelor preocupări: Este un tonic al vieții regale. Micul dejun, după sistemul englezesc, cu fructe din abundență, este sobru și scurt. Tictacul pendulei amintește stăruitor că bunul mers al statului Îl cere pe Unul la postul de comandă, iar pe Celălalt acolo pe câmpul uceniciei regale. Aceiaș despărțire plină de dragoste urmează, după ce Fiul de Rege a schițat fugitiv programul dimineții, program fixat de cu seară de însuși M. S. Regele și Directorul școalei princiare. Tatăl face ultimile recomandări mândrului Său Fiu, care, îmbrăcat în bluza străjerească, cu mânecile suflecate, e gata de lucru. Orele de muncă Îi despart, pentruca să-i apropie în căldura ace-<noinclude>{{C|''15''}}</noinclude> dmton2eabl60l0zp1ifyndk303wuo4l 104 33694 144851 112892 2025-07-09T23:11:19Z TiberiuFr25 11409 /* Validated */ 144851 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="4" user="TiberiuFr25" /></noinclude>leiaș înalte conștiințe a datoriei ce trebuie îndeplinită. — Spor la muncă Mihăiță... Și Fiul de Rege, a cărei statură e gata s’o depășească pe-a Tatălui, se înclină respectuos, mulțumind cu’n zâmbet ce-I adâncește gropița din obraz.<noinclude>{{dhr}} {{C|''16''}}</noinclude> 05z213640pq5491j26w8zu8tia9jx53 104 33695 144854 112903 2025-07-09T23:19:45Z TiberiuFr25 11409 /* Validated */ 144854 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="4" user="TiberiuFr25" /></noinclude>{{x-mai mare|{{lsp||AUDIENȚE DE SERVICI|U}}}} {{dhr|4em}} {{letrină|I}}N biroul, pe care stau așezate într’o desăvârșită ordine, vase cu flori, mape cu dosare, călimări, tocuri și alte requizite, câteva bibelouri și fotografii, Regele Țării Își continuă activitatea. Adjutantul de serviciu așteaptă, cu hârtiile urgente rânduite după însemnătatea problemelor ce conțin, semnalul de încuviințare a prezentării. Suveranul citește cu atenție, se întoarce uneori asupra aceleiaș fraze, adnotează cu creionul pe margine, subliniază un fragment pecetluindu-l cu un semn de întrebare, schimbă un cuvânt care nu definește înțelesul unui aliniat. Hârtia care I se pare că necesită un studiu mai aprofundat, o reține într’o mapă specială, pentruca s’o mai discute cu Sfetnicii în drept. Orice grabă în rezolvarea problemelor capitale, poate duce la un efect dăunător, de aceia totul trebue bine chibzuit. După raportul Adjut. de serviciu, urmează Șeful Casei Civile și Șeful Casei Militare, după care se rânduesc audientele Miniștrilor Secretari de Stat, a ofițerilor<noinclude>{{C|''17''}}</noinclude> 4d85cvo2t62dd1rt0yzik4bno97squ3 104 33696 144856 112914 2025-07-09T23:23:43Z TiberiuFr25 11409 /* Validated */ 144856 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="4" user="TiberiuFr25" /></noinclude>Generali Comandanți de mari unități, a Șefului de Stat Major etc. Mâna Sa albă cu degete mlădioase răsfoește atent filele dosarelor, în care spiritul de pătrundere al acestui geniu regal, răscolește până și cele mai mici detalii. Suveranul României este un adevărat misionar al ridicării Neamului Său. Complexul vieții naționale și sociale cere o permanentă luptă pentru statornicirea unui făgaș de viață adaptat la împrejurări. Proectele ce se înfățișează trebuesc bine studiate și puse la punct. M. Sa Regele nu se bizue pe generalități. Problemele militare își găsesc în acest desăvârșit Ostaș și Suprem Comandant, soluționările celei mai desăvârșite competențe. E surprinzător pentru veacul nostru de specializări, această complexitate și cuprinzătoare activitate în toate domeniile vieții. In aceiași măsură Il pasionează problemele de ordin juridic, cele militare, cele de învățământ și educație, de sănătate publică, de asistență socială, de tehnică, de agricultură și finanțe, de apărare națională. In audiențele Miniștrilor, se desbat totdeauna chestiuni de importanță capitală. M. S. Regele Carol II este un fermecător partener în discuții și totdeauna găsește cea mai potrivită deslegare spinoaselor probleme. Are o putere de răbdare într’adevăr unică și știe să’nfrângă prin argumente decisive păreri contrarii, fără<noinclude>{{C|''18''}}</noinclude> om3qhyoqpjegke70sawc6moto24rh1q 104 33697 144855 112925 2025-07-09T23:21:12Z TiberiuFr25 11409 /* Validated */ 144855 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="4" user="TiberiuFr25" /></noinclude>să se prevaleze niciodată de Inalta-I situațiune. Recunoaște deasemenea orice opinie care ar evidenția justețea unei cauze, ori de unde ar veni. Audiențele de serviciu sunt adevărate cursuri academice, unde se face prea puțină teorie, dar se face studiul aplicativ al vieții, la nevoile colectivității românești.<noinclude>{{dhr|5em}} {{C|''19''}}</noinclude> hpn05ah0ez6r60i4qp6r9q76qzjb4sr 104 33698 144858 112936 2025-07-10T09:43:16Z TiberiuFr25 11409 /* Validated */ 144858 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="4" user="TiberiuFr25" /></noinclude>{{x-mai mare|DEJUNUL REGAL}} {{dhr|4em}} {{letrină|L}}A ora 14, Suveranul e anunțat că dejunul este gata. Măria Sa Marele Voevod iese în întâmpinarea Părintelui cu brațele deschise și împreună cu Adjut. de serviciu, se-așează în jurul mesei. De multe ori are invitați personali, fie dintre Miniștri, fie din ofițerii armatei, fie din personalitățile marcante ale țării ori din străinătate, savanți, scriitori, ziariști, oameni de știință ori înalte fețe bisericești și conducători de instituții. Dejunul este simplu și sobru, fără acea luxuriantă grămădire de mâncări cu sosuri picante. Obișnuit, Suveranul ia în timpul mesei un păhărel cu vin și rareori câte un pahar cu bere. Bucatele ce-I plac mai mult sunt cele care fac parte din bucătăria românească și în deosebi sărmăluțele cu varză, cu slănină afumată și smântână, ce fac deliciul meselor regale, mai ales când sunt de față invitați străini. Intre felurile de mâncare, Suveranul fumează cu poftă. De multe ori are invitați la dejun și pe Rezidenții regali, prefecții de județe și primarii orașelor. Din interesantele convorbiri, pe care Suveranul știe să<noinclude>{{C|''20''}}</noinclude> 00lhye1afwnr3jknk51jrxbdg70chkm 104 33701 144866 112946 2025-07-10T10:21:12Z TiberiuFr25 11409 /* Validated */ 144866 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="4" user="TiberiuFr25" /></noinclude>{{x-mai mare|DIN NOU LA LUCRU}} {{dhr|4em}} {{letrină|D}}UPĂ dejun, Suveranul se odihnește fără să doarmă, o jumătate de oră. Se plimbă singur pe aleele parcului regal, urmărește cu mintea un proces ce nu s’a cristalizat încă, se oprește sub creanga lăsată a unui castan ascultând trilul unei pasări, își lasă privirea să se afunde în boschete de umbră, ori se încântă de sborul elegant al unei rândunele. Câteodată pornește cu mașina spre marginile păduroase ale Capitalei să se recreeze în plin aer, dar ora 15 Îl regăsește din nou în cabinetul de lucru, unde dosarele așteaptă o apostilă și o semnătură de întărire regală. Reîncep apoi audiențele. Personalități streine în trecere sau în vizită la noi în țară, conducătorii instituțiilor Ctitorii regale, conducătorii înaltelor instituții de cultură, Academiile, Societățile de binefacere, etc. etc. Înaltele ctitorii ale M. S. Regelui, creiate cu multă trudă și cu sacrificii personale, formează câmpul unei permanente preocupări regești. Nu-I plac ficțiunile. Înal-<noinclude>{{C|''23''}}</noinclude> s7paaz91wizt16p7l8eu0lvhtxr7kl6 104 33702 144867 112947 2025-07-10T10:21:28Z TiberiuFr25 11409 144867 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Bogdan" /></noinclude>tul gir regal nu este o formă. Majestatea Sa le conduce efectiv, fixându-le doctrine și mijloacele de acțiune. Se interesează apoi de-aproape de bunul mers al lor, le inspectează și le îndrumează permanent. Niciodată Regele României nu se mulțumește cu jumătăți de măsură. Când s’a convins de necesitatea imperioasă a unei instituții, îi urmărește realizarea cu o perseverență de neînvins. Cercetează cu de-amănuntul întreaga lor activitate pentru a nu rămâne la suprafață, ci a coborî în fondul problemelor pentru rezolvarea cărora au fost creiate. În audiențele de după amiază, Majestatea Sa cercetează împreună cu apropiații Săi colaboratori, atât metoda de lucru cât și posibilitățile de realizare ale planului minuțios întocmit. În legătură cu diferitele Societăți pe care le patronează, Suveranul nostru nu rămâne niciodată la bariera formei. Chiamă pe conducătorii lor, se interesează statornic de bunul lor mers, le descoperă punctele slabe și le coordonează activitatea. Din timp în timp, atunci când audiențele nu se grămădesc în număr prea mare, M. Sa Regele asistă la lecțiile Măriei Sale Marelui Voevod Mihai, urmărește programul zilei și completează directivele generale ale pregătirii ce se dă Augustului Moștenitor de Tron. Iar când seara își coboară din nou aripa ocrotitoare peste frământările obositoare ale zilei, când sbuciumul atâtor preocupări începe a se liniști, când mașinile nu<noinclude>{{C|''24''}}</noinclude> nk88puwqs30uqloxs0vee4hb1jilvzr 104 33704 144868 112949 2025-07-10T10:22:03Z TiberiuFr25 11409 144868 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Bogdan" /></noinclude>{{x-mai mare|CUM IȘI PETRECE SEARA}} {{dhr|4em}} {{letrină|I}}N jurul orei 20, M. S. Regele servește cina în apartamentul privat. Masa de seară este frugală. Consultă programul de radio și-I face deosebită plăcere să asculte muzică clasică și românească. Îl interesează deasemenea conferințele rostite la microfon, în legătură cu diferitele probleme de activitate. Câteodată alege din discoteca personală discuri, pe cari le reproduce patefonul. Cufundat în fotoliu, Suveranul se lasă furat de vraja melodiilor, antidot minunat al grijilor de peste zi. Îi plac deasemenea simfoniile de orgă, pe care a instalat-o în Sala Tronului, unde din când în când se dau concerte muzicale din operele de seamă, conduse de marii maeștri ai orchestrelor române și străine. La aceste concerte iau parte și invitați, alături de Casa Militară și Civilă. După un mic joc cu Măria Sa Marele Voevod, Suveranul își îmbrățișează cu părintească afecțiune Fiul, de care se desparte apoi, trecând în biroul personal. Aici găsește raportul bibliotecarului, în care sunt trecute lucrările apărute în țară, iar din străinătate cele<noinclude>{{C|''26''}}</noinclude> bdfqpdr8n6xgvno4pxqfvjwofx0o5y2 104 33707 144869 112952 2025-07-10T10:22:32Z TiberiuFr25 11409 144869 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Bogdan" /></noinclude>{{x-mai mare|PASIUNILE UNUI REGE}} {{dhr|4em}} {{letrină|I}}N afară de marea și puternica pasiune a conducerii treburilor Țării, după planul atotcuprinzător întocmit și susținut de cea mai vastă cu putință rețea informativă în toate domeniile de viață, Suveranul își are câteva pasiuni personale. Conducerea automobilului, unul din multiplele sporturi, Îi creiază o stare sufletească recreativă, după care energia de lucru sporește. Pe vreme rea se retrage în biroul filatelic, unde trăește clipe de adâncă satisfacție, întocmind și completând mereu vasta colecție de mărci, strânse din toate unghiurile pământului și din toate vremurile. Câte nu descifrează Suveranul în chipurile ce apar pe minusculul ecran al pătrățelelor zimțuite și ce istorie universală se desprinde ca dintr’un film evocatori O altă pasiune a M. S. Regelui este vânătoarea. Nu din dorința de a ucide animale sau păsări, ci din plăcerea de a evada din timp în timp, afundându-se într’un hățiș de codru, în umbra sihlei plină de mistere, în lumea tăcută și speriată a jigăniilor, unde poți simți o emoție rară, ce-ți dă fiori necunoscuți.<noinclude>{{C|''29''}}</noinclude> 9dtb8kzl1cuwdxgkcc0vme4pnrif8ag 104 33709 144870 112954 2025-07-10T10:23:01Z TiberiuFr25 11409 144870 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Bogdan" /></noinclude>{{x-mai mare|TRĂSĂTURI CARACTERISTICE}} {{dhr|4em}} {{letrină|C}}EL ales de soartă să chezășuiască destinele unui popor, întrunește în chip armonic toate însușirile reale ale unui Strălucit Conducător. Rareori se supără și-atunci numai pentru a determina o grabnică îndreptare de greșeli. Niciodată nu jicnește. Cuvântul Său este hotărît, fără putință de a fi răstălmăcit, dar în acelaș timp nu poartă accentul imperativ. Respectă opinia tuturor, celor de bună credință. Ține să cunoască bine pe acei cu cari colaborează, le apreciază meritele, dar, sub o formă care nu jenează, le arată și greșelile. Observațiunile Suveranului nu lasă niciodată amărăciuni în suflete. Din contra, năzuință de îndreptare și recunoștință. De multe ori nu e nevoie să-Și manifeste părerea prin vorbe. Un gest, o privire, sunt deajuns pentru cei deprinși să-L cunoască. Atmosfera de veselie Îl încântă. Una din marile însușiri regale, este aceia, de a nu se lăsa influențat direct. M. Sa Regele ține să se convingă<noinclude>{{c|''31''}}</noinclude> q65p3005xn3opkglvlwihck9exr9lxp 104 33715 144871 112961 2025-07-10T10:23:32Z TiberiuFr25 11409 144871 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Bogdan" /></noinclude>{{x-mai mare|PROFUND CUNOSCĂTOR A TOT CE ESTE ROMÂNESC}} {{letrină|C}}EL ce s’a născut în sânul poporului românesc, Prințul, așteptat de un neam pe care vremea cu ale ei frământări l-a înzestrat cu atâtea calități, avea să poarte în sânge tainicul fior al dragostei de trecut și iubirea pentru întreaga noastră artă populară. Rar popor în care să predomine atâta gust artistic. În sufletul Românului, frântură a naturii dintr’o armonie divină, se oglindește nemijlocit un întreg mileniu de existență. Ținut sub nedrepte supușenii și luptând din greu, cum spune cronicarul „la răspântia tuturor răutăților", poporul nostru n’a avut tihna trebuitoare pentru meșteșugul învățăturii, care să-i pună în valoare vredniciile din orice câmp de activitate. Pe vremea când noi luam calea codrului părăsindu-ne așezările din albiile râurilor pentru a ne strânge în grupuri de luptă sub conducerea câte unui Cneaz sau Voevod, pe vremea când scrutam îngrijorați din vârfuri de stejari, orizonturile turburate de colbul năvălirilor barbare, pe acea vreme neamurile apusului pe care le apăram noi aici la porțile Orientului, își vedeau, tihnite,<noinclude>{{C|''37''}}</noinclude> 1ndy9nggvsch9blyvvpfld3wxyf92cg 144872 144871 2025-07-10T10:23:43Z TiberiuFr25 11409 144872 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Bogdan" /></noinclude>{{x-mai mare|PROFUND CUNOSCĂTOR A TOT CE ESTE ROMÂNESC}} {{dhr|4em}} {{letrină|C}}EL ce s’a născut în sânul poporului românesc, Prințul, așteptat de un neam pe care vremea cu ale ei frământări l-a înzestrat cu atâtea calități, avea să poarte în sânge tainicul fior al dragostei de trecut și iubirea pentru întreaga noastră artă populară. Rar popor în care să predomine atâta gust artistic. În sufletul Românului, frântură a naturii dintr’o armonie divină, se oglindește nemijlocit un întreg mileniu de existență. Ținut sub nedrepte supușenii și luptând din greu, cum spune cronicarul „la răspântia tuturor răutăților", poporul nostru n’a avut tihna trebuitoare pentru meșteșugul învățăturii, care să-i pună în valoare vredniciile din orice câmp de activitate. Pe vremea când noi luam calea codrului părăsindu-ne așezările din albiile râurilor pentru a ne strânge în grupuri de luptă sub conducerea câte unui Cneaz sau Voevod, pe vremea când scrutam îngrijorați din vârfuri de stejari, orizonturile turburate de colbul năvălirilor barbare, pe acea vreme neamurile apusului pe care le apăram noi aici la porțile Orientului, își vedeau, tihnite,<noinclude>{{C|''37''}}</noinclude> bw3diu14wqwteaf1yw1htsbi07mnm3u 104 33717 144873 112963 2025-07-10T10:26:33Z TiberiuFr25 11409 144873 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Bogdan" /></noinclude>exteriorizare a sufletului românesc, lăsat urmașilor ca o vastă bibliotecă de arhaică cultură? Ce sunt acele plăsmuiri pline de filosofie a baladelor populare, poveștile spuse la gura sobei, viersul fluierului, ori al frunzei, naiul și cobza, buciumul și cavalul? Trecutul nostru nu și-a putut scrie civilizația, dar a lăsat-o moștenire din veac în veac, încrestând-o în suflete. {{Separator din puncte|25|align=left}} {{dhr}} Toate acestea le-a cunoscut din frageda copilărie M. Sa Regele Carol II. Nimeni ca Suveranul nostru n’a pătruns mai adânc taina cea mare a trecutului românesc. I-a simțit farmecul și s’a lăsat atras de plăcerea cercetărilor, descoperind ceeace scăpase multor specialiști în materie de artă populară și folklor. {{Separator din puncte|25|align=left}} {{dhr}} Odată, vizitând un mare muzeu din Capitala unei provincii, s’a oprit în fața unui covor vechiu, cu un colorit pierdut, pe eticheta căruia sta scris modelul, vechimea și regiunea unde fusese lucrat. Majestatea Sa Regele examinează cu atenție acest obiect de artă populară și se adresează directorului ce da lămuriri: — Acesta nu pare a fi model oltenesc. Aș vrea să văd catalogul căci am impresia a fi mai degrabă din Banat. Spre uimirea tuturor celor de față, într’adevăr, catalogul<noinclude>{{C|''39''}}</noinclude> 3h2ilk3vjz34f1qt91dyuksgst2rayu 144874 144873 2025-07-10T10:28:12Z TiberiuFr25 11409 144874 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Bogdan" /></noinclude>exteriorizare a sufletului românesc, lăsat urmașilor ca o vastă bibliotecă de arhaică cultură? Ce sunt acele plăsmuiri pline de filosofie a baladelor populare, poveștile spuse la gura sobei, viersul fluierului, ori al frunzei, naiul și cobza, buciumul și cavalul? Trecutul nostru nu și-a putut scrie civilizația, dar a lăsat-o moștenire din veac în veac, încrestând-o în suflete. {{dhr|0.5em}}{{Separator din puncte|25|align=left}} {{dhr}} Toate acestea le-a cunoscut din frageda copilărie M. Sa Regele Carol II. Nimeni ca Suveranul nostru n’a pătruns mai adânc taina cea mare a trecutului românesc. I-a simțit farmecul și s’a lăsat atras de plăcerea cercetărilor, descoperind ceeace scăpase multor specialiști în materie de artă populară și folklor. {{dhr|0.5em}}{{Separator din puncte|25|align=left}} {{dhr}} Odată, vizitând un mare muzeu din Capitala unei provincii, s’a oprit în fața unui covor vechiu, cu un colorit pierdut, pe eticheta căruia sta scris modelul, vechimea și regiunea unde fusese lucrat. Majestatea Sa Regele examinează cu atenție acest obiect de artă populară și se adresează directorului ce da lămuriri: — Acesta nu pare a fi model oltenesc. Aș vrea să văd catalogul căci am impresia a fi mai degrabă din Banat. Spre uimirea tuturor celor de față, într’adevăr, catalogul<noinclude>{{C|''39''}}</noinclude> 97szkh599yulm9z343mugmgtk9ys2vy 104 33718 144875 112964 2025-07-10T10:29:01Z TiberiuFr25 11409 144875 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Bogdan" /></noinclude>indica o localitate din Banat așa cum afirmase Suveranul cunoscător. {{dhr|0.5em}}{{Separator din puncte|25|align=left}} {{dhr}} Trecând printre șirurile de eleve ale unei școli normale din nordul țării. Majestatea Sa admiră frumoasele costume naționale și spuse adresându-se directoarei: — Frumoase costume, dar nu înțeleg un lucru, când aveți portul Dv. moldovenesc așa de pitoresc, dece ați ales costumul național din Vâlcea?! Arătându-I-se apoi un costum tipic gorjan, Suveranul deasemenea remarcă: — Da, totul e din Gorj, afară de cămașă al cărei model e din Argeș. {{dhr|0.5em}}{{Separator din puncte|25|align=left}} {{dhr}} Altădată vizitând o veche mănăstire Voevodală, un profesor de istorie rezuma epoca cu întâmplările mai însemnate ale vremii. Suveranul ascultă cu deosebită bunăvoință dar la sfârșit, spre uimirea profesorului, intră în atâtea amănunte legând evenimentele epocii și determinând împrejurările istorice, încât puse în mare încurcătură pe omul de specialitate. Tot astfel asupra picturii vechi și caracterului ei, asupra inscripțiilor etc. Era savantul istoric legat de orice colțișor al pământului țării Sale cu urme de demult, evocatoare de mândrie românească. {{dhr|0.5em}}{{Separator din puncte|25|align=left}} {{dhr}}<noinclude>{{C|''40''}}</noinclude> eo6unukml13n1stef3l8c2i06bqxi82 104 33719 144876 112965 2025-07-10T10:29:29Z TiberiuFr25 11409 144876 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Bogdan" /></noinclude><nowiki /> Un mare savant englez vizitându-ne țara, a fost primit în audiență de M. Sa Regele și reținut la dejun. Târziu, la plecare, părăsind Castelul dela Sinaia se adresă adjutantului de serviciu: ''— Am impresia că plec dintr’o sală unde mi s’a ținut cea mai documentată prelegere asupra originii poporului Român. Suveranul Dv., dincolo de mantia Regală, poartă toga celui mai autentic cercetător de hrisoave și celui mai competent om de știință. Ferice de țara asupra căreia își întinde sceptrul domniei.'' {{dhr|0.5em}}{{Separator din puncte|25|align=left}} {{dhr}} Tot astfel în domeniul tradițiilor strămoșești, M. Sa Regele, înțelegător al valorii lor pentru întregul popor, s’a străduit nu numai să le practice ori să le cinstească prin Înalta-I prezență, atunci când Augustul Său Fiu Moștenitor de Tron le pregătea alături de ceilalți camarazi de clasă, dar mai presus de toate, a căutat să le înțeleagă tâlcul, adică să descifreze în ele acea istorie nescrisă a vieții străbune. Suveranul ține cu tărie la obiceiurile Țării Sale și veghiază ca ele să nu fie uitate sau influențate. În locul bradului împodobit la sărbătorile Crăciunului, obicei împământenit în vremea de după război, la Palat s’a colindat cu steaua făcută de Măria Sa Voevodul, s’a cântat „Florile Dalbe” și s’a trosnit din bici cu „Plugușorul”: Mânați măi, hăi! hăi! {{dhr|0.5em}}{{Separator din puncte|25|align=left}} {{dhr}}<noinclude>{{C|''41''}}</noinclude> hot3co2s5f3c4538r185lf7zgypjm3i 104 33720 144877 112966 2025-07-10T10:30:19Z TiberiuFr25 11409 144877 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Bogdan" /></noinclude><nowiki /> Într’unul din drumurile pe care Majestatea Sa Regele le face cu atâta plăcere prin țara Sa, I-a răsărit în cale într’o geană de pădure, o cruce veche cu scrisul ros de vreme și aplecată pe o parte. Suveranul s’a aplecat asupra pietrii pe care mușchiul împletise o măiastră și fină broderie verde, pentru ca din jumătățile de litere slavone să reconstitue pecetea vremii pe care n’a cuprins-o cronica, sau pergamentul sdrențuit. De 271 ani stătea acolo în rariștea scăldată de soare, biciuită de ploi și mângâiată de razele albastre ale lunii, pentruca în stânca ei cioplită de o mână dibace, Marele nostru Rege să poată ceti mărturia vredniciei românești de-acum trei secole. {{dhr|0.5em}}{{Separator din puncte|25|align=left}} {{dhr}} M. Sa Regele este un mare admirator al portului național. Cu prilejul învestirii M. Sale ca Mare Vornic al Arcașilor Bucovineni a rămas profund impresionat de nesfârșitele coloane ale miilor de bucovineni tineri și bătrâni, femei și copii, toji în portul lăsat din strămoși pe deasupra căruia înflorea panglica tricoloră. Cu tulnicele pe umeri, ou fluerul la brâu și cu căciulile împodobite, trecea o armată nouă de suflete românești, desprinsă ca dintr’o veche cronică a vremii lui Ștefan Voevod. Iar Suveranul a stat în mijlocul lor, luând masa în aceeaș dumbravă depe malul Moldovei, ascultându-le cântecele și admirându-le jocurile. — Ce frumos ar fi ca pretutindeni să reinvie portul național, a spus atunci Majestatea Sa.<noinclude>{{C|''42''}}</noinclude> s1b0yrs5k2tke9l1lm67s0ewuuab20o 104 33721 144878 112968 2025-07-10T10:30:41Z TiberiuFr25 11409 144878 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="Bogdan" /></noinclude>Deaceea, STRAJA ȚARII și-a înscris printre obiectivele principale, întoarcerea la portul străbunilor, folosind cămașa de cânepă și portul regional. {{dhr|0.5em}}{{Separator din puncte|25|align=left}} {{dhr}} Cel dintâi Cetățean al Țării este și un mare iubitor și ocrotitor de codru, de munte, de râurile cu torente tumultoase, de rariști luminoase, de toată acea măreție a firii ce înaltă sufletul. Așezarea de basm dela Sinaia cu Peleșul ce-și îngână mereu povestea, cu freamătul codrului ce se destăinuește cui vrea să-l asculte, cu piscurile pleșuve ale Bucegilor, cu florile ce râd din margini de cărări, cu bisericuța veche de lemn adusă din Sihla Zarandului, cu toată armonia de basm a cuibului unde Dinastia noastră și-a petrecut răstimpul de odihnă, toate acestea, dovedesc un înalt gust artistic și o nestăvilită dragoste de natură. La construcția Palatului Regal, care, așa cum fusese moștenit, nu mai corespundea mândriei României Mari, trebuia să se taie câțiva copaci ce secole dearândul dăruiseră umbră și farmec așezării voevodale. M. Sa Regele a cerut să rămâie acolo unde sunt. Prea Îi spuneau multe și prea se legau ca o verigă de porțile trecutului. Deaceea se pot vedea astăzi ca niște străjeri ai vremii, ocoliți de cimentul teraselor și dând un farmec deosebit, măreței deschideri a Palatului. Sub acești copaci și-a petrecut copilăria, și prezenta lor e atât de odihnitoare pentru Cel așezat de soartă în scaunul de Rege al României.<noinclude>{{C|''43''}}</noinclude> 0rurziogm0ajd4yw4fqwpzw3gmf5cne 104 33823 144853 112906 2025-07-09T23:15:39Z TiberiuFr25 11409 /* Proofread */ 144853 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" /></noinclude>{{X-mai mare|IN PRAG DE NOU DECENIU}} {{dhr|4em}} {{letrină|U}}N deceniu de glorioasă și sbuciumată Domnie, se încheie printr’o isbândă ce proectează în viitor luminile celei mai puternice nădejdi. Alte decenii se vor rostogoli în cascada vremii. Dar firul ce se va depăna din caerul nesfârșit și veșnic al viitorului, va lega tot mai mult sufletele românești va cimenta tot mai puternic blocul națiunii și va da o strălucire mereu crescândă ''Celui ales de soartă'' să ne așeze Patria la locul de mare cinste în concertul popoarelor lumii. In pragul celui de-al doilea deceniu de glorioasă Domnie, Poporul renăscut al României veșnice, așezată în dreptele-i hotare, își strigă bucuria nețărmurită și urarea din străbuni: '''Mulți ani de glorioasă Domnie, Slăvite Rege al plaiurilor și sufletului românesc și cu Dumnezeu mereu înainte!'''<noinclude>{{C|''150''}}</noinclude> 25m7da06k98awsbyg6i58q8usxq7vzl 102 35071 144806 133154 2025-07-09T21:25:38Z TiberiuFr25 11409 licență/control autoritate 144806 wikitext text/x-wiki {{AutorWikidata |index-alfabetic = D }} ==Poezii== *[[Ăl mai tare om din lume]] *[[Țucă-l moșu]] {{DP-vechi}} {{Control de autoritate}} 9m34h6zi464ebypk55nz9jusjpw8dv1 0 35955 144821 139530 2025-07-09T21:43:47Z TiberiuFr25 11409 licență/control autoritate 144821 wikitext text/x-wiki {{titlu | titlu = Aquarele | autor = Traian Demetrescu | secțiune = | anterior = | următor = [[Aquarele/Prefață|Prefață]] | note = Editura Librăriei Frații Șaraga | an = 1896 }} <pages index="Traian Demetrescu - Aquarele.pdf" include=10 /> {{Întrerupere spațiată}} <pages index="Traian Demetrescu - Aquarele.pdf" from=134 to=137 /> {{Întrerupere spațiată}} {{Reclame|<pages index="Traian Demetrescu - Aquarele.pdf" include=9 />}} {{DP-vechi}} {{Control de autoritate}} 8zfu0af22rylsxt503tnduw7ce1tso1 102 38016 144811 131226 2025-07-09T21:28:08Z TiberiuFr25 11409 licență/control autoritate 144811 wikitext text/x-wiki {{AutorWikidata |index-alfabetic = C }} == Scrieri == * ''Generația de la 1848 și era nouă'' , 1889 * ''Despre poporație. Statistica, teoria, politica ei. Studiu economic-politic'', 1899 * ''Obiectul economiei politice și însemnătatea ei'', 1901 * ''Naționalitatea în artă'', 1908 * ''Plagiatul poporației'', 1911 * ''Învățătura lui Iisus, judaismul și teologia creștină'', 1925 * ''Lupta pentru credință'', 1928 * ''Doctrina naționalistă creștină'', 1924 {{DP-expirat}} {{Control de autoritate}} 09sa6f6otef9peq032zxhbkggn35roi 106 39102 144822 143169 2025-07-09T21:45:44Z TiberiuFr25 11409 144822 proofread-index text/x-wiki {{:MediaWiki:Proofreadpage_index_template |TIP=book |TITLU=[[Aquarele]] |LIMBĂ=ro |VOLUM= |AUTOR=[[Autor:Traian Demetrescu|Traian Demetrescu]] |TRADUCĂTOR= |EDITOR= |ILUSTRATOR= |ȘCOALĂ= |EDITURĂ=Editura librăriei Frații Șaraga |LOC=Iași |AN=1896 |CHEIE= |ISBN= |OCLC= |LCCN= |BNF_ARK= |ARC= |DOI= |SURSĂ=pdf |IMAGINE=1 |PROGRES=C |TRANSCLUDERE=check |DATA_VALIDĂRII= |PAGINI=<pagelist/> |VOLUME= |REMARCI={{Casetă centrată|style=border: 1px solid|{{Pagină|Traian Demetrescu - Aquarele.pdf/136}}{{Pagină|Traian Demetrescu - Aquarele.pdf/137}}{{Pagină|Traian Demetrescu - Aquarele.pdf/138}}{{Pagină|Traian Demetrescu - Aquarele.pdf/139}}}} |RE= |LĂȚIME= |Antet= |Subsol= }} 2nkj0h7vc9gphib7wbxnqb6ujykuibj 144823 144822 2025-07-09T21:46:11Z TiberiuFr25 11409 144823 proofread-index text/x-wiki {{:MediaWiki:Proofreadpage_index_template |TIP=book |TITLU=[[Aquarele]] |LIMBĂ=ro |VOLUM= |AUTOR=[[Autor:Traian Demetrescu|Traian Demetrescu]] |TRADUCĂTOR= |EDITOR= |ILUSTRATOR= |ȘCOALĂ= |EDITURĂ=Editura librăriei Frații Șaraga |LOC=Iași |AN=1896 |CHEIE= |ISBN= |OCLC= |LCCN= |BNF_ARK= |ARC= |DOI= |SURSĂ=pdf |IMAGINE=10 |PROGRES=C |TRANSCLUDERE=check |DATA_VALIDĂRII= |PAGINI=<pagelist/> |VOLUME= |REMARCI={{Casetă centrată|style=border: 1px solid|{{Pagină|Traian Demetrescu - Aquarele.pdf/136}}{{Pagină|Traian Demetrescu - Aquarele.pdf/137}}{{Pagină|Traian Demetrescu - Aquarele.pdf/138}}{{Pagină|Traian Demetrescu - Aquarele.pdf/139}}}} |RE= |LĂȚIME= |Antet= |Subsol= }} oay9vo15s8xwq1mllmxfa5kjzaczsxl 102 41401 144784 129663 2025-07-09T21:14:56Z TiberiuFr25 11409 licență/control autoritate 144784 wikitext text/x-wiki {{AutorWikidata |index-alfabetic = P }} ==Volume== * [[Tălmăciri din mine]], Editura Pământul, Călărași, 1936 * [[Fata morgana]], Editura librăriei Pavel Suru, București, 1938 * [[Cântece de stepă]], antologie ale celor mai frumoase poezii ale lui George Petcu, antologator Marin Cosmescu Delasabar, Editura Star Tipp, Slobozia, 1998 ==Din periodice== * [[George Petcu: Autobiografie]], ziarul [[Universul Literar]], an. XLVIII, nr. 27, București, sâmbătă 8 iulie 1939, {{DP-expirat}} {{Control de autoritate}} 9v5p1d8ho0rf9p6y7pcqaxcuqlqq5uu 102 43359 144786 135527 2025-07-09T21:16:53Z TiberiuFr25 11409 licență/control autoritate 144786 wikitext text/x-wiki {{AutorWikidata |index-alfabetic = A }} ==Opere== * Din etnografia Dobrogei (1920) * O reîncercare de reconstituire a trecutului românilor din Dobrogea (1922) {{proiect de transcriere|O încercare de reconstituire a trecutului românilor din Dobrogea.pdf}} * Toponimie putneană (1930) * Aspecte caracteristice din viața populară dobrogeană (1931) * La culture roumaine en Dobroudja (1938) {{DP-expirat}} {{Control de autoritate}} 9r3cxyfayrrbib25rcqnxfea0m68txe 102 43443 144825 135776 2025-07-09T21:54:02Z TiberiuFr25 11409 licență/control autoritate 144825 wikitext text/x-wiki {{AutorWikidata |index-alfabetic = S }} ==Volume== * [[Din viața unui fiu de rege]], Cartea Românească, București, 1937 * [[Carol II: Din culmea unui deceniu de glorioasă domnie]], Atelierele „Luceafărul”, București, 1940 {{DP-expirat}} {{Control de autoritate}} 9b85mvgngcej3sxnh3eann5rkvjb03w 0 45657 144819 140718 2025-07-09T21:32:53Z TiberiuFr25 11409 categorie, formatare 144819 wikitext text/x-wiki {{titlu | titlu = Daphnis și Chloe | autor = Longus | traducător = Constantin Balmuș | an = 1922 | următor = [[/Introducere/]] | note = | copertă = Longus - Daphnis și Chloe (Constantin Ion Balmuș, 1922).pdf/1 }} {{aspect implicit|Aspect 2}} <pages index="Longus - Daphnis și Chloe (Constantin Ion Balmuș, 1922).pdf" include=1 /> {{întrerupere spațiată}} <pages index="Longus - Daphnis și Chloe (Constantin Ion Balmuș, 1922).pdf" include=5 /> {{întrerupere spațiată}} <pages index="Longus - Daphnis și Chloe (Constantin Ion Balmuș, 1922).pdf" include=7 /> {{întrerupere spațiată}} {{cuprins auxiliar| * [[/Introducere/]] * [[/Început/]] * [[/Cartea I/]] * [[/Cartea a II-a/]] * [[/Cartea a III-a/]] * [[/Cartea a IV-a/]] }} [[Categorie:Clasicii antici]] [[Categorie:Traduceri din limba greacă veche]] [[Categorie:Texte antice și clasice]] [[Categorie:Romane]] ruadueqp152d3jyplh2tb3eagblr9yy 144820 144819 2025-07-09T21:33:43Z TiberiuFr25 11409 licență/control autoritate 144820 wikitext text/x-wiki {{titlu | titlu = Daphnis și Chloe | autor = Longus | traducător = Constantin Balmuș | an = 1922 | următor = [[/Introducere/]] | note = | copertă = Longus - Daphnis și Chloe (Constantin Ion Balmuș, 1922).pdf/1 }} {{aspect implicit|Aspect 2}} <pages index="Longus - Daphnis și Chloe (Constantin Ion Balmuș, 1922).pdf" include=1 /> {{întrerupere spațiată}} <pages index="Longus - Daphnis și Chloe (Constantin Ion Balmuș, 1922).pdf" include=5 /> {{întrerupere spațiată}} <pages index="Longus - Daphnis și Chloe (Constantin Ion Balmuș, 1922).pdf" include=7 /> {{întrerupere spațiată}} {{cuprins auxiliar| * [[/Introducere/]] * [[/Început/]] * [[/Cartea I/]] * [[/Cartea a II-a/]] * [[/Cartea a III-a/]] * [[/Cartea a IV-a/]] }} {{DP-expirat}} {{Control de autoritate}} [[Categorie:Clasicii antici]] [[Categorie:Traduceri din limba greacă veche]] [[Categorie:Texte antice și clasice]] [[Categorie:Romane]] 14mfnluk06v6xx47zn6noz29x1x5ump 0 45658 144813 140444 2025-07-09T21:29:40Z TiberiuFr25 11409 144813 wikitext text/x-wiki {{titlu | titlu = Daphnis și Chloe | autor = Longus | traducător = Constantin Balmuș | contribuitor = Constantin Balmuș | an = 1922 | anterior = [[../|Cuprins]] | următor = [[../Început/]] | note = }} {{aspect implicit|Aspect 2}} <pages index="Longus - Daphnis și Chloe (Constantin Ion Balmuș, 1922).pdf" from=9 to=15 /> {{ppb}} {{referințe mici}} 5c1kzpz4gpcvd72itpa3qpu8w967jz7 0 45663 144814 140453 2025-07-09T21:29:56Z TiberiuFr25 11409 144814 wikitext text/x-wiki {{titlu | titlu = Daphnis și Chloe | autor = Longus | traducător = Constantin Balmuș | secțiune = Început | an = 1922 | anterior = [[../Introducere/]] | următor = [[../Cartea I/]] | note = }} {{aspect implicit|Aspect 2}} <pages index="Longus - Daphnis și Chloe (Constantin Ion Balmuș, 1922).pdf" from=17 to=18 /> {{ppb}} {{referințe mici}} 88948klxh0ynwk0klkrxui6p021qhbp 0 45666 144815 140457 2025-07-09T21:30:26Z TiberiuFr25 11409 formatare 144815 wikitext text/x-wiki {{titlu | titlu = Daphnis și Chloe | autor = Longus | traducător = Constantin Balmuș | secțiune = Cartea I | an = 1922 | anterior = [[../Început/]] | următor = [[../Cartea a II-a/]] | note = }} {{aspect implicit|Aspect 2}} <pages index="Longus - Daphnis și Chloe (Constantin Ion Balmuș, 1922).pdf" from=19 to=43 /> {{ppb}} {{referințe mici}} 57ldjdpvgbcr6xazr8fcl0x8vh051al 0 45727 144816 140565 2025-07-09T21:30:51Z TiberiuFr25 11409 formatare 144816 wikitext text/x-wiki {{titlu | titlu = Daphnis și Chloe | autor = Longus | traducător = Constantin Balmuș | secțiune = Cartea a II-a | an = 1922 | anterior = [[../Cartea I/]] | următor = [[../Cartea a III-a/]] | note = }} {{aspect implicit|Aspect 2}} <pages index="Longus - Daphnis și Chloe (Constantin Ion Balmuș, 1922).pdf" from=45 to=72 /> {{ppb}} {{referințe mici}} kbotlm82k9v91az8hh66ntiqi5a9y0d 0 45755 144817 140599 2025-07-09T21:31:08Z TiberiuFr25 11409 formatare 144817 wikitext text/x-wiki {{titlu | titlu = Daphnis și Chloe | autor = Longus | traducător = Constantin Balmuș | secțiune = Cartea a III-a | an = 1922 | anterior = [[../Cartea a II-a/]] | următor = [[../Cartea a IV-a/]] | note = }} {{aspect implicit|Aspect 2}} <pages index="Longus - Daphnis și Chloe (Constantin Ion Balmuș, 1922).pdf" from=73 to=98 /> {{ppb}} {{referințe mici}} gw25igp5l46u4rw1mjnlqpv0jfg62nt 0 45790 144818 140673 2025-07-09T21:31:25Z TiberiuFr25 11409 formatare 144818 wikitext text/x-wiki {{titlu | titlu = Daphnis și Chloe | autor = Longus | traducător = Constantin Balmuș | secțiune = Cartea a IV-a | an = 1922 | anterior = [[../Cartea a III-a/]] | următor = | note = }} {{aspect implicit|Aspect 2}} <pages index="Longus - Daphnis și Chloe (Constantin Ion Balmuș, 1922).pdf" from=99 to=126 /> {{ppb}} {{referințe mici}} kix5nmoc09sby8y1cfi7edduq6a4hqn 102 46045 144807 141213 2025-07-09T21:25:52Z TiberiuFr25 11409 licență/control autoritate 144807 wikitext text/x-wiki {{AutorWikidata |index-alfabetic = E }} ==Opere== === Tragedii === * ''Perșii'' (472 î.e.n.) ** ''Perșii'' (1987), traducere de [[Autor:Mircea Alexandru Pop|Alexandru Miran]] (Editura Albatros) * ''[[Prometeu înlănțuit]]'' (cca. 480–420 î.e.n.) ** ''[[Prometeu înlănțuit (Iorga)|Prometeu înlănțuit: tragedie în patru perdele și două tablouri]]'' (1940), traducere de [[Autor:Nicolae Iorga|Nicolae Iorga]] * ''Cei șapte contra Thebei'' (467 î.e.n.) * ''Rugătoarele'' (463 î.e.n.) * ''Orestia'' (458 î.e.n., compusă din trei părți: ''Agamemnon'', ''Purtătoarele de prinoase'' și ''Eumenidele'') ** ''Orestia: dramă în trei acte'' (1942), traducere de [[Autor:George Murnu|George Murnu]] (Fundația Regală pentru Literatură și Artă) ** ''Orestia'' (1979), traducere de [[Autor:Mircea Alexandru Pop|Alexandru Miran]] (Editura Univers) === Compilații === * ''Prometeu și Perșii lui Eshil'' (1924), traducere de [[Autor:Ion Foti|Ion Foti]] (Editura Cultura Națională) * ''Perșii. Cei șapte contra Thebei'' (1960), traducere de [[Autor:Eusebiu Camilar|Eusebiu Camilar]] (Editura de Stat pentru Literatură și Artă) * ''Rugătoarele. Perșii. Șapte contra Thebei. Prometeu înlănțuit'' (1982), traducere de [[Autor:Mircea Alexandru Pop|Alexandru Miran]] (Editura Univers) * ''Tragedii'' (2000), traducere de [[Autor:Mircea Alexandru Pop|Alexandru Miran]] (Editura Univers) {{DP-vechi}} {{Control de autoritate}} eacqruueql48kcysaifcadcw8vcol66 0 47066 144884 143610 2025-07-10T11:11:00Z TiberiuFr25 11409 144884 wikitext text/x-wiki {{titlu | titlu = Ce vor socialiștii: Expunerea socialismului științific | autor = Constantin Dobrogeanu-Gherea | traducător = | secțiune = | anterior = | următor = [[/Introducere/]] | an = 1944 | note = Editura Partidului Social-Democrat }} {{aspect implicit|Aspect 2}} <pages index="Ce vor socialiștii (C. Dobrogeanu-Gherea, 1944).pdf" include="1" /> {{ppb}} <pages index="Ce vor socialiștii (C. Dobrogeanu-Gherea, 1944).pdf" include="5" /> {{ppb}} <pages index="Ce vor socialiștii (C. Dobrogeanu-Gherea, 1944).pdf" include="73" /> {{ppb}} {{reclame|<pages index="Ce vor socialiștii (C. Dobrogeanu-Gherea, 1944).pdf" include=74 />}} {{control de autoritate}} {{DP-vechi}} [[Categorie:Biblioteca socialistă]] ojrbyncwkjerjsi3gahobdvyuomtgoe 144886 144884 2025-07-10T11:16:06Z TiberiuFr25 11409 added [[Category:Broșuri]] using [[Help:Gadget-HotCat|HotCat]] 144886 wikitext text/x-wiki {{titlu | titlu = Ce vor socialiștii: Expunerea socialismului științific | autor = Constantin Dobrogeanu-Gherea | traducător = | secțiune = | anterior = | următor = [[/Introducere/]] | an = 1944 | note = Editura Partidului Social-Democrat }} {{aspect implicit|Aspect 2}} <pages index="Ce vor socialiștii (C. Dobrogeanu-Gherea, 1944).pdf" include="1" /> {{ppb}} <pages index="Ce vor socialiștii (C. Dobrogeanu-Gherea, 1944).pdf" include="5" /> {{ppb}} <pages index="Ce vor socialiștii (C. Dobrogeanu-Gherea, 1944).pdf" include="73" /> {{ppb}} {{reclame|<pages index="Ce vor socialiștii (C. Dobrogeanu-Gherea, 1944).pdf" include=74 />}} {{control de autoritate}} {{DP-vechi}} [[Categorie:Biblioteca socialistă]] [[Categorie:Broșuri]] bd6fdiqdt7dnetlbdtjlgnhehow5mzz 144887 144886 2025-07-10T11:16:14Z TiberiuFr25 11409 added [[Category:Socialism]] using [[Help:Gadget-HotCat|HotCat]] 144887 wikitext text/x-wiki {{titlu | titlu = Ce vor socialiștii: Expunerea socialismului științific | autor = Constantin Dobrogeanu-Gherea | traducător = | secțiune = | anterior = | următor = [[/Introducere/]] | an = 1944 | note = Editura Partidului Social-Democrat }} {{aspect implicit|Aspect 2}} <pages index="Ce vor socialiștii (C. Dobrogeanu-Gherea, 1944).pdf" include="1" /> {{ppb}} <pages index="Ce vor socialiștii (C. Dobrogeanu-Gherea, 1944).pdf" include="5" /> {{ppb}} <pages index="Ce vor socialiștii (C. Dobrogeanu-Gherea, 1944).pdf" include="73" /> {{ppb}} {{reclame|<pages index="Ce vor socialiștii (C. Dobrogeanu-Gherea, 1944).pdf" include=74 />}} {{control de autoritate}} {{DP-vechi}} [[Categorie:Biblioteca socialistă]] [[Categorie:Broșuri]] [[Categorie:Socialism]] 73zidvd9x91phz9lcf5dbkekg27wr1r 144894 144887 2025-07-10T11:18:13Z TiberiuFr25 11409 added [[Category:Editura Partidului Social Democrat]] using [[Help:Gadget-HotCat|HotCat]] 144894 wikitext text/x-wiki {{titlu | titlu = Ce vor socialiștii: Expunerea socialismului științific | autor = Constantin Dobrogeanu-Gherea | traducător = | secțiune = | anterior = | următor = [[/Introducere/]] | an = 1944 | note = Editura Partidului Social-Democrat }} {{aspect implicit|Aspect 2}} <pages index="Ce vor socialiștii (C. Dobrogeanu-Gherea, 1944).pdf" include="1" /> {{ppb}} <pages index="Ce vor socialiștii (C. Dobrogeanu-Gherea, 1944).pdf" include="5" /> {{ppb}} <pages index="Ce vor socialiștii (C. Dobrogeanu-Gherea, 1944).pdf" include="73" /> {{ppb}} {{reclame|<pages index="Ce vor socialiștii (C. Dobrogeanu-Gherea, 1944).pdf" include=74 />}} {{control de autoritate}} {{DP-vechi}} [[Categorie:Biblioteca socialistă]] [[Categorie:Broșuri]] [[Categorie:Socialism]] [[Categorie:Editura Partidului Social Democrat]] mt4n7t8bm69wr4qyp6ab81fa6qjei38 0 47067 144883 143573 2025-07-10T11:10:49Z TiberiuFr25 11409 144883 wikitext text/x-wiki {{titlu | titlu = Ce vor socialiștii: Expunerea socialismului științific | autor = Constantin Dobrogeanu-Gherea | traducător = | secțiune = Introducere | anterior = [[../|Cuprins]] | următor = [[../Capitolul 1/]] | an = 1944 | note = }} {{aspect implicit|Aspect 2}} <pages index="Ce vor socialiștii (C. Dobrogeanu-Gherea, 1944).pdf" include="7-11" /> {{ppb}} {{referințe mici}} ngn80z7omdc2l9lb41d385cph4smp87 0 47068 144888 143574 2025-07-10T11:16:41Z TiberiuFr25 11409 144888 wikitext text/x-wiki {{titlu | titlu = Ce vor socialiștii: Expunerea socialismului științific | autor = Constantin Dobrogeanu-Gherea | traducător = | secțiune = Capitolul 1 | anterior = [[../Introducere/]] | următor = [[../Capitolul 2/]] | an = 1944 | note = }} {{aspect implicit|Aspect 2}} <pages index="Ce vor socialiștii (C. Dobrogeanu-Gherea, 1944).pdf" include="13-15" /> {{ppb}} {{referințe mici}} 7bx1lr1b1vnwgn1pxusrsby5fl6hhp5 0 47069 144889 143575 2025-07-10T11:16:50Z TiberiuFr25 11409 144889 wikitext text/x-wiki {{titlu | titlu = Ce vor socialiștii: Expunerea socialismului științific | autor = Constantin Dobrogeanu-Gherea | traducător = | secțiune = Capitolul 2 | anterior = [[../Capitolul 1/]] | următor = [[../Capitolul 3/]] | an = 1944 | note = }} {{aspect implicit|Aspect 2}} <pages index="Ce vor socialiștii (C. Dobrogeanu-Gherea, 1944).pdf" include="17-23" /> {{ppb}} {{referințe mici}} dnluacy2xj6cjnbn8i7pwsapwz24zfo 0 47071 144890 143577 2025-07-10T11:17:00Z TiberiuFr25 11409 144890 wikitext text/x-wiki {{titlu | titlu = Ce vor socialiștii: Expunerea socialismului științific | autor = Constantin Dobrogeanu-Gherea | traducător = | secțiune = Capitolul 3 | anterior = [[../Capitolul 2/]] | următor = [[../Capitolul 4/]] | an = 1944 | note = }} {{aspect implicit|Aspect 2}} <pages index="Ce vor socialiștii (C. Dobrogeanu-Gherea, 1944).pdf" include="25-41" /> {{ppb}} {{referințe mici}} s6bcvhslp549v4wylvn45v6seruaynu 0 47091 144891 143600 2025-07-10T11:17:23Z TiberiuFr25 11409 144891 wikitext text/x-wiki {{titlu | titlu = Ce vor socialiștii: Expunerea socialismului științific | autor = Constantin Dobrogeanu-Gherea | traducător = | secțiune = Capitolul 4 | anterior = [[../Capitolul 3/]] | următor = [[../Capitolul 5/]] | an = 1944 | note = }} {{aspect implicit|Aspect 2}} <pages index="Ce vor socialiștii (C. Dobrogeanu-Gherea, 1944).pdf" include="43-58" /> {{ppb}} {{referințe mici}} 7vsy8g7ui7uxcblbpwp4bs7vxsbx0ch 0 47096 144892 143847 2025-07-10T11:17:35Z TiberiuFr25 11409 144892 wikitext text/x-wiki {{titlu | titlu = Ce vor socialiștii: Expunerea socialismului științific | autor = Constantin Dobrogeanu-Gherea | traducător = | secțiune = Capitolul 5 | anterior = [[../Capitolul 4/]] | următor = [[../Supliment/]] | an = 1944 | note = }} {{aspect implicit|Aspect 2}} <pages index="Ce vor socialiștii (C. Dobrogeanu-Gherea, 1944).pdf" include="59-65" /> n9h3dlx186qk3ng3ofbbfsffdkb9vh8 0 47097 144893 143608 2025-07-10T11:17:48Z TiberiuFr25 11409 144893 wikitext text/x-wiki {{titlu | titlu = Ce vor socialiștii: Expunerea socialismului științific | autor = Constantin Dobrogeanu-Gherea | traducător = | secțiune = Supliment | anterior = [[../Capitolul 5/]] | următor = | an = 1944 | note = }} {{aspect implicit|Aspect 2}} <pages index="Ce vor socialiștii (C. Dobrogeanu-Gherea, 1944).pdf" include="67-72" /> {{ppb}} {{referințe mici}} eqn6yymmucx5fuqcgzvwiyd4c37tdhw 828 47529 144765 144393 2025-07-09T15:04:07Z TiberiuFr25 11409 144765 Scribunto text/plain require('strict') local p = {} local getArgs = require('Modul:Arguments').getArgs local error_message = require('Modul:Error')['error'] function p._see_also(args) local link_count = 0 for k, v in pairs(args) do if type(k) == 'number' then link_count = math.max(link_count, k) end end local links = {} for i = 1, link_count do if args[i] then table.insert(links, '[[:' .. args[i] .. '|' .. (args['l' .. i] or args[i]) .. ']]') end end local link if #links == 0 then link = error_message({'Eroare în [[Modul:See also]]: Modulul trebuie să primească cel puțin un nume de articol'}) elseif #links == 1 then link = links[1] else link = table.concat(links, ', ', 1, math.min(#links - 1, 14)) .. '&nbsp;și ' .. links[math.min(#links, 15)] if #links > 15 then link = link .. '<br/>' .. error_message({'Eroare în [[Modul:See also]]: Prea multe legături au fost specificate (numărul maxim este 15)'}) end end local text = (args.altphrase or alt['etichetă-alternativă'] or 'Vezi și') .. ': ' .. link return tostring(mw.html.create('div'):addClass('rellink boilerplate seealso'):css({['margin-left'] = '2em', ['font-style'] = 'italic'}):wikitext(text)) end function p.see_also(frame) return p._see_also(getArgs(frame)) end return p efl8or153khkupz27pzt4knv5xznl1p 104 47716 144763 2025-07-09T12:09:54Z TiberiuFr25 11409 /* Proofread */ 144763 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" />{{antetPagină||MIȘCAREA SOCIALISTĂ|61}} {{sep}} {{fin bloc/s}}</noinclude>cere explicare; elemente mai culte și mai cu autoritate când intră chiar în ziaristica politică nu rămân în ea. Cauza este mai adâncă, este însă-și dezvoltarea deosebită economico-socială a țărei noastre și a țărilor civilizate din occidentul Europei. In occidentul Europei, în Englitera spre pildă, sunt clase economico-sociale cu interese bine hotărâte și bine deosebite și aceste clase sunt reprezintate prin anume partide politice ce se luptă între ele pentru interesele claselor respective pe cari le reprezintă. Astfel în Englitera găsim două partide mari. „Tory” — care reprezintă interesele marilor proprietari de pământ — Lorzi, și „Whigs” — care reprezintă interesele burghezimei, propriu zise. {{dhr}} [[File:Mișcarea socialistă (1894) - illustration - page 61.png|300px|center]] {{dhr}} {{c|GHEREA{{interval|10em}}desen de Jiquide, 1894.}} {{dhr}} Aceste clase au interese deosebite, de multe ori protivnice, iar fiecare clasă mare se împarte în sub clase și grupări, iarăși cu interese deosebite și de multe ori protivnice. Astfel burghezimea se împarte în financiară, în industrială, în burghezime mijlocie și mică; proprietarii de pământ, în mari și mijlocii, etc. Toate aceste grupuri având interese deosebite, această deosebire se manifestează în toate actele ceva mai însemnate, ale politicei interne și externe. La încheierea alianțelor, convențiunilor, la votarea bugetelor, la punerea impozitelor, etc. Se înțelege că în toate aceste cazuri, fiecare clasă și grupare de interese, caută să-și apere interesele sale, să le facă să triumfe; pentru aceasta una din armele puternice e gazetăria zilnică și gazetarul. Gazetarul politic, făcând parte din o asemenea clasă și din un anumit partid politic, care reprezintă<noinclude>{{fin bloc/e}}</noinclude> bdk1ky70tg6u9kv0d57b4zs0bl1zhir 10 47717 144764 2025-07-09T15:03:33Z TiberiuFr25 11409 Pagină nouă: {{subpagină documentație}} {{lua|Modul:See also}} {{f|Vezi și}} este un format ce poate fi utilizat pentru a introduce o listă de informații de tip '''„vezi și”''' la începutul unor pagini. == Utilizare == {{f|Vezi și|Articol 1|...|''Articol 15''}} * Sunt permiși până la 15 parametri: numai primul este obligatoriu. * Lista este generată dinamic, astfel încât cuvântul „și” este întotdeauna plasat între ultimele două intrări. * Dacă sunt furniz... 144764 wikitext text/x-wiki {{subpagină documentație}} {{lua|Modul:See also}} {{f|Vezi și}} este un format ce poate fi utilizat pentru a introduce o listă de informații de tip '''„vezi și”''' la începutul unor pagini. == Utilizare == {{f|Vezi și|Articol 1|...|''Articol 15''}} * Sunt permiși până la 15 parametri: numai primul este obligatoriu. * Lista este generată dinamic, astfel încât cuvântul „și” este întotdeauna plasat între ultimele două intrări. * Dacă sunt furnizate mai mult de 15 intrări, va fi afișat un mesaj de eroare. * Puteți utiliza parametrii l1 până la l15 pentru a specifica etichete alternative pentru legături. ; NB : asigurați-vă că denumirile parametrilor etichetelor încep cu litera mică (l), nu cu cifra unu (1) sau simbolul bară verticală (|) :adăugarea caracterelor de tip „newline” va rupe legăturile către articole == Exemple == {| class="wikitable" cellspacing="0" cellpadding="0" ! Cod!! Rezultat |- | style="vertical-align:top"|{{f|Vezi și|Articol}}||{{Vezi și|Articol}} |- | style="vertical-align:top"|{{f|Vezi și|Articol|Articol 2}}||{{Vezi și|Articol|Articol 2}} |- | style="vertical-align:top"|{{f|Vezi și|Article|Articol 2|Articol 3}}||{{Vezi și|Articol|Articol 2|Articol 3}} |- | style="vertical-align:top"|{{f|Vezi și|Articol|Articol 2|4=l2=Etichetă alternativă pentru Articolul 2}}||{{Vezi și|Articol|Articol 2|l2=Etichetă alternativă pentru Articolul 2}} |} ''Și așa mai departe, în limita a 15 parametri.'' == Vezi și: Legătură către o subsecțiune == It possible to direct this template to link a particular section within another article. Acest format poate fi configurat și pentru a trimite către o anumită secțiune din cadrul unui articol. <code><nowiki>{{Vezi și|Ion (Rebreanu)/1. Glasul pământului#Capitolul II: Zvârcolirea|l1=Zvârcolirea}}</nowiki></code> produce {{Vezi și|Ion (Rebreanu)/1. Glasul pământului#Capitolul II: Zvârcolirea|l1=Zvârcolirea}} <includeonly> [[Categorie:Formate pentru legături]] </includeonly> [[fa:الگو:همچنین ببینید]] [[ja:テンプレート:See also]] == Informații TemplateData == <templatedata> { "params": { "1": { "type": "wiki-page-name", "required": true, "description": "Prima pagină la care să se facă legătura" }, "2": { "description": "A doua pagină la care să se facă legătura ș.a.m.d." }, "3": {}, "4": {}, "5": {}, "6": {}, "7": {}, "8": {}, "9": {}, "10": {}, "11": {}, "12": {}, "13": {}, "14": {}, "15": {}, "etichetă-alternativă": { "aliases": [ "altphrase" ], "description": "Text alternativ în loc de „Vezi și”", "type": "content" } }, "description": "Acest format produce o înștiințare că există și alte pagini cu subiecte asemănătoare.", "format": "inline", "paramOrder": [ "etichetă-alternativă", "1", "2", "3", "4", "5", "6", "7", "8", "9", "10", "11", "12", "13", "14", "15" ] } </templatedata> idzgedbq3do3ahkby1drxrqsb7s066h 828 47718 144766 2025-07-09T15:08:20Z TiberiuFr25 11409 Pagină nouă: local p = {} --p stands for package local getArgs = require('Modul:Arguments').getArgs local yesno = require('Modul:Yesno') function p.similar(frame) local args = getArgs(frame) local all = yesno(args.all) or false local namespace = args.namespace or mw.title.getCurrentTitle().nsText local page_text if all then page_text = "lucrări, autori sau portaluri cu denumiri asemănătoare" elseif namespace == "Autor" then page_text = "autori cu nume asemănătoare" e... 144766 Scribunto text/plain local p = {} --p stands for package local getArgs = require('Modul:Arguments').getArgs local yesno = require('Modul:Yesno') function p.similar(frame) local args = getArgs(frame) local all = yesno(args.all) or false local namespace = args.namespace or mw.title.getCurrentTitle().nsText local page_text if all then page_text = "lucrări, autori sau portaluri cu denumiri asemănătoare" elseif namespace == "Autor" then page_text = "autori cu nume asemănătoare" elseif namespace == "Portal" then page_text = "portaluri cu denumiri asemănătoare" else page_text = "lucrări cu denumiri asemănătoare" end local link_table = {} for k, v in pairs(args) do if tonumber(k) then table.insert(link_table, 1, "[[" .. v .. "]]") end end local link_text = "[[{{{1}}}]]" -- default value if #link_table == 1 then link_text = link_table[1] elseif #link_table == 2 then link_text = link_table[1] .. " și " .. link_table[2] elseif #link_table > 2 then link_text = link_table[1] for i = 2, #link_table - 1, 1 do link_text = link_text .. ", " .. link_table[i] end link_text = link_text .. " și " .. link_table[#link_table] end local openingDiv = '<div class="similar ws-noexport" style="font-size:0.90em; line-height:1.2; margin:0.25em 2.00em 0.25em 2.00em; font-style:italic;">' return openingDiv .. 'Pentru ' .. page_text .. ', vezi ' .. link_text .. '.</div>' end return p 4hniq1lgo1bzhypb3sovffjcw4ki3k8 144771 144766 2025-07-09T15:11:26Z TiberiuFr25 11409 144771 Scribunto text/plain local p = {} --p stands for package local getArgs = require('Modul:Arguments').getArgs local yesno = require('Modul:Yesno') function p.similar(frame) local args = getArgs(frame) local all = yesno(args.all) or false local namespace = args.namespace or mw.title.getCurrentTitle().nsText local page_text if all then page_text = "alte lucrări, autori sau portaluri cu denumiri asemănătoare" elseif namespace == "Autor" then page_text = "alți autori cu nume asemănătoare" elseif namespace == "Portal" then page_text = "alte portaluri cu denumiri asemănătoare" else page_text = "alte lucrări cu denumiri asemănătoare" end local link_table = {} for k, v in pairs(args) do if tonumber(k) then table.insert(link_table, 1, "[[" .. v .. "]]") end end local link_text = "[[{{{1}}}]]" -- default value if #link_table == 1 then link_text = link_table[1] elseif #link_table == 2 then link_text = link_table[1] .. " și " .. link_table[2] elseif #link_table > 2 then link_text = link_table[1] for i = 2, #link_table - 1, 1 do link_text = link_text .. ", " .. link_table[i] end link_text = link_text .. " și " .. link_table[#link_table] end local openingDiv = '<div class="similar ws-noexport" style="font-size:0.90em; line-height:1.2; margin:0.25em 2.00em 0.25em 2.00em; font-style:italic;">' return openingDiv .. 'Pentru ' .. page_text .. ', vezi ' .. link_text .. '.</div>' end return p o4eyq6k6f8vwhbelj11mpmtdsq5pcd4 828 47719 144767 2025-07-09T15:09:05Z TiberiuFr25 11409 Pagină nouă: {{lua|Modul:Arguments|Modul:Yesno}} 144767 wikitext text/x-wiki {{lua|Modul:Arguments|Modul:Yesno}} qmrwv19slm5lv033s9w4maut1mmg5co 10 47720 144768 2025-07-09T15:09:56Z TiberiuFr25 11409 Pagină nouă: {{#invoke:Similar|similar}}<noinclude> {{documentație}} </noinclude> 144768 wikitext text/x-wiki {{#invoke:Similar|similar}}<noinclude> {{documentație}} </noinclude> dd62ou9umjghcazml8hdxtkwvnmpn8z 10 47721 144772 2025-07-09T15:13:06Z TiberiuFr25 11409 Pagină nouă: {{subpagină documentație}} {{lua|Modul:Similar}} <includeonly><!-- template categories and interwiki links --> [[Categorie:Formate pentru legături|Similar]] [[ar: قالب:مماثل]] [[vi:Tiêu bản:Tương tự]] </includeonly> 144772 wikitext text/x-wiki {{subpagină documentație}} {{lua|Modul:Similar}} <includeonly><!-- template categories and interwiki links --> [[Categorie:Formate pentru legături|Similar]] [[ar: قالب:مماثل]] [[vi:Tiêu bản:Tương tự]] </includeonly> 7ypa5vfgi1dbtwf983ed19uu5xmauly 14 47722 144778 2025-07-09T21:08:56Z TiberiuFr25 11409 Pagină nouă: {{proiecte surori}} {{categorie de întreținere}} Această categorie urmărește utilizarea formatului {{f|control de autoritate}} pe paginile autorilor. {{Cuprins categorie}} [[Categorie:întreținerea autorilor]] [[Category:Pagini cu control de autoritate]] 144778 wikitext text/x-wiki {{proiecte surori}} {{categorie de întreținere}} Această categorie urmărește utilizarea formatului {{f|control de autoritate}} pe paginile autorilor. {{Cuprins categorie}} [[Categorie:întreținerea autorilor]] [[Category:Pagini cu control de autoritate]] 0tt1t1goypt5xelrih83xj9d0sdglbv 14 47723 144779 2025-07-09T21:10:22Z TiberiuFr25 11409 Pagină nouă: {{proiecte surori}} {{categorie de întreținere}} [[Categorie:Autori|ο]] [[Categorie:Întreținere după spațiu de nume|Autor]] [[id:Kategori:Pemeliharaan pengarang]] 144779 wikitext text/x-wiki {{proiecte surori}} {{categorie de întreținere}} [[Categorie:Autori|ο]] [[Categorie:Întreținere după spațiu de nume|Autor]] [[id:Kategori:Pemeliharaan pengarang]] aisoz2kqz2u95w679wwbzz644vpm7bg 14 47724 144781 2025-07-09T21:12:56Z TiberiuFr25 11409 Pagină nouă: {{proiecte surori}} {{categorie de întreținere}} [[Categorie:Întreținerea autorilor]] [[Categorie:Întreținerea Wikidata]] 144781 wikitext text/x-wiki {{proiecte surori}} {{categorie de întreținere}} [[Categorie:Întreținerea autorilor]] [[Categorie:Întreținerea Wikidata]] cep0q8aniboa28os6y8ff6iqydsm1t6 14 47725 144789 2025-07-09T21:19:24Z TiberiuFr25 11409 Pagină nouă: {{proiecte surori}} {{categorie de întreținere}} {{Cuprins categorie}} [[Categorie:Întreținerea autorilor]] [[Categorie:Întreținerea Wikidata]] 144789 wikitext text/x-wiki {{proiecte surori}} {{categorie de întreținere}} {{Cuprins categorie}} [[Categorie:Întreținerea autorilor]] [[Categorie:Întreținerea Wikidata]] t2ga2ukmj755pthpa7ju0mi6jd3usr3 104 47726 144826 2025-07-09T21:54:28Z TiberiuFr25 11409 /* Without text */ 144826 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="0" user="TiberiuFr25" /></noinclude><noinclude></noinclude> 1jdrgam5gubfkj6zsjm3w0wxwf4tqtj 104 47727 144827 2025-07-09T21:54:54Z TiberiuFr25 11409 /* Proofread */ ([[:ro:WP:DVN|corectat automat]]) 144827 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" /></noinclude>{{C| ATELIERELE<br/> LUCEAFĂRUL S.A.<br/> BUCUREȘTI II }}<noinclude><references/></noinclude> musrlc3ifaurzsc45yvvhf0ahgukdt8 104 47728 144829 2025-07-09T22:03:48Z TiberiuFr25 11409 /* Proofread */ ([[:ro:WP:DVN|corectat automat]]) 144829 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" /></noinclude>{{C|'''{{mai mare|{{lsp|0.2em|CUPRINSU|L}}}}'''}} {{dhr}}{{dhr}} {{C|''{{lsp||CAPITOLUL |I}}''}} {{C|'''DIN VIAȚA M. SALE REGELUI CAROL II'''}} {{dhr}} {{TOC început}} {{TOC rând 2punct-1|REGELE NOSTRU|9}} {{TOC rând c|3|''O ZI DIN VIAȚA UNUI REGE''}} {{TOC rând 2punct-1|NOUTĂȚILE ZILEI MAI INTÂI|13}} {{TOC rând 2punct-1|MICUL DEJUN|15}} {{TOC rând 2punct-1|AUDIENȚE DE SERVICIU|17}} {{TOC rând 2punct-1|DEJUNUL REGAL|20}} {{TOC rând 2punct-1|DIN NOU LA LUCRU|23}} {{TOC rând 2punct-1|CUM IȘI PETRECE SEARA|26}} {{TOC rând 2punct-1|PASIUNILE UNUI REGE|29}} {{TOC rând 2punct-1|TRĂSĂTURI CARACTERISTICE|31}} {{TOC rând 2punct-1|PROFUND CUNOSCĂTOR A TOT CE E ROMÂNESC|37}} {{dhr}} {{TOC rând c|3|''{{lsp||CAPITOLUL I|I}}''}} {{TOC rând c|3|'''PE ȘANTIERUL MUNCII DE RIDICARE A NEAMULUI'''}} {{dhr}} {{TOC rând 2punct-1|PRIN GRAȚIA LUI DUMNEZEU ȘI VOINȚA NAȚIONALĂ|47}} {{TOC rând 2punct-1|SCRUTĂTOR DE ORIZONTURI|52}}<noinclude>{{TOC sfârșit}} {{C|''201''}}</noinclude> p7rzo1io99ybccmd6dr1w0m0h50ky2l 144830 144829 2025-07-09T22:04:18Z TiberiuFr25 11409 144830 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" /></noinclude>{{C|'''{{mai mare|{{lsp|0.2em|CUPRINSU|L}}}}'''}} {{dhr}}{{dhr}} {{C|''{{lsp||CAPITOLUL |I}}''}} {{C|'''DIN VIAȚA M. SALE REGELUI CAROL II'''}} {{dhr}} {{TOC început}} {{TOC rând 2punct-1|REGELE NOSTRU|9}} {{TOC rând c|3|''O ZI DIN VIAȚA UNUI REGE''}} {{TOC rând 2punct-1|NOUTĂȚILE ZILEI MAI INTÂI|13}} {{TOC rând 2punct-1|MICUL DEJUN|15}} {{TOC rând 2punct-1|AUDIENȚE DE SERVICIU|17}} {{TOC rând 2punct-1|DEJUNUL REGAL|20}} {{TOC rând 2punct-1|DIN NOU LA LUCRU|23}} {{TOC rând 2punct-1|CUM IȘI PETRECE SEARA|26}} {{TOC rând 2punct-1|PASIUNILE UNUI REGE|29}} {{TOC rând 2punct-1|TRĂSĂTURI CARACTERISTICE|31}} {{TOC rând 2punct-1|PROFUND CUNOSCĂTOR A TOT CE E ROMÂNESC|37}} {{dhr}}{{dhr}} {{TOC rând c|3|''{{lsp||CAPITOLUL I|I}}''}} {{TOC rând c|3|'''PE ȘANTIERUL MUNCII DE RIDICARE A NEAMULUI'''}} {{dhr}} {{TOC rând 2punct-1|PRIN GRAȚIA LUI DUMNEZEU ȘI VOINȚA NAȚIONALĂ|47}} {{TOC rând 2punct-1|SCRUTĂTOR DE ORIZONTURI|52}}<noinclude>{{TOC sfârșit}} {{C|''201''}}</noinclude> 0j0ytl73jsba6brbjidtoj39745zcmh 144848 144830 2025-07-09T23:07:44Z TiberiuFr25 11409 144848 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" /></noinclude>{{C|'''{{mai mare|{{lsp|0.2em|CUPRINSU|L}}}}'''}} {{dhr}}{{dhr}} {{C|[[Carol II: Din culmea unui deceniu de glorioasă domnie/Capitolul 1|''{{lsp||CAPITOLUL |I}}'']]}} {{C|'''DIN VIAȚA M. SALE REGELUI CAROL II'''}} {{dhr}} {{TOC început}} {{TOC rând 2punct-1|REGELE NOSTRU|9}} {{TOC rând c|3|''O ZI DIN VIAȚA UNUI REGE''}} {{TOC rând 2punct-1|NOUTĂȚILE ZILEI MAI INTÂI|13}} {{TOC rând 2punct-1|MICUL DEJUN|15}} {{TOC rând 2punct-1|AUDIENȚE DE SERVICIU|17}} {{TOC rând 2punct-1|DEJUNUL REGAL|20}} {{TOC rând 2punct-1|DIN NOU LA LUCRU|23}} {{TOC rând 2punct-1|CUM IȘI PETRECE SEARA|26}} {{TOC rând 2punct-1|PASIUNILE UNUI REGE|29}} {{TOC rând 2punct-1|TRĂSĂTURI CARACTERISTICE|31}} {{TOC rând 2punct-1|PROFUND CUNOSCĂTOR A TOT CE E ROMÂNESC|37}} {{dhr}}{{dhr}} {{TOC rând c|3|[[Carol II: Din culmea unui deceniu de glorioasă domnie/Capitolul 2|''{{lsp||CAPITOLUL I|I}}'']]}} {{TOC rând c|3|'''PE ȘANTIERUL MUNCII DE RIDICARE A NEAMULUI'''}} {{dhr}} {{TOC rând 2punct-1|PRIN GRAȚIA LUI DUMNEZEU ȘI VOINȚA NAȚIONALĂ|47}} {{TOC rând 2punct-1|SCRUTĂTOR DE ORIZONTURI|52}}<noinclude>{{TOC sfârșit}} {{C|''201''}}</noinclude> 9wqlc1sq6icxdjdfpsyh02a6sdnghj9 104 47729 144832 2025-07-09T22:22:48Z TiberiuFr25 11409 /* Proofread */ ([[:ro:WP:DVN|corectat automat]]) 144832 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" />{{TOC început|compact=da}}</noinclude>{{TOC rând 2punct-1|CĂLĂUZITOR AL DESTINULUI ROMÂNESC|57}} {{TOC rând 2punct-1|SIMBOL AL UNITĂȚII NAȚIONALE|63}} {{TOC rând 2punct-1|TEZAUR AL NĂZUINȚELOR DE VIITOR|70}} {{TOC rând 2punct-1|SPRIJINITOR ȘI OCROTITOR AL CULTURII NAȚIONALE|76}} {{TOC rând 2punct-1|MARE INDRUMĂTOR IN ECONOMIA NAȚIONALĂ|80}} {{TOC rând 2punct-1|STRĂLUCIT ANIMATOR DE TINERET|82}} {{TOC rând 2punct-1|STRĂJER AL CREDINȚEI ȘI TRADIȚIILOR STRĂMOȘEȘTI|83}} {{TOC rând c|3|''MARE IUBITOR AL ȚĂRĂNIMII''}} {{TOC rând 2punct-1|IN MIJLOCUL ARCAȘILOR LA BUCȘOAIA|93}} {{TOC rând 2punct-1|PEDAGOG ȘI EDUCATOR|100}} {{TOC rând 2punct-1|CTITOR AL PEDAGOGIEI ROMÂNEȘTI|106}} {{dhr}}{{dhr}} {{TOC rând c|3|''{{lsp||CAPITOLUL II|I}}''}} {{dhr}} {{TOC rând c|3|'''EXEMPLUL MARELUI STRĂJER'''}} {{dhr}} {{TOC rând c|3|''M. S. REGELE CAROL II-lea,<br/>STRĂLUCIT EXEMPLU DE VIRTUȚI STRĂJEREȘTI''}} {{dhr}} {{TOC rând 2punct-1|PRIMUL CONSILIU DE STATORNICIRE A PROGRAMULUI STRĂJERESC|125}} {{TOC rând 2punct-1|PE CÂMPUL CELEI DINTÂI EXPERIENȚE|127}} {{TOC rând 2punct-1|IN VREME DE GREA INCERCARE|130}} {{TOC rând 2punct-1|INFRUNTÂND URGIA NATURII|132}} {{TOC rând 2punct-1|DEȘI SUFERIND, MARELE STRĂJER E GATA LA DATORIE|135}}<noinclude>{{TOC sfârșit}} {{C|''202''}}</noinclude> p9ajoxe63oxnyfop28ptxpvj8lm5n1u 144849 144832 2025-07-09T23:08:11Z TiberiuFr25 11409 144849 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" />{{TOC început|compact=da}}</noinclude>{{TOC rând 2punct-1|CĂLĂUZITOR AL DESTINULUI ROMÂNESC|57}} {{TOC rând 2punct-1|SIMBOL AL UNITĂȚII NAȚIONALE|63}} {{TOC rând 2punct-1|TEZAUR AL NĂZUINȚELOR DE VIITOR|70}} {{TOC rând 2punct-1|SPRIJINITOR ȘI OCROTITOR AL CULTURII NAȚIONALE|76}} {{TOC rând 2punct-1|MARE INDRUMĂTOR IN ECONOMIA NAȚIONALĂ|80}} {{TOC rând 2punct-1|STRĂLUCIT ANIMATOR DE TINERET|82}} {{TOC rând 2punct-1|STRĂJER AL CREDINȚEI ȘI TRADIȚIILOR STRĂMOȘEȘTI|83}} {{TOC rând c|3|''MARE IUBITOR AL ȚĂRĂNIMII''}} {{TOC rând 2punct-1|IN MIJLOCUL ARCAȘILOR LA BUCȘOAIA|93}} {{TOC rând 2punct-1|PEDAGOG ȘI EDUCATOR|100}} {{TOC rând 2punct-1|CTITOR AL PEDAGOGIEI ROMÂNEȘTI|106}} {{dhr}}{{dhr}} {{TOC rând c|3|[[Carol II: Din culmea unui deceniu de glorioasă domnie/Capitolul 3|''{{lsp||CAPITOLUL II|I}}'']]}} {{dhr}} {{TOC rând c|3|'''EXEMPLUL MARELUI STRĂJER'''}} {{dhr}} {{TOC rând c|3|''M. S. REGELE CAROL II-lea,<br/>STRĂLUCIT EXEMPLU DE VIRTUȚI STRĂJEREȘTI''}} {{dhr}} {{TOC rând 2punct-1|PRIMUL CONSILIU DE STATORNICIRE A PROGRAMULUI STRĂJERESC|125}} {{TOC rând 2punct-1|PE CÂMPUL CELEI DINTÂI EXPERIENȚE|127}} {{TOC rând 2punct-1|IN VREME DE GREA INCERCARE|130}} {{TOC rând 2punct-1|INFRUNTÂND URGIA NATURII|132}} {{TOC rând 2punct-1|DEȘI SUFERIND, MARELE STRĂJER E GATA LA DATORIE|135}}<noinclude>{{TOC sfârșit}} {{C|''202''}}</noinclude> bkcvzbxt86tytby9m51wlu59kh5dy0z 104 47730 144833 2025-07-09T22:25:36Z TiberiuFr25 11409 /* Proofread */ ([[:ro:WP:DVN|corectat automat]]) 144833 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" />{{TOC început|compact=da}}</noinclude>{{TOC rând 2punct-1|PE ȘANTIERUL DELA ARACI|138}} {{TOC rând 2punct-1|IN ORICE IMPREJURARE, LA RÂND CU STRĂJERII|142}} {{TOC rând 2punct-1|MARELE STRĂJER AL ȚĂRII|144}} {{TOC rând 2punct-1|STRAJA ȚĂRII ESTE UNA DIN MARILE OPERE ALE M. SALE REGELUI|146}} {{TOC rând 2punct-1|MĂRIA SA MARELE VOEVOD MIHAI EXEMPLUL STRĂJERILOR|148}} {{TOC rând 2punct-1|IN PRAG DE NOU DECENIU|150}} {{dhr}} {{TOC rând c|3|''IMAGINI DIN VIAȚA MAJESTĂȚII SALE REGELUI CAROL II}}<noinclude>{{C|''203''}}</noinclude> c053710sxn7on5njphgi1blp9v4oxgu 144834 144833 2025-07-09T22:25:48Z TiberiuFr25 11409 144834 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" />{{TOC început|compact=da}}</noinclude>{{TOC rând 2punct-1|PE ȘANTIERUL DELA ARACI|138}} {{TOC rând 2punct-1|IN ORICE IMPREJURARE, LA RÂND CU STRĂJERII|142}} {{TOC rând 2punct-1|MARELE STRĂJER AL ȚĂRII|144}} {{TOC rând 2punct-1|STRAJA ȚĂRII ESTE UNA DIN MARILE OPERE ALE M. SALE REGELUI|146}} {{TOC rând 2punct-1|MĂRIA SA MARELE VOEVOD MIHAI EXEMPLUL STRĂJERILOR|148}} {{TOC rând 2punct-1|IN PRAG DE NOU DECENIU|150}} {{dhr}} {{TOC rând c|3|''IMAGINI DIN VIAȚA MAJESTĂȚII SALE REGELUI CAROL II}} {{TOC sfârșit}}<noinclude>{{C|''203''}}</noinclude> e4c5xh64t6xw9e269iuiw4j653sooq5 144835 144834 2025-07-09T22:26:02Z TiberiuFr25 11409 144835 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" />{{TOC început|compact=da}}</noinclude>{{TOC rând 2punct-1|PE ȘANTIERUL DELA ARACI|138}} {{TOC rând 2punct-1|IN ORICE IMPREJURARE, LA RÂND CU STRĂJERII|142}} {{TOC rând 2punct-1|MARELE STRĂJER AL ȚĂRII|144}} {{TOC rând 2punct-1|STRAJA ȚĂRII ESTE UNA DIN MARILE OPERE ALE M. SALE REGELUI|146}} {{TOC rând 2punct-1|MĂRIA SA MARELE VOEVOD MIHAI EXEMPLUL STRĂJERILOR|148}} {{TOC rând 2punct-1|IN PRAG DE NOU DECENIU|150}} {{dhr}} {{TOC rând c|3|''IMAGINI DIN VIAȚA MAJESTĂȚII SALE REGELUI CAROL II}} {{TOC sfârșit}}<noinclude>{{dhr|10em}} {{C|''203''}}</noinclude> q7pypnchtf0k9qp9ce3ft43inojddfr 144881 144835 2025-07-10T10:33:50Z TiberiuFr25 11409 144881 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="3" user="TiberiuFr25" />{{TOC început|compact=da}}</noinclude>{{TOC rând 2punct-1|PE ȘANTIERUL DELA ARACI|138}} {{TOC rând 2punct-1|IN ORICE IMPREJURARE, LA RÂND CU STRĂJERII|142}} {{TOC rând 2punct-1|MARELE STRĂJER AL ȚĂRII|144}} {{TOC rând 2punct-1|STRAJA ȚĂRII ESTE UNA DIN MARILE OPERE ALE M. SALE REGELUI|146}} {{TOC rând 2punct-1|MĂRIA SA MARELE VOEVOD MIHAI EXEMPLUL STRĂJERILOR|148}} {{TOC rând 2punct-1|IN PRAG DE NOU DECENIU|150}} {{dhr}} {{TOC rând c|3|[[Din culmea unui deceniu de glorioasă domnie/Imagini din viața Majestății Sale Regelui Carol II|''IMAGINI DIN VIAȚA MAJESTĂȚII SALE REGELUI CAROL II'']]}} {{TOC sfârșit}}<noinclude>{{dhr|10em}} {{C|''203''}}</noinclude> dkufji9ute0zwj0ry1q032glsdjmr5f 104 47731 144836 2025-07-09T22:26:36Z TiberiuFr25 11409 /* Without text */ 144836 proofread-page text/x-wiki <noinclude><pagequality level="0" user="TiberiuFr25" /></noinclude><noinclude></noinclude> 1jdrgam5gubfkj6zsjm3w0wxwf4tqtj 0 47732 144860 2025-07-10T09:55:16Z TiberiuFr25 11409 Pagină nouă: {{titlu | titlu = Carol II: Din culmea unui deceniu de glorioasă domnie | autor = Teofil Sidorovici | traducător = | secțiune = Capitolul I: Din viața M. Sale Regelui Carol II | anterior = [[../|Cuprins]] | următor = [[../Capitolul 2/]] | an = 1940 | note = }} {{aspect implicit|Aspect 2}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="7-8" /> {{ppb}} <pages index="T... 144860 wikitext text/x-wiki {{titlu | titlu = Carol II: Din culmea unui deceniu de glorioasă domnie | autor = Teofil Sidorovici | traducător = | secțiune = Capitolul I: Din viața M. Sale Regelui Carol II | anterior = [[../|Cuprins]] | următor = [[../Capitolul 2/]] | an = 1940 | note = }} {{aspect implicit|Aspect 2}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="7-8" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="9" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="10-11" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="12-13" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="14-16" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="17-19" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="20-22" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="23-25" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="26-27" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="28-33" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="34-40" /> {{ppb}} shmjgewcxziv55vacpsfknpsru44plq 144879 144860 2025-07-10T10:31:18Z TiberiuFr25 11409 144879 wikitext text/x-wiki {{titlu | titlu = Carol II: Din culmea unui deceniu de glorioasă domnie | autor = Teofil Sidorovici | traducător = | secțiune = Capitolul I: Din viața M. Sale Regelui Carol II | anterior = [[../|Cuprins]] | următor = [[../Capitolul 2/]] | an = 1940 | note = }} {{aspect implicit|Aspect 2}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="7-8" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="9" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="10-11" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="12-13" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="14-16" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="17-19" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="20-22" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="23-25" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="26-27" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="28-33" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="34-40" /> q7gz93gfy1c2ddis3amupp594dxy60u 0 47733 144862 2025-07-10T10:13:42Z TiberiuFr25 11409 Pagină nouă: {{titlu | titlu = Carol II: Din culmea unui deceniu de glorioasă domnie | autor = Teofil Sidorovici | traducător = | secțiune = Capitolul II: Pe șantierul muncii de ridicare a neamului | anterior = [[../Capitolul 1]] | următor = [[../Capitolul 3/]] | an = 1940 | note = }} {{aspect implicit|Aspect 2}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="42-46" /> {{ppb}} <... 144862 wikitext text/x-wiki {{titlu | titlu = Carol II: Din culmea unui deceniu de glorioasă domnie | autor = Teofil Sidorovici | traducător = | secțiune = Capitolul II: Pe șantierul muncii de ridicare a neamului | anterior = [[../Capitolul 1]] | următor = [[../Capitolul 3/]] | an = 1940 | note = }} {{aspect implicit|Aspect 2}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="42-46" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="47-51" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="52-57" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="58-64" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="65-70" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="71-74" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="75-76" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="77" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="78-85" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="86" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="87-93" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="94-99" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="100-114" /> 4zkqqcvz1ss1zlhsduws1hp0er77s0y 144863 144862 2025-07-10T10:13:55Z TiberiuFr25 11409 144863 wikitext text/x-wiki {{titlu | titlu = Carol II: Din culmea unui deceniu de glorioasă domnie | autor = Teofil Sidorovici | traducător = | secțiune = Capitolul II: Pe șantierul muncii de ridicare a neamului | anterior = [[../Capitolul 1/]] | următor = [[../Capitolul 3/]] | an = 1940 | note = }} {{aspect implicit|Aspect 2}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="42-46" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="47-51" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="52-57" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="58-64" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="65-70" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="71-74" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="75-76" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="77" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="78-85" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="86" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="87-93" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="94-99" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="100-114" /> rjf4nrwo63qcp9jkhe3c40631dp91j1 0 47734 144864 2025-07-10T10:18:41Z TiberiuFr25 11409 Pagină nouă: {{titlu | titlu = Carol II: Din culmea unui deceniu de glorioasă domnie | autor = Teofil Sidorovici | traducător = | secțiune = Capitolul III: Exemplul marelui străjer | anterior = [[../Capitolul 2/]] | următor = [[../Imagini din viața Majestății Sale Regelui Carol II/]] | an = 1940 | note = }} {{aspect implicit|Aspect 2}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" in... 144864 wikitext text/x-wiki {{titlu | titlu = Carol II: Din culmea unui deceniu de glorioasă domnie | autor = Teofil Sidorovici | traducător = | secțiune = Capitolul III: Exemplul marelui străjer | anterior = [[../Capitolul 2/]] | următor = [[../Imagini din viața Majestății Sale Regelui Carol II/]] | an = 1940 | note = }} {{aspect implicit|Aspect 2}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="116" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="117-118" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="119-121" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="122-123" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="124-126" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="127-129" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="130-133" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="134-135" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="136-137" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="138-139" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="140-141" /> {{ppb}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="142" /> 6dmy6y4xfdqdtn6ixln4sxcsikfufxr 0 47735 144882 2025-07-10T10:34:38Z TiberiuFr25 11409 Pagină nouă: {{titlu | titlu = Carol II: Din culmea unui deceniu de glorioasă domnie | autor = Teofil Sidorovici | traducător = | secțiune = Imagini din viața Majestății Sale Regelui Carol II | anterior = [[../Capitolul 3/]] | următor = | an = 1940 | note = }} {{aspect implicit|Aspect 2}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="144-194" /> 144882 wikitext text/x-wiki {{titlu | titlu = Carol II: Din culmea unui deceniu de glorioasă domnie | autor = Teofil Sidorovici | traducător = | secțiune = Imagini din viața Majestății Sale Regelui Carol II | anterior = [[../Capitolul 3/]] | următor = | an = 1940 | note = }} {{aspect implicit|Aspect 2}} <pages index="Teofil_Sidorovici_-_Carol_II_-_Din_culmea_unui_deceniu_de_glorioasă_domnie.djvu" include="144-194" /> 055s5rkc4dlo0ph4v6orsa0hyqmei8m 14 47736 144885 2025-07-10T11:15:48Z TiberiuFr25 11409 Pagină nouă: [[Categorie:Lucrări non-ficțiune]] 144885 wikitext text/x-wiki [[Categorie:Lucrări non-ficțiune]] dnq0o831uxltoelb5xclxb351k9x1co